Cu ochii grei, se chinui să privească în jur. Gâtul îi era uscat, iar forțele o părăsiseră demult. Felul în care arată, părul ciufulit, obrajii palizi şi plini de lacrimi, hainele şifonate, era doar o mică propagare a sufletului ei în exterior.

Dacă cineva ar fi putut vedea cum arată interiorul, atunci se putea constata cum arată un dezastru adevărat.

Extrem de ciudat trecuse noaptea când el nu se afla aproape. Îi venise în gând că ar fi bine să se întoarcă, din nou, dar ceva o oprise... acele cuvinte.

„-— Nu o iubesc, e liberă să plece când vrea."

Se aşteptase vreodată ca să o iubească? Sau să-i pese? Ajunsese la concluzia, că şi pentru Moon ea era un simplu obiecat. Până acum reuşise să-i țină sforile cum trebuie, dar de data asta, le-a tăiat fără să-l intereseze că ea va cădea. O nouă lacrimă fierbinte se scursă pe pielea rece, ce rost avea ea? Unde îşi putea găsi sensul existenței?

Îşi întinsă mai bine picioarele pe ciment, proptindu-şi mâinile pe bordură. Stătea răzmată de o maşină veche şi care cu siguranță nu mai circulă în prezent. Unde să-i fie propietarul? Automobilul fusese părăsit în parcarea unui supermarket.

Părăsit, gândul la acest cuvânt atât de simplu de pronunțat, dar cu o mare însemnătate, o făcu să-şi treacă limba peste buzele crăpate. Acum îşi putea ține de urât împreună cu această maşină, amândouă avea ceva în comun, fuseseră „părăsite". Cine ştie, poate de la atâtea lacrimi, când soarele va reapărea în sufletul ei şi ea va rugini.

Durere şi țărână, asta îmi mai rămâne. I-ar fi plăcut atât de tare ca atunci când ajungea să fie rănită, să dispară pur şi simplu şi să lase în urmă doar țărână. Nu ar fi fost asta o cale mai bună? Cineva ar fi strâns, cândva, totul într-un făraş şi ar fi lăsat-o liberă.

Nu vreau să mai plâng. Îşi impunea asta de ore întregi, dar în zadar, parcă începea mai tare după asta. Singura ei formă de eliberare, plânsul. Lacrimile reprezentau pentru ea fiecare cuvânt nespus, pe obraji scurgându-se o întreagă poveste.

Înghițise în sec la auzul unui sunet deranjant venit din geanta ei. Nu îl luă în seamă, dar văzând cum insistă, trase de mânerul genții spre ea. Dintr-o mişcare trase de fermoar, scoțând obiectul care provoca întreg zgomotul, telefonul.

Clipise des la vederea numărului de telefon necunoscut. Cu degetul mare deasupra ecranului care se crăpase într-un colț din cauza căzăturii de aseară. Nimic nu poate face să mă simt mai rău decât o fac, gândise răspuzând.

Cu mişcări lente, aduse telefonul la ureche, aşteptând ca apelantul să vorbească. Atăta timp cât cineva o căuta - lucru care oricum i se părea uimitor - ştie cine e şi ce problemă are legată de vorbit.

— Blaineley.

Vocea răguşită o făcu să strângă cu putere telefonul în mâini. Spera să nu-l mai audă.

— Vino acasă, te rog.

Involuntar întreg trupul i se încordă, îi părea că nu mai auzise acea voce de ani, îi devenise străină. O gonea, iar acum tot el era cel care ajunsese să o roage să se întoarcă. Din cauza lui ea era aici, din cauza lui se întâmplau toate astea. Dacă nu era el, poate inima ei ar fi dus-o altfel.

Nu voia să-l mai audă, aşa că îi închise telefonul fix când voia să înceapă o nouă frază. Scoase bateria telefonului, după care îl arunca înapoi în geantă, răsuflând precipitat.

Se ridică în picioare şi începu să se învârte în cerc. Luă în calcul toate motivele pentru care el ar fi sunat-o. Nu i-a păsat când a lăsat-o, acum de ce o face?

Un lucru atât de greu de înțeles la oameni, părăsesc, apoi se reîntorc pentru că simt nevoia sufocantă de ajutor. Drept răspuns pentru disperarea lor, cel părăsit ajunge din nou să creadă şi îl ajută. Altfel nu se explică de ce Blaineley lăsă gânditul şi porni la drum.

Încă o durea piciorul, dar deja se obişnuise cu acele înțepături adânci. De fiecare dată învață să suporte alte dureri, niciodată nu a încetat să le simtă, deveniseră demult parte din ea.

Drumul pe care îl urma era perfect întipărit în minte. Cu fiecare pas, în fața ochilor i se forma imaginea unei femei înalte, îmbrăcată într-o rochie de vară vişinie, în picioare avea o pereche de balerini negri, iar părul negru desprins se revărsa pe spate. Îşi coborî privirea mai jos dând de o fetiță cu părul la fel de negru ca femeia şi cu un animal de pluş în brațe. Aceea era ea, iar femeia, mama ei.

Mergea în sincron cu cele două umbre, din când în când fetița mai sărea un pas în față, mama privind-o cu foarte multă dragoste. Ochii lui Blaineley se îngreunară la această imagine, pasul i se grăbi pentru a le putea urmări.

Mamă. Gândi când femeia coborî la acelaşi nivel cu fetița care râdea în continuu. Îşi aduce perfect aminte aceste momente, imaginile aparțineau zilei în care, ea şi mama ei au mers să vadă grădinița unde urma să-şi petreacă, din toamnă, timpul alături de alți copii. Era aşa fericită atunci, cunoscuse o parte din colegi, ba chiar le vorbise.

Cum suna oare vocea ei? Ultima dată când o auzise, era cea a unei fetițe, dar acum că s-a maturizat? Sigur ceva e schimbat.

Ce ciudat pare totul, aceste fantome ale trecutului, să reapară brusc. Ce o mai fi simțit pe-atunci micuța Blaineley? Ce mai visa? Ce spera să-i ofere viitorul? Pentru că sigur nu ar fi vrut să simtă tot ce simte acum. Ce să fii simțind Blaineley de acum gândindu-se la ce a urmat după?

Cum să reacționeze privind zâmbetul mamei ei care, se şterge fiind înlocuit de acel chip palid acoperit de sânge?

Împreună cu cele două se opri, imaginea lor începu să se şteargă, lăsând la vedere gardul casei. Analiză construcția care avusese de suferit în timp. Pereți, cândva albaştri, se decoloraseră, geamurile erau murdare, iar numele scris de pe cutia poştală ruginită o făcu să tremure. Casa plină de viață, se transormase în una de coşmar.

Deschisă poarta şi primul loc pe care ochii ei îl intersectară a fost grădina cu trandafiri, de fapt locul unde înainte se afla acea grădina. Tot ce a rămas sunt buruieni. Corpul îi e străbătut de o senzație usturătoare realizând ce a avut şi ce are acum.

Inspiră adânc, dându-şi cu mâinile pe față. Înaintă spre uşa de la intrare şi bătu de două ori, nişte zgomote ciudate se auzeau din interior, după ce bătu a treia oară, totul se opri, iar uşa fu deschisă.

— În sfârşit.

Unchiul ei o analiză atent şi o pofti în casă. Ezită o clipă, dar nu avea vreo cale de scăpare, aşa că intră. Poate că pe exterior arată deplorabil, dar în interior totul a rămas la fel cum îşi amintea. Se îngrijise cât putuse de mult de casă, păcat că amintirile dureroase strică întreaga frumusețe. Nu aşteptâ îndemnul unchiul şi înaintă spre living, încăperea pe care o ura cel mai mult.

Nu trebuia să vin. Îşi spuse realizând cât de puternic fusese impactul emoțional asupra ei. Ochii îi căzura asupra măsuței care trona în mijloc, exact acolo... fix în acel loc îi văzuse...

— Mami, tati. Şopti fetița apropiindu-se cu ultimele puteri de cele două corpuri lipsite de viață.

Sângele se împrăştia peste tot, dar ochii ei nu erau atenți la acest aspect, ci la femeia care o privea cu ochii goi, fără să clipească, fără să respire... fără să-i vorbească.

Se întoarse pe călcâie, doritoare să plece mai repede. Însă fu luată prin surprindere, obrazul începu să o usture, iar corpul lipsit de vlagă căzu. Unchiul ei o privi cu ură, Blaineley îşi duse mâna la obrazul lovit cu atâta brutalitate, obrazul ei cunoştea o nouă durere.

— Nenorocito! Ce crezi că faci?! De unde şi până unde ai prins tu acest curaj de a fugi de acasă! Te-am dat familiei Taison cu un scop, nu ca să fugi de lângă fiul lor când ai chef!

Îşi miji ochii spre el, din nou problemele lui erau mult mai importante decât propria nepoată. De fapt, nici nu credea că o iubise vreodată, prin asta ea îşi dădea seama că nici pe fratele său - tatăl ei - nu îl iubea. Mereu dădea vina pe ea din cauza morții lor, dar ce vină să aibă? Ce copil şi-ar ucide părinții? Oare el se gândise vreodată că şi pe ea o doare? Până la urmă pierduse singurele persoane care o iubiseră cu adevărat.

— Să nu crezi că dacă ai plecat din casa asta, eu nu ştiu ce faci!

Nu poate să spună că nu s-a aşteptat, mare i-ar fi fost mirarea să o lase în pace. Dar până ce scopurile lui nu erau îndeplinite, nu conta peste ce cadavre trebuia să treacă. Cu siguranță Moon nu i-a spus nimic, simte asta. Unchiul ei e un om fără scrupule, degeaba încearcă să-i găsească ceva bun, el e făcut din ură şi venin.

Dădu să se ridice de pe podea, dar la fel ca prima dată, lovitura veni pe neaşteptate, doar că acum locul de unde durerea se împrăştia era stomacul.

— Te voi învăța o lecție! Strigă lovind-o din nou cu piciorul în stomac.

Blaineley îşi strânse corpul, simțind cum loviturile repetate o distrug încet. Câteva firicele de sânge i se prelinseră din gură spre bărbie. În minte vedea doar imaginea lui Moon, imaginea în care lovea la fel de puternic, dar şi cea în care era lovit exact ca ea în acest moment.

El era puternic.

Ea e slabă.

El trece peste tot.

Ea rămâne mereu în urmă.

Întotdeauna fusese aşa, rămânea cu mult în spatele celor care se puteau numi cu adevărat învingători. În timp ce ei mai săreau peste o groapă, ea se împiedica de o nouă piatră.

Ajunge! Iubea pe toată lumea, dar nu era iubită. Oferea iubire, primea ură. Salva pe cineva ca mai apoi să fie ea cea aruncată în prăpastie. Dacă tot era în urma tuturor, chiar şi a lui Moon, de ce să nu-i surprindă cu puterea ei de a înainta?

Când vru să o lovească, Blaineley imită mişcarea lui Moon de a-l prinde de picior pe unchiul ei. Acesta o privi uimit, era pentru prima dată când opunea rezistență. Zâmbi cu colțul gurii şi îi roti piciorul, dezechilibrându-l, era rândul lui să cadă.

— De data asta nu mai scapi! Țipă, aflându-se la pământ.

Blaineley îşi strânse ultimele puteri şi se ridică, luând-o la fugă spre uşă. Din nas şi gură sângele continua să curgă, dar nu o oprea asta, îşi simțea abdomenul de parcă ar fi fost bombardat de multe cuțite.

O luă la fugă pe alee, lăsând în spate durerea şi o nouă amintire a acestui loc blestemat de suferință.

Alerga drept în față, dar se opri brusc când realiză că se afla pe stradă şi nu se asigurase. O maşină neagră puse frână în fața picioarelor ei care tremurau necontrolat. Nu din cauza că era să fie lovită, ci din cauza şoferului. Recunoscuse imediat numărul de înmatriculare şi simțea cum în spatele acelui geam negru, o pereche de ochi albaştri o săgetau.

Aşa era, Moon ținea strâns volanul în mâini, privind spre ea. Imaginea din fața lui îl lovi mai tare decât o lovise pe ea cel care îi făcuse asta.

Lăsă cheile în contact şi ieşi afară.

— Blaineley. Şopti uimit la vederea fetei cu fața acoperită de sânge şi ochii împăienjeniți.

Fata clătină din cap, făcând mai mulți paşi în spate, până ce o luă la fugă.

— La naiba! Țipă Moon, trăgând repede maşina pe stradă şi luând-o la fugă după ea.

Spunea că o va lăsa mereu să plece, dar nu putea sta degeaba după ce o văzuse atât de rănită. Iar gândul că el începuse tot acest lanț de dureri, era mult prea usturător.

Blaineley nu mai avea puteri, le consumase pe toate. La un colț de stradă simți cum amețelea începu să o stăpânească, se opri uitând că era urmărită de cel care o distrugea zi de zi. Îşi aşeză mâna pe un gard, chinuindu-se să rămână în picioare.

Tremuratul nu o lăsa să mai ducă vreo mişcare la sfârşit, simți cum se prăbuşeste. Luase de mult avansul în fața celorlalți, acum era timpul să cadă iar şi să rămână în urmă.

Moon observă silueta care se lăsă pe spate. Se chinui să ajungă mai repede lângă ea, să o poată prinde, dar nu reuşi. O văzu căzând, iar el nu fusese acolo s-o prindă. Înjură în gând, oprindu-se la câțiva paşi de ea.

Ce ți-am făcut, îngere? Cum de aripile ți-au fost tăiate? Îşi spuse în gând apropiindu-se.

Îi luă corpul în brațe şi îl strânsă cu toate puterea la piept. Sunt aici. Câteva lacrimi i se formară în ochi, el chiar o văzuse  prăbuşindu-se şi nu a putut face nimic pentru a opri asta.

— De ce? Trebuia să te prind. Spuse în timp ce una din lacrimi îi căzu pe umărul ei.

Blaineley simți lacrima, deschise ochii încet şi îl privi. În bătaia soarelui putea vedea pentru prima dată cum acei ochii plângeau.

Nu vreau să mă prinzi, vreau să mă ridici de fiecare dată când sunt una cu pământul.

Îşi ridică mâna prinzându-i una din lacrimi. Moon o privi surprins şi o trase mai bine spre el, voia sa facă parte din el cu totul.

— Când duşmanii te înconjoară, niciodată să nu spui adevărul.

Îl auzi spunând înainte să închidă ochii. Ea leşinase, dar inima cât şi creierul începuseră o analiză complexă a acelor cuvinte.

— Niciodată nu-ți voi da drumul, în inima ta voi fi mereu prezent...