Moon se plimba dintr-o parte în alta având telefonul la ureche, iar cu o expresie deranjată tot încerca să facă persoana de la celălalt capăt al firului să-i înțeleagă deranjul. Blaineley îl privea bulversată cum tot făcea ocolul sufrageriei, întrebându-se ce se întâmplă de e aşa agitat.

— Înțelege, mamă, nu o pot lua pe Beth. Sună-i bona şi termini bâlciul. Replică disperat.

După câteva secunde de linişte, îşi dădu ochii peste cap şi strânse mai bine telefonul în mână.

— Nu e vina mea că e râzgâiată.

Doamna Taison vorbi ceva mai tare, astfel că Balineley reuşi să audă o voce mai puternică în telefon. Ea şi Moon stăteau liniştiți la masă, când telefonul a început să sune. Din ce înțelesese, părinții lui trebuiau să plece pentru câteva zile din Florida, iar pe Moon nu îl deranja plecarea lor, ci termenul ,,câteva zile". Era obişnuit cu micile lor călătorii, dar la ei câteva zile se puteau lungi şi pe două săptămâni.

— Şi ce dacă? E copilul tău.

Beth era genul de surioară mai mică care făcea probleme, altfel nu-şi explica cum reuşea să aducă bonele la disperare. Cât timp Moon locuia în aceeaşi casă cu ea şi părinții, nu era neapărată nevoie de o bonă, şi culmea fix atunci se găsea să fie cuminte. Când Moon avea programate meciuri sau ieşiri cu prietenii.

Dacă Moon era o problemă la maturitate, Beth era şi mai şi la şapte ani. Sunt frați, dar spre deosebire de ea, el nu se revoltase bonelor sau tratamentelor severe aplicate de părinți. Fusese o perioadă în care se simțea copleşit de lipsa părinților, dar îi trecuse când şi-a dat seama că oricât de mult ar plânge sau ar fi trist, nu ajunge la un rezulatat. Aşa ajunsese să înghită tot, iar acum tot ei se miră de ce nu îi apreciază şi nu le dă ascultare.

Blaineley îi observase încordarea, aşa că se ridică de jos şi se apropie de el. Îşi aşeză mâna pe umărul său, iar Moon se lăsă mai moale. Tot ce putea realiza ea din această discuție aprinsă e că, persoana care-i creează această stare e mama lui. O femeie a cărei răceală o observase de prima dată.

— Bine, adu-o, dar eu nu voi fi acasă. Blaineley rămâne, aşa că i-o poți lăsa ei. Cedă într-un final şi lăsă capul pe spate când Blaineley îşi trecu degetele prin părul său.

Dintr-o mişcare îi închise femeii, care nu terminase de vorbit. Deja îl enervase felul ei impunător şi greşlile pe care le fac. Poate că erau părinții lui, dar modul lor de abordare era total greşit. Vor ca Beth să nu ajungă la fel de indiferentă ca el, dar cu toate astea continuă s-o lase singură. Cum un copil să simtă apropiat de persoanele care i-au dat viață, când ele aleg o afacere?

— Uneori aş vrea atât de tare să se lovească la cap, poate aşa la revin mințiile. Spuse în timp ce îi prinse mâna lui Blanienely şi o trase spre canapeaua din sufragerie.

Împreună se aşezară pe suprafața moale, continuând să se țină de mână. Apăsarea nu îl părăsise, tare ar fi vrut să-i strige mamei lui toate greşelile pe care le face în privința lui Beth, dar orice ar face, nu ar avea parte de rezultate. Atenția îi fusese atrasă de Blaineley care se fâstâcea lângă el, în sfârşit îşi dăduse seama că nu ştia de ce avusese loc schimbul de replici dure dintre el şi mama lui.

— Mama o va aduce pe Beth, sora mea mai mică, luă o scurtă pauză, şi va rămâne aici până se vor întoarce dintr-o călătorie.

Blaineley zâmbi apreciativ, realizând de ce era supărat. Îi surâdea ideea, iubea să aibe grijă de cei mici, dar în viziunea lui Moon, lucrurile nu mergeau la fel. Motivele sunt simple, Beth cu siguranță nu o va plăcea pe Blaineley aşa mult şi îi va face probleme, nu ştie câtă răbadare ar putea avea el cu Beth dacă face rele şi cel mai rău, dacă va ajunge să se certe iar cu Blaineley, ea va fi expusă la aşa ceva. Ceea ce nu e bine, un copil nu merită să fie martorul certurilor.

— Crezi că e o alegere bună? O întrebă în timp ce îşi întinse mâna pe umerii ei şi o trase mai aproape.

Fata aprobă cu o mişcare sigură din cap şi îi zâmbi. Nu avea ce să meargă prost, poate la început va fi mai complicat, dar sigur vor ajunge să se înțeleagă.

— Mhh... eu... eu voi plecat vreo trei-patru zile. Spune scărpinându-şi ceafa.

Ea se încruntă şi îl privi tristă, să plece? S-o lase singură? Nu reprezenta o problemă să stea cu sora lui, dar să plece era ceva nefavorabil, asta mai ales când Beth are să vină. Sunt frați, iar dacă ea nu îl va vedea aici, poate va crede că a plecat din vina ei. Blaineley îi eliberă mână şi îşi ridică genele, Moon oftă şi îl luă înapoi mâna.

— E vorba de nişte meciuri, voi fi plecat în alt oraş.

Din nou, Blaineley îi eliberă mână şi îl privi dezamăgită. Lasă totul pentru un meciu aiurit, din care nu poate câştiga altceva decât nişte vânătăi în plus.

— Haide, nu te supăra. Îi spune, observând expresia pe care o adoptase.

De ar şti ea de fapt care e motivul plecării, cu siguranță nimic nu ar mai putea fi o surpriză. De aseară îi veniseră ideile, iar acum nu vrea să renunțe la ele, totuşi patru zile nu e un interval prea lung de timp, va avea destul timp să se obişnuiască cu Beth.

Cum să nu mă supăr? Pleci pentru nimicuri. Îşi spuse în minte şi îşi împreună mâinile la piept. Prea multe gânduri şi griji o invadau, totuşi, va pleca în alt oraş pentru un meci. Va risca să lupte cu acei oameni, îşi va pune viața în pericol. Acest domeniu, al bătăilor, nu era sigur. O lovitură bine calculată e de ajuns ca să nu te mai ridici, pe deasupra, dacă va câştiga o să strângă multă ură din pertea celorlalți şi tot va ajunge să fie pus în pericol pentru că mai nimeni nu suportă să fie învins. Nu ştie în ce grupuri va ajunge, dacă vor mai fi şi alți prieteni de ai lui acolo în cazul problemelor.

— Uite cum facem, o să fac tot ce pot să mă întorc mai repede.

Minte, desigur, trei zile erau oricum prea puține pentru el, dar mai bine atât decât nimic.

Blaineley îşi menținu supărarea, ocolindu-i privirea lui Moon. Cu mai multe argumente şi cu acei ochi reci va reuşi s-o convingă.

— Blainely. Îi rosti numele şi începu să-şi rotească pe deget una din şuvițele ei.

Nu apelase niciodată la rugăminți pentru a face ceva, de fapt nu cerea permisie. Dar acum situați devenise mai delicată, acea rebelitate se dizolva câte puțin când venea vorba de Blaineley. Ascundea asta pe cât putea, dar ea observase cum se schimba de pe o zi pe alta. Acel caracter rece devenea mai cald, cel puțin asta o făcea să simtă. Nici ea şi nici el nu s-au gândit că pot deveni apropiați, că se vor înțelege sau că vor ajunge să se întrebe ce simte unul pentru celălalt.

Sentimentele nu deveniseră prea concludente sau ei nu voiau să recunoască ce simt. Prefereau să facă totul fără mărturisiri cu privirea la felul în care inimile lor bat când sunt aproape. Evenimentele se întâmplau mult mai uşor în tăcere. Oricum Blaineley nu i-ar putea spune nimic din ce simte, numai cu gândul simte că devine cu adevărat mută când încearcă să vadă mai bine sensul lor. Moon s-ar afla în aceeaşi situație, doar muțenia lor ar țipa tot ce simt, liniştea ar fi zgomotul de fundal, iar luna ar fi spectatoarea.

După ce îşi tot feri privirea, Moon o prinse de bărbie şi o întoarse cu fața spre el. Îi privi ochii trişti pentru câteva momente, după care o trase spre el. Buzele li se uniră într-un sărut apăsat şi rece.

— Mă voi întoarce. Îi spune după ce se desprind din sărut.

Blaineley ținu ochii închişi şi respiră cu putere, astfel că Moon îi putea auzi bătăile inimii mai accelerate. Ştia că se va întoarce la ea, dar îi era greu să-l lase să plece. Înghiți în sec şi deschise ochii, zâmbi cu o urmă de supărare şi îşi înfăşură mâinile în jurul lui Moon. Acesta o trase în poala lui şi îi răspunse la îmbrățişare, dacă unul dintre punctele de pe listă fusese efectuat, acum urma ce era mai greu... sosirea lui Beth.

                            *

Aruncase în rucsac câteva schimburi şi încărcătorul telefonului. Mai devreme îi ceruse lui Blaineley telefonul ei şi îşi salvase numărul în contacte, acelaşi lucru făcând cu numărul ei.

— Vei vedea că zilele trec pe neştiute. Îi spuse fetei care îl privea tristă de pe pat.

Ea încercă să-i dea dreptate şi se ridică. Moon o trase în brațele lui şi îi sărută creştetul capului, Blaineley ținându-şi cu greu o lacrimă.

Cineva începuse să bată la uşă, lucru care o agită pe Blaineley pentru că, credea că Beth şi doamna Taison au ajuns mai devreme. Moon îi făcu semn să stea calmă şi se îndreptară împreună spre uşă. Continuă să priveadcă nedumerită, până ce Moon deschise uşa, lăsându-l la iveală pe Henry.

Nu, orice, dar nu asta. Îşi spuse făcând un pas în spate.

— Şi mie îmi pare bine să te văd, Blaineley. I se adresă şi intră în apartament.

— Henry va sta cu voi până o să mă întorc, nu vreau ca vreun musafir neaşteptat să vă tulbure liniştea.

Moon îl luase în calcul pe Lester, putea să afle că el are nişte treabă şi să profite de asta. Nici Henry nu pare alegerea bună, asta se poate vedea din modul în care-l priveşte, dar mai bine Henry decât Lester.

— Nu-ți fă griji, de data asta va fi foarte cuminte, nu-i aşa? Îşi întrebă prietenul privindu-l cu una din sprâncene ridicate.

— Foarte, voi face la nisip dacă e nevoie.

Moon îl lovi peste cap, lucru care-i adusă câteva înjurături înfundate. Nu era o alegere tocmai bună, dar Henry ştia de ce e Moon în stare dacă întrece limita, aşa că mai bine şi-ar ține mâinile acasă. Oricum şi Blaineley dovedise că se poate apăra în seara aceea.

— Prieteni? O întrebă pe Blaineley în timp ce îşi întinse mâna spre ea.

Ezită câtev clipe, dar nu avea încotro decât să accepte, Henry urma să-i dea raportul lui Moon cu privirea la tot ce se întâmplă. Îi prinse mâna şi o scutură uşor, Henry răsuflă mult mai uşurat şi îşi făcu loc către canapeaua din sufragerie.

Rămaşi singuri, Blaineley începu să se lase când pe un picior, când pe altul. Se simțea ciudat, avea nevoia de a-şi descărca tristețea şi golul care se instalase în suflet.

Patru zile vor trece repede.

Patru zile fără el, doar cu Beth... şi Henry.

Patru zile fără luna mea.

Moon strânse din buze şi o privi, îi era greu să plece, dar urma să se întoarcă şi nu o va mai lăsa. Dacă vreodată va mai fi nevoie să plece, o va lua cu el. Chiar se întrebase de ce nu îi spuse să vină cu el.

Luase şi această obțiune în calcul, dar nu ar fi ajuns la nimic. Se gândise că ar aduce mai multe supărări, aşa că mai bine îşi ia la revedere aşa, fără vreo ceartă la mijloc.

— Patru zile, îngere, după nu o să mai plec.

Îi depuse un sărut pe frunte şi deschise uşa, ura atât de mult o despărțire, încât prefera să dispară măi repede decât s-o mai privească. Putea da înapoi foarte uşor şi să-l trimită acasă pe Henry, dar voia să-şi ducă la final planurile. Părăsi apartamentul fără a mai privi înapoi şi începu să coboare repede treptele, doar că la sfârşitul lor, sunetul altor paşi îi atrase atenția.

Se învârti pe călcâie, fix când Blaineley sări în brațele lui de pe ultimele trepte ale scării. Acesta o prinse cu grijă şi o strânse la piept, cu ea până şi aceste despărțiri insuportabile, deveneau suportabile. Blaineley lăsă de această dată câteva lacrimi să-i evadeze din ochi. Moon le observă şi îşi ridică mâna pentru a le şterge, dar ea acționă mai repede şi se ridică pe vârfuri pentru a-l sărută.

Moon rămase surprins, dar îi răspunse la sărut. La naiba, dacă vii după mine şi la următoarea scară coborâtă, sunt gata să nu mai plec. Îşi spuse, în timp ce îi sărută ambii obraji şi îi şterse lacrimile.

Blaineley scânci înfundat, iar Moon se apropie de urechea ei.

— Nu uita, te simt.

~ Nu a ieşit chiar ce mi-am dorit, dar sper să vă placă. Până la urmă are planuri, dar ce planuri?