Lacrimile sunt asemenea unor note muzicale, pe obrajii noştri s-au compus milioane de cântece. Păcat că nu avem atenția necesară pentru a le auzi sau ochii pentru a le vedea.

Şi-au spus că iubirea e cel mai frumos sentiment simțit vreodată, dar de ce nu au spus că în spatele tuturor zâmbetelor stau valuri de suferință. Luptăm că să iubim şi iubim să luptăm. Greu de înțeles aceste cuvinte, iubim să luptăm pentru ceva care ne aduce câteva secunde de fericire şi în rest doar amărăciune în suflet. Purtăm mari războaie cu aşa multă lume şi toate astea pentru o singură persoană.

Cine e mai exact acea persoană? Demonul cu față de înger sau îngerul cu aripi tăiate de monştrii care obinuiesc să ne calce pe urme. Iubim demonul fără să ştim ce ascunde, urâm îngerul şi îi aducem durere în plus fix când aripile încep să i se vindece. Dar oare privim vreodată în ansamblu situația?

Demonul a fost mai întâi un înger, însă cineva l-a rănit de ajuns de tare că el să se transforme. Îngerul a fost pedepsit să i se taie aripile după greşelile făcute de alții. Astfel amândoi au ajuns cu diferite înfățişări: demonul - frumos şi dulce; îngerul- retras şi fricos.

Ceva foarte complicat din punct de vedere al formării, căci în privința alegerii, prea puțin văd urâtul ca fiind frumos. Aşa ajungem răniți, noi singuri ne întindem mâinile spre distrugere, crezând că totul va fi bine. Cădem pradă altor mâini ale căror răni devin invizibile în fața ochilor noştri puruficați de frumusețea chipului fals. Într-un final ajungând una cu pământul sau transformați în astfel de demoni mâncători de suflete.

Pornim pe drum naivi şi plini de speranțe, iar la mijlocul drumul ne facem timp pentru a ne privi.

Greşeala se află în continuare la noi. Nu datorită naivitații, din greşeli au luat naştere lucruri mari, ci din cauza nepăsării față de alții. Dacă am îngriji rănile demonului, poate că am ajunge distruşi de ura lui, dar ce e mai frunos decât să te ştii distrus împreună cu cel pe care ajungi să-l iubeşti?

Nu e nevoie de lumină pentru a vedea calea, e nevoie de întuneric pentru a o simți. Nu suntem conştienți că trecem zilnic peste atâtea suflete frânte. Nu trebuie să le vezi aripile ca să înțelegi, ochii îți vor arăta mai mult decât orice pană căzută.

Nu ne pasă, de asta ajungem să suferim după demoni. Îngeri se răresc sau stau ascunşi de răutăți... stau ascunşi de demoni, fără să ştie că ei reprezintă vindecarea lor. Îşi caută piesa de puzzle şi aleg să se mai frângă puțin pentru a se potrivi.

În lumea nostră, însă, există diferențe totale legate de suflet. Blaineley ar fi un exemplu, ea a ales să se distrugă, dar nu pentru cineva considerat ,,potrivit" , ci pe Moon, unul din demoni.

Ea e diferită.

El e diferit.

El a început să-şi dorească schimbarea.

Ea a ajuns să poarte în suflet o bombă gata să explodeze.

Oricâte lacrimi ar vărsa, nu-l poate lăsa. Îi e teamă de iubire, ură părea a fi un sentiment mai simplu de cărat în spate.

Se iubeau, dar le era frică. Moon îi demonstrase de foarte multe ori că îi poartă ranchiună. Ea era întotdeauna ținta glumelor lui nesărate şi a batjocorii. Asta o făcea specială? Ea era singura criticată... doar ea.

Moon chiar crezuse că nu va mai vedea vreodată acei ochii albaştri odată cu terminarea liceului, dar soarta a ținut să nu-i îndepărteze. I-a adus din nou împreună, acum e de datoria lor să aibe grijă unul de celălalt.

În întunericul nopții se vedea întinsă de-a lungul patului o siluetă... era Moon. Cu mâinile sub cap, privea fascinat tavanul camerei sale. Separat de Blaineley trupeşte, însă sufleteşte era alături de ea.

Tot încerca să construiască o barieră în calea fetei, dar simpla ei imaginea dărâma totul.

Cum a reuşit un simplu înger să mă coboare de pe locul meu? Se întrebă întorcându-se pe o parte şi privind în continuu uşa. De o oră stătea chinuit în camera lui, de foarte mult ori îşi făcuse curaj să meargă spre uşă şi fix când era pe cale să iasă, renunța, îndepărtându-se cât putea de mult.

Imaginile cu Blaineley la pământ, aflată în acea stare, îl sufocau. Mai greu decât să nu meargă la ea, era să nu meargă după unchiul ei şi să-i ceară explicații.

După ce Blaineley fugise, Moon a tot aşteptat-o, dar cum era din ce în ce mai târziu, a hotărât să o caute. Avea impresia că poate ea avea vreun prieten la care să rămână sau că poate mersese la unchiul ei, de asta şi mersese la vechea ei casă. Se gândea că poate o va găsi teafără acolo, dar toate speranțele se runiaseră la vederea chipului ei.

Nu era bine. Nu avea pe nimeni, familie, prieteni, nimic... el rămăsese singurul care putea reprezenta un tot pentru ea.

Nici el nu se putea mândri cu o familie bună sau cu prieteni de nădejde, dar ştia că în momentele grele avea la cine să apeleze. Nu prea dorea ajutor în probleme, prefera să gândească la rece totul, până când Blaineley a apărut în viața lui.

Se gândea că ea va fi doar ca un ghimpe, avusese dreptate, dar nu era acel ghimpă din coastă care te împiedică să-ți rezolvi treburile... acel ghimpe se afla fix în locul pe care el îl considera ca fiind inexistent... inima.

Se ridică din pat, începând să-şi treacă mâinile prin părul uşor răvăşit. Vorbele de seara trecută o răniseră şi chiar foarte tare, ştia cât rău îi provocase. Dar o făcuse pentru ea... pentru ei doi... Lester e duşmanul lui, până acum nu i-a depistat slăbiciunile, dar cum Blaineley a devenit una dintre ele, trebuie să o țină ascunsă departe de Lester.

Se poziționă în fața uşii, de aceasta dată mult mai sigur pe el. Trebuie să stea cu ea, oricât de grea ar fi de văzut imaginea unui înger rănit, ea are nevoie de el.

Apăsă pe clanță, iar mica diferență de distanță dintre camerele lor părea kilometrică. Inspiră adânc, simțindu-şi corpul străbătut de emoții. De ce nu era el în locul ei? De ce a fost lovită dacă ea nu se putea apăra? Ce fel de om face asta?

Deschisă uşor uşa camerei lui Blaineley şi pătrunse rapid, încercând să nu-şi scoată în evidența prezența. Lumina de afară era canalizată spre pat, locul unde Blainely stătea întinsă.

Cu paşi lenți se apropie de patul ei. Înaintând îi putea distinge chipul acoperit de firele brunete. Zâmbi scurt şi se lăsă în genunchi în fața patului, cu mâinile tremurânde îi îndepărtă părul de pe față, lăsând la vederea o pată vineție pe obraz. Se încruntă şi strânse cu putere cearceaful, care acoperea salteaua. Doar puțin îl desparte din a-şi lua maşina şi a-i cere socoteală unchiului ei. El era vinovatul pentru toate vânătăile şi rănile de pe abdomen.

De fapt eu sunt vinovat. Îşi spuse, continuând să-i mângâie cu grijâ obrazul.

— Singurul vinovat. Şopti gândindu-se prin câte a trecut ca să ajungă la el.

Câtă iubire se poate afla în ea? Nu o putea face să-l urască, şi nici el nu voia să fie urât de ea. Trecuse de pragul dependenței, oricine îi putea purta pică, dar nu ea.

Peste irişii albaştri se aşeză o perdea cristalină. În viață, pierduse aşa multe şi nu vărsase nicio lacrimă, dar pentru ea scria pe proprii obraji partituri întregi. Se controla din ce în ce mai greu, valul de emoții ajunsese să-l domine cu timpul.

— Aş vrea să mă schimb, măcar pentru tine.

Continuă să-i mângăie fața, dacă s-ar fi schimbat oare totul ar fi fost diferit? Dar oare mai erau împreună?

O schimbare în bine i-ar fi determinat fericirea să rodească mai mult, dar o schimbare în rău, ar fi întărit toate sentimentele.

Moon se uită într-o parte şi văzu carnetul în care Blaineley scrie şi pe care i-l lăsase în cameră ieri seară. Cuvintele înşirate cu grijă pe foaie, îi atinseseră cu putere coarda sensibilă. Nu ştia că are aşa ceva, nu ştia că are o inimă, Blaineley i-a demonstrat contrariul.

Îşi aşeză mâna dreaptă peste palma ei ,care se întinsese, iar cu stânga apucă carnetul, începând să recitească totul. Îi invada gândurile şi asta îi plăcea la nebunie, era cutreierat de un sentiment plăcut când se asigura că el şi numai el e prezent peste tot.

— Poate dacă ai vorbi, tot nu ai putea să împărtăşeşti atâtea. Asta creşte dorința de a nu te schimba. Spuse, lăsând carnetul la locul lui.

Se gândise de foarte multe ori cum ar fi dacă ea ar vorbi. Cum ar fi putut să-i înțeleagă cuvintele dacă ea ar fi putut să se ascundă în spatele minciunilor.

— Dar nimeni nu te va mai răni, te voi proteja cu orice preț.

Chiar dacă asta înseamnă să te scap de propria-mi persoană. Gândi, sărutându-i fruntea. Se întoarse la locul lui şi privi mirat mâna care începu să se strângă în jurul mâinii sale. Îşi mută privirea înapoi spre fața lui Blaineley. Ochii începură să i se deschidă încet.

Fata înghiți în sec, simțind o durere îngrozitoare împrăştiindu-i-se în corp. Imaginea din fața ochilor săi, era în continuare neclară.

— Blaineley? Îşi auzi numele şi deasupra ei feței ei se poziționă un chip.

Clipi de mai multe ori până ce imaginea blondului cu ochi metalizați se clarifică.

Moon. Îşi spuse, privindu-l fericită. Lăsă la o parte durerea şi îşi trase una din mâinile aflate în strânsoarea mâinii lui pentru a-l putea îmbrățişa. Prima reacție a lui Moon fu să scoată un sunet gutural de durere, dar ignoră înțepăturile şi îi răspunse la îmbrățişare. Însă Blaineley nu putu ignora asta, aşa că se depărtă puțin de el şi îi ridică puțin tricoul, lăsând la vedere câteva vânătăi.

Blaineley îşi ridică ochii trişti spre el, ea era de vină.

— Sper că nu te gândeşti la ce cred eu. Îi spuse, trăgându-şi tricoul peste vânătăi.

Blaineley tăcu şi îşi lăsă privirea în jos. Până şi chipul lui Moon era acoperit de răni şi asta din cauza ei.

Moon oftă cu putere, se considerau vinovați pentru fiecare rană care le păta corpul.

— Întinde-te. Îi ordonă Moon, privind-o autoritar.

Blaineley îl privi ciudat, dar aleasă să-l asculte şi se întinse la loc pe pat. Moon îi prinse marginile maioului, reacția lui Blaineley veni rapid şi îl opri din a ridica materialul.

— Nu e nevoie să te ascunzi, ştiu.

Înghiți în sec şi îi eliberă mâinile. Uitase că el fusese cel prezent la decăderea ei, nu avea cum să nu ştie de vânătăi. Moon expiră cu putere şi ridică maioul până la mijlocul abdomenului, lăsând la iveală nişte vânătăi mult mai accentuate decât ale sale.

Până şi rănile se regăseau în aproape aceleaşi locuri. Nu erau răniți sufleteşte, acum trebuiau să le vadă şi pe cele trupeşti.

— Blaineley, unchiul tău a făcut asta? O întrebă, fixând-o cu privirea.

Fata îşi aținti privirea spre podea, dacă i-ar spune, ar provoca doar rău. Într-adevăr, unchiul ei provocase asta, dar ea nu voia ca Moon să-l pedepsească sau să se răzbune. Nu avea nevoie de asta... avea nevoie de el lângă ea.

Moon pufni şi îi acoperi abdomenul, plasând câteva sărutări în locurile rănite. Involuntar, Blaineley îşi ridică privirea din pământ, simțind un nod formându-se în stomac.

O privi printre gene şi se ridică de jos, Blaineley tresări la gândul că vrea să plece, aşa că, câteva lacrimi i se strânseră în colțul ochilor. Nu voia să o părăsească. Moon se grăbi să se mişte şi mişcă de rotița unui întrerupător. Imediat camera fu uşor luminată de nişte becuri mici aflate în colțurile tavanului. Lumina provocată era de culoare albastră, dar ea tot îl putea vedea pe el... îl simțea.

Moon potrivi lumina şi înaintă spre pat. Se aşeză în şezut, iar pentru câteva minute între cei doi se lăsă linişte. Blaineley se ridică şi ea în şezut, lăsându-şi capul să cadă pe umărul lui Moon.

Te rog să nu taci în momentele în care, cuvintele tale sunt singurul remediu.

Moon îşi poziționă bărbia pe creştetul ei şi îşi desfacu picioarele, trăgând-o pe Blaineley în brațele sale. Încerca din răsputeri să aibe grijă, nu voia să o rănească mai tare decât o făcuse deja.

— Mă gândesc că vrei să ştii mai multe legate de prezența mea în depozit şi de lupte, mai exact despre tot ce ai văzut. Dar e prea mult de povestit, iar tu ai nevoi de somn, iubito.

Dacă la început se simțea dezamăgită pentru că nu primea acele explicații, acum îşi simțea pielea de găină. Apelativul folosit în încheierea frazei, îi făcuseră lacrimile să cadă.

Nu şția ce să mai creadă. Îşi înfăşură mâinile în jurul abdomenului său şi îl strânse cu grijă, lacrimile udându-i tricoul.

— Hei, de ce plângi? Întrebă răspunzându-i la îmbrățişare.

Ştia răspunsul, dar inocențe ei îl făcea să zâmbească.

Îi desprinsă mâinile şi o îndemnă să se lase pe spate. Cei doi se întoarsără pe aceeaşi parte şi se priviră în ochi. Fețele lor se se aflau la mică distanță, ochii lui Blaineley căzură asupra buzelor lui. Îşi aminti cum sângele se scurgea din buza spartă.

Opus aşteptărilor, Blaineley îşi apropie capul de a lui până ce buzele li se uniră într-un sărut scurt, dar tandru. Moon o trase în brațe, simțind cum durerea se diminua.

— Noapte bună, iubito. Îi şopti la ureche după ce se desprinse din sărut.

Blaineley îşi afundă fața în pieptul său tare şi inspiră parfumul puternic. Uitase complet de probleme, ăsta era unul din efectele lui Moon asupra ei, o făcea să transfere într-o lume lipsită de griji. Într-o lume unde erau doar ei doi.

Povestea lor nu era scrisă numai pe foi ci şi în stele.

~ Nici nu ştiu de unde a apărut ideea de început, dar aşa am simțit să scriu. Sper că a ieşit cât de cât bine şi că nu v-am plictisit.