Trecuse aproape o săptămână de la incidentul care i-a marcat atât de puternic. O săptămână în care aşteptările fuseseră zadarnice, dar aici nu vorbim despre orice fel de cuplu. De fapt, fiecare poveste de dragoste e diferită în felul ei. Diferă locul, persoanele, conjucturile şi într-un final, iubirea. Nimeni nu iubeşte la fel, ba chiar unii urăsc pentru că iubesc prea mult persoana care îi aduce soarele pe cer. Abordăm sentimentele diametral opus şi preferăm să le disimilăm în moduri unice.

Asta poate explica şi răcirea lui Moon față de Blaineley în această săptămână pustie. Excluzând nopțile, în care e nevoit să vină pentru a-i unge vânătăile cu cremă, a reprins acel caracter indiferent. Fapt care a îndurerat-o pe Blaineley, dar ea i-a acceptat comportamentul, gândindu-se că e destul de matur să realizele ce face.

Ciudat, nu a mai durut-o, nu a plâns, a simțit un gol imens, atâta tot. Refuzase să iasă din cameră, undeva la mijlocul săptămânii Moon fusese vizitat de Henry şi Violet, le auzise vocile, exact cum sunetele unor perechi de tocuri şi al unei uşii trântite răsunaseră pe hol în aceeaşi seară. Nici nu ştia dacă să se simtă trădată sau nu. Cine e ea să-l coordoneze pe Moon? O vrea pe Violet, atunci o poate avea.

Până la urmă, ăsta nu e un jos, şi dacă ar fi, ea îl câştigase demult. N-are importanță cui îi aparține trupul, atâta timp cât inima va fi mereu la altcineva. Într-adevăr, nu îi surâdea ideea că Moon ar face ceva cu Violet, dar nici nu avea cum să se opună.

Se ridică din pat, încălțându-şi papuci de casă. Trase din dulap un capod, cu care îşi acoperi trupul şi înnodă cordonul strâns în jurul taliei. Corpul ei îşi revenea din ce în ce mai bine, vânătăile îşi pierdeau din culoare, iar pata de pe obrazul ei dispăruse aproape în întregime.

În general timpul se scurgea destul de încet pentru ea, dar în această săptămână a avut timp să-şi pună ordine în gânduri, aşa că nu a sesizat cum soarele dispărea pentru a-i face loc lunii.

Nici măcar nu mi-ai simțit absența. Cu vârful degetelor atinse geamul străbătut de razele soarelui. O parte din săgețile de foc luminându-i chipul palid.

Nu mi-ai adresat nici măcar un cuvânt, nu m-ai întrebat dacă mă doare, sau poate m-ai simțit atât de bine, încât ai înțeles că întreaga durere dispărea cât tu erai prezent. Se lipi cu fruntea de geam şi închise ochii. De ce? De ce te îndepărtezi?

Blaineley inspirase adânc şi se întoarse, promtindu-şi mâinile la spate. Dacă tu tot faci ce vrei, eu de ce să nu am voie? Îşi pusese întrebarea în timp ce reveni în fața dulapului. Prinse ambele mânere ale uşilor din lemn şi le deschise, privind atent rafturile.

Am dreptul să fiu liberă în decizii. Am aceleaşi drepturi ca tine.

Nu obişnuia să poarte pantaloni, adora rochițele de vară, dar acum aleasă din hainele chitite atent o pereche de blugi trei sferturi, de un gri închis, pe care îi asortă cu un tricou roşu. Aruncă capodul pe pat, se schimbă de obişnuitele pijamale şi pentru câteva secunde se poziționă în fața oglinzii. Acoperită doar de lenjeria intimă, putea studia loviturile. Față de ultima oară, arăta mult mai bine... Moon ajutase să se vindece, chiar dacă unul din remediile folosite fusese indiferența.

Clătină din cap şi cu greu plecă din fața oglinzii. Îmbrăcă rapid blugii împreună cu tricoul şi căută în spațiul liber dintre dulap şi perete rucsacul pe care îl luase cu ea când se mutaseră. După ce îl scutură de câteva ori, aruncă în el telefonul şi căută cu prvirea carnetul albastru. Rămăsese în acelaşi loc de acum o săptămână. Cu o urmă de regret, lăsă să-i cadă pe jos rucsacul şi se aşeză din nou în fața oglinzii, având carnetul în mâini.

Observând obiectul de mare importanță, simți că golul din inetriorul său se mări semnificativ. Se privi din nou în oglindă, iar cea de a treia reflexie propriei îi lăsă o umbră plină de tristețe peste chip.

Prima reflexie, nepăsătoarea, fata obişnuită şi adaptată la cele petrecute.

A doua reflexie, îndurerată, exemplul cruzimii adevărate.

A treia reflexie, adevăratul chip... un chip care uită din când în când să zâmbească. Uită să aprecieze viața. Chipul pe care îl vezi pe stradă având ochii trişti, chipul pe care nu-l recunoşti, dar pe care îl judeci... chipul care îşi pierde întreaga frumusețe când, colțurile gurii sunt în jos. Asta e Blaineley, un chip cu o întreagă poveste în urmă şi o adevărată dramă în față. Asta eşti tu, asta sunt eu, fie ele măşti sau realitate, noi vom continua să le judecăm. Zilnic vedem mii de fețe, dar rar înțelegem motivele unor lacrimi, unor sărutări, unei cerții, unui dezastru.

Blaineley se apropie de oglindă şi încercă să zâmbească, dar tot ce ieşi fusese o fața cu adevărată urâtă. Zâmbetele false vor aduce mereu mai multă urâțenie, nu contează ce culoare au ochii, cât de curat e tenul, atâta timp cât pe aceste chipuri, considerate ,,frumoase" de o societate îndoctrinată cu perfecțiune, vor apărea doar zâmbete ocazionale sau false. Părearea lui Blaineley legată de zâmbete era foarte concretă, era oripilată de persoanele dichisite, fără strat de sinceritate pe ele şi uimită de felul în care o bătrânică săraca ce poate vinde flori, îți zâmbeşte.

Unde ai rămas copilărie? Sau unde eşti tu bătrânețe? Când îmi vei acorda iar doar zâmbete sincere?

Cu o ultimă răsuflare, deschisă carnetul de unde rupe o foaie şi scrie un mesaj scurt. Încearcă să treacă peste scurtul moment de pierdere sufletească şi ridică rucsacul de jos, se gândise să lase carnetul în el, dar la ce urma să facă, era nevoie de hârtie şi un pix.

Rucsacul din piele neagră se asortă perfect cu ținuta care o făcea să pară o fată în anul doi de liceu. Părăsi camera fără griji, îl auzie pe Moon când a plecat de dimineață, aşa că avea cale liberă. Lăsă foaia ruptă din carnet pe măsuță din sufragerie. Însă nu văzuse că uşa balconului era deschisă şi părăsi grăbită apartamentul. Brizele uşoare de vânt care umblau din balcon spre sufragerie, zburară foia de pe măsuță, sub canapea.

Moon era aproape de bloc, tocmai se întorsese de la mica întâlnire cu prietenii săi. Nu îi va mai invita pe Henry şi Violet pe la el niciodată, ultima oară când au venit, i-au adus cu ei pe Kevin şi Ashton, doi dintre băieții de la depozit. Problema lui Moon nu se rezuma la apariția neaşteptată a celor doi, ci la acțiunea de care avusese parte Violet şi Kevin la el în dormitor, cât timp el ieşise cu ceilalți pe balcon să fumeze. Aia fusese picătura care a umplut paharul, nu îl deranja ce făcea Violet, ea reprezentase pentru el fata care prinsese o dorință obsesivă pentru el. Pe el îl deranja invadarea spațiului personal şi mai ales deranjul, pentru că după felul în care Blaineley l-a privit în ultimele zile, e sigur că vina a căzut pe el.

La naiba, între mine şi Violet totul s-a petrecut doar de câteva ori şi asta acum multe luni. Înjură în minte şi strâmbă din nas, realizând că nici măcar fetele pe care le vedea nu-i mai stârneau interesul... Blaineley era singura care conta. Şi cum să vrei să te uiți la altele când ai un înger?

Se purtase urât cu ea în ultimul timp, nu îi mai acorda atenție şi era preocupat de alte treburi. Nici nu ştia dacă făcea totul cu intenție. Era un reflex prin care încerca să apere ceva... inimile lor.

Îşi trecu cu mâna prin păr şi ridică privirea, observând că se apropia de bloc. Dar ce îi atrase atenția, nu fusese blocul, ci însăşi Blaineley. Se încruntă văzându-i rucsacul din spate şi interacțiunea dintre ea şi şoferul unui taxi. Ținea o foaie în fața bătrânului şi încerca să pară cât mai convigătoare.

Ce are de gând?

— Blaineley! Țipă stupefiat, iar fata îşi ridică privirea speriată.

Doar nu vrei să pleci.

Moon începu să alerge după ea, dar Blaineley urcă în taxi. Acelaşi bătrân care o condusese la depozit, îl privi pe băiatul blond cum venea cu repeziciune spre maşină şi înțeleasă din privirea fetei că mai bine ar pleca. Zis şi făcut, bunicul, după cum îl numise Blaineley pentru că nu îi ştia numele, apăsă accelerație şi o luă din loc, lăsându-l pe băiatul blond să alerge în urma lor până ce picioarele i-au cedat.

Blaineley răsuflă uşurață şi se făcu mai comodă pe bancheta din spate, în timp ce Moon se lăsă în genunchi şi îşi înfipsă mâinile în păr.

— Nu! Urlă cu toate puterea lui.

Urletul asimilat cu un glas demonic, tocmai îşi strga durerea şi dorința de a-şi primi îngerul înapoi.

*

— Şi, Blaineley, ce vrei să faci acum?

Bunicul, îi reținuse numele şi acum se aflau în fața parcului. Fata înghiți în sec şi privi spre intrare. La început se simțise libertină, ba chiar îl convisese pe bunic să-i facă un tur al oraşului. Până să accepte, au urmat o tonă de rugăminți scrise pe foi. Într-un final bătrânul cedând şi plimbând-o prin oraş. Chiar şi lui îi priise această plimbare în care depănase amintiri din diferite locații şi după mulți ani, cineva era aproape de el să-l asculte.

Acum când stau pe loc, Blaineley se gândeşte doar la Moon şi la felul în care a reacționat când a văzut-o. Astfel că grijile ei s-au înmulțit.

Apucă foaia pe care scrisese toate cuvintele pe care voia să le adresese bătrânului şi împrăştie simplu cuvintele pe foaie: Să ne întoarcem.

Bunicul îi zâmbi în oglinda retrovizoare şi băgă cheia în contact, dar o bătaie în geam îi atrase atenția, atât lui cât şi lui Blaineley. Lester se afla la geamul din dreptul şoferului, privindu-l pe bunic cu un zâmbet drăcesc. Îi făcu semn să coboare geamul, după care îşi muşcă buza de jos cu poftă în timp ce o privea pe Blaineley.

— Care-i treaba, tataie? I se adresă bunicului cu nesimțire, după ce acesta coborî geamul.

— Tinere, să nu ne tragem de şirete, ce doreşti?

Față de Lester, bunicul se arată cu bunul simț şi nu îi răspunse într-un mod ofensiv vorbelor urâte.

— Mai bine zis, cât doreşti pe maşină, cu tot cu fată? Îți dau cât îmi ceri.

Ochii lui Blaineley se mărira la întrebarea pusă în forță.

— Crezi că o să-mi vând maşina? Se răsti bunicul, iar frica crescu în Blaineley când realiză că s-a referit doar la maşină.

Cu mişcări lente se apropie de portieră, în cazul în care lucrurile vor degenera, trebuie să aibă o cale de scăpare.

— Bine, bine, atunci cât vrei pe fată?

Lester îşi linse buzele, sperând că după cele spuse de bătrân, o va lua uşor pe Blaineley. Dacă reuşeşte, e posibil ca doar nori să mai înconjoare luna.

Bunicul aşeză mai bine ochelari pe nas şi privi câtre oglinda retrovizoare, expresia terifiată pe care Blaineley o afişa, îi dădea de înțeles că nu trebuie să mai rămână la discuții cu acest tânăr misogin.

— Băiete, mai bine ți-ai ridica blugii din vine şi ai pleca, aici nu-i nimic de vânzare.

I se adresă strâmbându-se şi peste câteva secunde deschisă portiera, lovindu-l în stomac. Lester se lăsă la pământ, strângând din dinți.

— Tinerii din ziua de azi. Strigă dezgustat şi închise la loc portiera, pornind la drum.

— Nu se termină aici. Şopti Lester, cuprins de durere.

Blaineley îşi întoarse capul şi îl văzu pe Lester în continuare la pământ. Răsuflă uşurată, ducându-şi mâna la piept.

— Domnişorico, sunt eu bătrân şi nu mă mai țin bine pe picioare, dar sunt bărbat în primul rând şi ceea ce laşul acela cerea, e ceva încălcăor principiilor mele. Femeia trebuie iubită, nu forțată să iubească.

Bunicul îşi lăsă ochii să cadă asupra pozei de la bord. Blaineley amuți şi privi în aceeaşi direcție. Acele cuvinte dându-i de gândit.

Oare să fie ăsta răspunsul la unele din întrebări? Moon n-o forțează să iubească.

În taxiu se lăsă tăcere, bunicul era atent asupra drumului. Ploaia tocami începuse, iar picuri mari de apă loveau violent parbrizul. Blaineley privi, ademenită de peisajul care se schimbi brusc, şi recunosc aleea care ducea spre blocurile unde locuiau. Parcul se afla aşa aproape, dar ea îl vizita rar. Prinsă în incertitudine, uitase să trăiască.

Cum parcă, Blaineley vruse să-i scrie pe o foaie mulțumesc bunicului şi să-i dea banii pentru întreaga plimbare. Dar nu apucă să facă nimic, pentru că portiera ei se deschise şi fusese smulsă de pe locul ei într-o strâmtoarea puternică.

Ploaia îi udă părul instantaneu, de abia reuşea să respire, Moon o strângea cu forță, de parcă nu ar fi vrut s-o mai elibereze vreodată.

Femeia trebuie iubită, nu forțată să iubească.

Îi reveniseră în minte vorbele, în timp ce îşi aşeză mâinile în jurul lui Moon...