În Miami, soarele nu înceta să-și facă simțită prezența, începutul verii se anunța cu temperaturi mult mai mari decât cele obișnuite în acea perioadă. Blaineley își susținea cu mâinile cărțile deasupra capului ca să oprească razele puternice din a-i curma privirea. De mică avusese probleme la ochi, de-altfel își purta ochelarii aproape în permanență; de la apropiere nu apăreau probleme, dar la distanță vedea foarte în ceață.

La prima vizita la oftalmolog, unchiul ei încercase s-o convingă pe doctoră că vedea foarte bine, iar problema era fata care-și îndesa călușul palmei prea tare în ochi. Atunci fusese pentru prima oară când cineva o citise pe Blaineley exact așa cum era — o persoană neajutorată. Femeia înțelesese că traiul cu acel bărbat nu era unul perfect, mai ales când nu putea să se exprime liberă. În ciuda încercărilor unchiului ei, doctora îi prescrisese niște picături și a insistat asupra purtării ochelarilor. Din fericire le oferise o reducere bună ca bărbatul să poată capitula în final și să-i cumpere. Înainte să plece, doctora o mângâiase încet pe cap și îi zâmbise. Pentru ea, un astfel de gest era atât de ciudat și străin.

Cele două săptâmni până la finalizarea liceului se scurseseră. Asta o îngrijora mai tare decât soarele, nici măcar nu realizase când trecuse timpul. Grija examenelor de final o răpise cumva de realitatea dezastruoasă. În ceea ce privea școala, Blaineley era un elev model. În ciuda condiției sale, a tuturor zvonurilor care umblau prin școală legate de moartea familiei sale și colapsul afacerilor familiei Forks, aceasta se motivase să ajungă cât mai sus; ceva din sufletul său îi spunea că poate unchiului ei i se va face milă de ea și o va lăsa cel puțin să facă o facultate și să se angajeze. N-o interesau banii sau sprijinul lui, tot ce-și dorea era să fie liberă, știa că deține puterea necesară să facă față lumii de afară.

Liceul reprezentase micul său refugiu. Opt ore din zi, le putea petrece liniştită în incinta biblotecii sau în ultima bancă din clasă. Timidă, retrasă, își iubea viața de licean exact așa cum era, din păcate nu reușise să-și facă vreun prieten în toți acei ani, lumea îi aducea diferite etichete din cauza alegerii ei de a nu mai vorbi.

Pentru Blaineley Forks, tăcerea era singura ei armă.

Blaineley nu se născuse mută și nu pățise niciun accident care s-o aducă în stadiul acela. Blaineley alesese să nu mai vorbească după ce viața se arătase mult prea nedreaptă pentru ea, învățând-o că, țipând mai puțin, scăpa mai repede. Odată cu această alegere, pierduse oameni din jurul ei care o vedeau ca pe o ciudată. Nu era neapărat cea mai mare pierdere ceea ce se întâmplase, până la urmă un prieten adevărat îți e aproape atât la bine cât și la greu. Decât o viață lângă oameni falși, prefera singurătatea.

Niciodată nu se remarcase prea mult, nu intrase în conflicte... nu prea des. Îi plăcea să-și spună că în viața oricui mai apărea și câte o problemă care nu-ți dă deloc pace. Problema ei de la liceu purta numele de Moon Taison. Faptul că ea nu vorbea, ajungea să-l enerveze la culme. Mereu a considerat că era doar o mironosiță care cerșea atenție. Totuși, în tăcerea ei, el găsise și o mica plăcere; putea să se comporte cum voia cu ea, fiindcă ea avea să vorbească cu nimeni despre asta. Așa că Blaineley era ținta perfecta pentru săgețile lui pline de venin. Dacă încerca să opună rezistență sau să ceară ajutor, nimeni nu era acolo pentru ea. Toți deveneau orbi când era vorba de ea. Oamenii aveau atât de multe fețe, dar bunătatea ei o împiedica mereu să recunoască acest lucru.

Expiră cu putere, încercând să lase toate gândurile negative în urmă. Trebuia să zâmbească până la urmă, reușise să termine liceul, își luase examenele, era timpul să-și sărbătorească propria reușită. Fără să știe unchiul ei, Blaineley își mai punea niște bani deoparte, nu erau sume exagerate, fiindcă asta ar fi atras atenția lui. Se întâmpla să mai găsească niște monede prin casă pe care le lua și le ținea la ea; suma pe care o avea era suficientă ca să-și cumpere o prăjitură și un suc rece.

În rucsacul pe care-l avea cu ea căra toca, roba și eșarfa de la absolvire. Nu participase la festivitate și nici la bal, unchiul ei o încuiase în cameră în acea zi, reproșându-i că era destul pentru el să-i pregătească nunta și că nu ar mai trebui să fie o nerecunoscătoare plângăcioasă, căci o crescuse după ce părinții ei o abandonaseră. Însă părinții ei nu o părăsiseră de bunăvoie, ci fuseseră uciși.

Cu un nod în gât, înainta spre parcarea liceului. Azi dimineață unchiul ei o anunțase că va ajunge mai târziu acasă pentru că era mult prea ocupat cu afacerile, desigur, îi spusese asta după ce o amenințase că ar face bine să fie gata până când vine. Peste câteva ore urma să-și cunoască viitorul soț. Voia să profite de ultimele ei clipe de libertate și să-și facă câteva poze îmbrăcată cu roba și toca. Își dorea acea amintire, pentru câteva secunde își dorea să se simtă normal, exact ca restul. O poză nu ar fi ajutat-o prea tare, dar era singura ei dorință pe care putea să și-o împlinească, iar dacă el ar fi aflat ceva din toate astea, l-ar fi scos cu totul din sărite.

E singura și ultima mea dorință, gândise.

Încercă să se motiveze singură, dar simțise cum inima îi stă în gât în momentul în care ajunsese în parcare. Aceasta era aproape goală, la ora aceea nimeni nu ar mai fi trebuit să fie prezent, majoritatea elevilor se grăbiseră să plece după ce își ridicaseră toate diplomele, dar se pare că nu era singura care mai rămânea în plus în acea zi.

Moon Taison fuma sprijinit de mașina lui, în timp ce era atent la schimbul de replici dintre prietenii săi. Violet Smith și Henry Black, își spuse în cap în timp ce Blaineley își strângea cărțile la piept. Cei trei erau văzuți aproape mai mereu împreună. Henry se împrietenise cu Moon încă de la începutul liceului, iar Violet fusese mereu îndrăgostită de el. Pe Blaineley nu o speriau atât de tare cei doi, dar alături de Moon, nu putea spune că nu îi era frică.

Urmau să se întâlnească și știa care avea să fie scenariul, ei o observau cum încerca să fugă cât mai repede, aveau să strige după ea, s-o oprească și să regrete faptul că nu putea fi mai rapidă. Inspirase adânc, Blaineley voia să facă pozele la cireșul japonez din spatele liceului. Îi plăcea să stea acolo și să citească, era locul ei liniștit, iar azi era ultima ei ocazie să facă asta. Se chinuise să ascundă toca și roba de unchiul ei, stătea cu un nod în gât de fiecare data când el intra în camera și o privea bănuitor din cauza liniștii care o înconjura.

Inspiră adânc.

Trebuie să scap şi de asta.

Își strânse în ea ultima fărâmă de curaj și începu să înainteze. Dacă a rezistat patru ani, ce mai e o zi? În biblioteca ei avea o poză cu părinții ei de la absolvire, voia să cumpere o ramă și să alăture și poza ei. Merita și ultimul sacrificiu pentru asta, oricât de tare aveau s-o doară cuvintele lui, știa că e suficient de puternică să treacă și peste asta.

Nimeni nu o cunoștea cu adevărat pe fată tăcută cu ochi asemenea cerului, era mult prea interiorizată de restul. Niciun psihiatru nu o convisese să scoată un cuvânt, avea secrete și dureri nerostite de care se temea că, odată ce aveau să fie împărtășite, vor urma mai multe și toți îi vor afla trecutul, și viața mizeră pe care o ducea. Lucru care era interzis. Nici în ziua în care colegii ei au luat-o pe sus și au aruncat-o în bazin la ora de sport, nu a strigat după ajutor. Atunci fusese pentru prima dată când îi făceau un serviciu... o ajutau să-şi pună capăt durerii. Nu va uita niciodată acele priviri bolnave, în acele momente văzuse răutatea pură pe chipurile unor adolescenți de 16 ani. Spre surprindere ei, salvatorul ei fusese chiar cel care o condamnase... Moon Taison. Nici în ziua de azi nu-i putea uita cuvintele după ce o scosese din apă.

— Nu îl lua ca pe un ajutor. Dacă tu dispari, dispare distracția, iar mie îmi place să mă distrez.

Curajoasă făcuse primul pas. Asta era cel mai greu. Primul pas.

Moon încerca să se relaxeze, în seara aceea urma să-și cunoască viitoare logodnică, trebuia să fie cât se poate de calm, măcar pentru prima impresie.

— Pe cine avem noi aici?

Întrebarea lui Violet îi atrase atenția. Își întorsese privirea spre intrarea parcării. Forks, se gândi, Strâmbase scurt din nas, nu avea chef de glume cu muta, urma să aibă cu cine să-și piardă energia de mâine, așa că muta nu mai reprezenta o țintă atât de importantă pentru el. Totuși nu putuse să nu observe că avea părul mai aranjat decât deobicei, buclele ei brunete cădeau perfect pe umerii albi, mult prea ieșiți în evidență. Renunțase la blugi largi și decolorați, purtând de această dată o rochie turcoaz mulată cu bretele subțiri, Materialul fin se strângea perfect pe talia ei, făcând-o parcă mai subțire. În lateralul coapsei drepte vedea cum rochia se crăpa puțin. Niciodată n-o văzuse pe Forks așa, nici măcar nu conștientizase cât de lungi erau picioarele fetei, dacă ar fi purtat și o pereche de tocuri, în locul teneșilor, ar fi putut foarte ușor să atragă privirile celor din curte. Fără să înțeleagă de ce, acest gând îl enerva.

Violet dispăruse de lângă el și îi ieșise brunetei în cale. Fără să stea prea mult să se gândească, se apropie de cele două, dar asta în timp ce continua s-o studieze pe Blaineley.

— Mutulică, ai pierdut-o pe Albă-ca-Zăpada? începuse, blonda și îi trânti cărțile pe care le strângea la piept, deîndată ce se postă în fața ei.

Chipul fetei se înăspri.

— Dar ce elegante suntem azi, spune-mi asta e ținuta ta de scenă? pufni în timp ce fata îi aruncă o căutătura urâtă și se aplecă să-și strângă lucrurile fără să-i dea atenție lui Moon.

Acesta o analizase atent atunci când se aplecase, iar ce îi trezi mai tare curiozitatea decât noua ei apariție, era rucsacul ei. În mica deschizătura a fermoarului putea să vadă eșarfa pe care o avuseseră toți elevii la absolvire. Toți, mai puțin ea pentru că nu participase. Unchiul ei anunțase că era bolnavă, dar nimeni nu se poate vindeca așa repede în câteva zile.

Mai trăsese un fum din țigară și o prinse pe Violet de încheietură chiar înainte ca aceasta să-i tragă de rucsac. Fata amuțise la gestul lui, mai ales că Moon punea destul de multă presiune în acea strânsoare. Îl privi cu maxilarul încordat, niciodată nu o admirase pentru că se lua de Blaineley, ura ei nici măcar nu era justificată și asta o făcea să scadă în ochii lui mai mult decât o făcuse deja. Violet poate reprezenta o partidă bună, dar nu era și ceva de viitor. Se ținea în continuu după el și Henry, încercând să-i atragă atenția.

— Moon, ce naiba faci?! se răsti Violet spre el.

— Henry s-a oferit să te conducă acasă, nu ar fi frumos să-ți refuzi prietenul, răspunse total neafectat de tonul ei urât.

Blaineley se ridicase și ea, dar rămăsese blocată asupra modului în care Moon părea că îi ordona ce să facă doar din priviri. Și în tot acel timp, era atât de degajat. Blonda părea că vrea să-l înfrunte, dar se dăduse bătută după ce strânsoarea lui devenise insuportabilă.

Pufnise plicitisită și se asigură că intră cu umărul în Blaineley înainte să plece de-acolo.

Bruneta nu se așteptase la un asemenea impact și se dezechilibră, Moon privea cum fata mişca din mâini de parcă urma să-și ia zborul în încercarea ei de a-și menține echilibrul, ca într-un final să cadă în fund. Îşi rotise ochii, chiar era o împiedicată.

Ochelarii lui Blaineley picaseră la contactul cu solul. Pe moment începuse să privească agitată în jurul ei. Când în sfârşit își zărise a doua perche de ochi , un adidas negru îi făcuse bucăți chiar sub privirea sa neputincioasă. Lacrimile i se formaseră involuntar în colțurile ochilor. Ştia că unchiul ei avea s-o pedepsească aspru pentru asta. Nu era vina ei, dar lui nu-i pasă niciodată de asta, ea trebuia să plătească pentru greșeala făcută.

Un fior o trecuse pe șira spinării.

O tuse scurtă o făcuse să-și ia privirea de la sticla spartă. Ridică privirea, întâlnind o pereche de ochi albaștri electrizanți... Moon. Îşi înghițise nodul format în gât. Poate era pentru ultima dată când se întâlneau, dar acea zi putea să fie cea mai înfiorătoare din câte existaseră până atunci și toate astea pentru o poză.

Moon încă nu realizase că îi călcase pe ochelari. Stătea cu privirea ațintită spre fața ei speriată. Blaineley nu vorbea, dar chipul ei spunea mai multe decât ar fi putut gura s-o facă. Auzise din urma lui sunetul unui motor pornit, iar după ce se asigurase că rămăseseră doar ei, acesta îi întinse mâna. Fata înmărmuri la acest gest.

— Doar te ajut să te ridici, nu e ca și cum am țepi în palmă, comentă după ce stătuse așa mai multe secunde.

Blaineley îl privea cu ochii mari, el o ajuta? Oare asta putea fi o altă capcană? Nu ştia cum să reacționeze, îi era frică. Dacă îl va respinge, acesta va deveni mult mai mânios, dacă accepta, nu ştia care urma să fie viitoarea lui mişcare. Era prinsă între două extreme periculoase, dar nu-i mai rămânea altceva de făcut, așa că palma ei o strânse pe-a lui, ca mai apoi s-o tragă de pe jos.

Momentul în care pielea lui o întâlnise pe a ei, o făcuse să se cutremure. Avea mâinile atât de reci și aspre, palma lui aproape că îi acoperea cu totul mâna firavă. Nu-i dăduse drumul după ce se ridicase, ci continua s-o analizeze mai bine de la apropiere. Rimelul îi alungise puțin genele, iar luciul de buze îi făcea buzele pline să strălucească.

— De ce nu ai fost la absolvire?

Blaineley tresărise.

Dacă aș fi îndrăznit să vin, unchiul mei s-ar fi asigurat ca eu să am o problemă medicală reală, fusese răspunsul pe care-l dăduse în mintea ei.

Moon știa că nu avea să-i răspundă, mai încercase și în trecut s-o facă să vorbească, dar fără niciun rezultat. Reacția ei fusese suficientă pentru el ca să înțeleagă că răceala ei era doar o invenție. Circulau zvonuri despre situația ei de acasă, dar nu le acordase niciodată atenție, nu ca acum.

Blaineley avea propriul ei Iad.

— Îmbracă-ți roba, îi ordonase, iar obrajii lui Blaineley prinseseră o culoare roșiatică. Nu te rușina acum, ți-am văzut eșarfa în rucsac, câte ai putut îndesa în el?

Arătă în direcția spatelui ei, spre ghiozdanul negru, voluminos. Părea că o să explodeze.

Blaineley stătuse pe gânduri câteva secunde, după care își eliberă mâna din strânsoarea lui și lăsă jos „bagajul". Desfăcuse fermoarul care stătea să sară și scoase eșarfa, toca pe care le așeză cu grijă lângă ea. Asta nu era tot, prinse materialul robei, dar și punga în care avea sandalele. Erau crem, cu un toc gros, nu prea înalt.

— Ce faci cu ele? pufnise Moon, așezându-se pe vine lângă ea.

Ca o explicație. Blaineley își luă telefonul și începu să tasteze ceva. Aceasta întoarse ecranul spre el și atunci înțelesese. Imaginea pe care i-o arăta înfățișa un bărbat șaten îmbrăcat la costum, având roba pe el și toca într-o mână, dar nu el îi atrăsese atenția cât o făcea femeia de lângă el. Era îmbrăcată exact ca Blaineley, avea aceleași sandale în picioare, iar ochii și zâmbetul ei erau trase la indigo după brunetă.

— E mama ta?

Fata doar clătinase din cap. Nu știa cum arătau părinții ei, dar se pare că absolviseră și ei același liceu. Poza era făcută în dreptul a ceea ce părea un cireș japonez, numai că în poză, cireșul abia fusese plantat. Gândul îi plecase la cireșul din spatele liceului, iar, atunci, creierul lui începuse să facă conexiunile.

— Vrei să faci poza îmbrăcată așa la cireș.

Cuvintele lui au ieșit ca o constatare. Blaineley doar își trase telefonul din fața lui, căpătând o expresie melancolică.

— Crezi că telefonul ăla te va ajuta? Are cameră, dar nu cred că o să poți să faci poza.

Oftă. Știa că i-ar fi fost greu, telefonul ei nu era vreun smartphone. Avea butoane, iar camera lui făcea pozele cam șterse, dar era bun și el decât nimic. A fost nevoie de multe lacrimi ca să-l poată avea și pe acela.

Moon strânse din buze și analiză din nou parcarea. Nu era obișnuit cu astfel de gesturi, dar părea ca ea se dăduse destul de mult peste cap pentru asta, judecând după reacțiile ei.

— Uite ce e, îi captă atenția, o să-ți fac o poză cu telefonul meu, apoi o să ți-o trimit. Cum ești pe instagram?

Blaineley se încruntase spre el.

— Spune-mi că ai facebook cel puțin.

El nu se gândise niciodată să o caute pe vreo rețea de socializare, dar n-ar fi crezut că în secolul 21 mai există persoane care să nu folosească cel puțin o rețea de socializare.

— Măcar are bluetooth chestia aia?

Indică spre telefonul ei, iar atunci fața i se luminase. Un hohot de râs îi scăpă pentru că nu s-ar fi gândit la o astfel de situație. Era amuzat și în același timp trist, cu fiecare secundă care trecea, viața ei nu părea prea roz în ochii lui. Blaineley își permise să zâmbească, chiar dacă nu știa cât avea să dureze starea lui Moon. Nu putea lăsa garda jos.

— Nu te mai holba atât și încalță-te odată, nu am toată ziua.

Și ne-am întors la Moon cel insuportabil, gândise și se grăbi să-și scoată teneșii înainte ca el să faca vreo criză. Când se aplecă spre sandale, Moon își dăduse ochii peste cap și se postă cu spatele la ea, formând un paravan în fața ei. Poate erau doar ei doi, dar nu voia să vadă cum își asortase lenjeria. Asta dacă poartă, rânji pentru el. Nu era în relații bune cu ea, dar Blaineley era femeie până la urmă, iar schimbarea asta a ei bruscă o făcea să pară diferită. Pentru prima oară se gândise la ea într-un mod pervers, ceea ce începuse să i se pară ciudat, judecând după modul în care relația dintre ei se desfășurase în cei patru ani de liceu.

El — călău,

Ea — victima lui preferată.

O simțise cum se ridică și se roti pe călcâie. Proastă mișcare, pentru că ochii ei erau acum aproape la același nivel cu ai lui. Pentru câteva secunde, Moon se pierduse în acel albastru curat, în timp ce Blaineley simțea că se sufocă cu cât petrecea mai mult timp aproape de el. Dacă nu era vorba de Blaineley, Moon ar fi fost curios să afle ce alegeri făcuse și în materie de lenjerie.

Strânse din buze ca să scape de imaginile care i se formaseră în cap.

— Acum mergi, îi orodonase el, fără să-și ia ochii de la ea.

Blaineley doar apucase să facă un pas în spate, că își pierduse din nou echilibrul. Începuse din nou să miște din mâini, dar, de data asta, Moon o prinse de antebraț înainte ca fundul ei să facă contact cu solul, din nou.

— Cum era de așteptat. Ar fi fost chiar ciudat să știi să mergi pe tocuri, dar să nu ai instagram.

Blaineley roșise. Era a treia sau a patra oară când încălța o pereche de tocuri. Obișnuia să mai intre în dresingul mamei sale și să-i poarte din lucruri, atunci când unchiul ei nu era acasă. Mersul în camera ei în fața oglinzii era mult mai ușor decât sub privirea lui Moon. Chiar se simțea de parcă pășea pe cărbuni încinși.

Oftase când înțelesese cât de tare îl amuza situația. Era de așteptat să râdă de ea, doar era Moon. Încercă să se aplece ca să scape de tocuri, dar blondul îi înțelesese dorința și până să apuce ea să dea drumul la bareta din piele, Moon își înfășură mâinile în jurul corpul ei firav și o ridică în brațe. Fața lui Blaineley se înroșise și mai tare, când îi întâlnise din nou privirea. Involuntar își strecurase mâinile în jurul gâtului său, iar fețele lor erau din aproape în extreme de aproape. Îi putea simți respirația încălzindu-i chipul, ea nici măcar nu mai respira, fiecare mușchi i se încorda sub atingerea ei. Niciodată nu fusese atât de aproape de un băiat. Cine ar fi vrut să fie cu muta liceului până la urmă?

— O să dureze o veșnicie dacă stau după tine, comentă și începuse deja să mărească pasul spre locul în care se afla bătrânul cireș japonez.

Nici nu realiza că se afla în brațele sale la cât era de ușoară. Îi auzea inima cum bate cu putere, ceea ce-l făcuse să se întrebe dacă fata din brațele lui ținuse măcar un băiat de mână, căci de sărutat nici nu-și mai avea rostul să se gândească. Blaineley fusese prea ascunsă de realitate, era concluzia la care ajunsese după aceste câteva minute petrecute cu ea.

Nu știa dacă îl deranja asta, dar, brusc, se simțea nervos.

Odată ajunși la destinație, o lăsă chiar în fața cireșului. Părea mai mult decât fericită și emoționată în timp ce își îmbrăca roba. Moon doar oftă și urmă o ședință foto în care blondul înțelesese pentru prima dată prin ce trec acele cupluri obișnuite.

Ține mâna mai sus, zâmbește mai tare, pune-ți un picior în fața celuilalt, erau doar o parte din comenzile pe care Moon le dicta. Blaineley nu făcea altceva decât să-l asculte, temându-se să nu cumva să explodeze dacă nu făcea așa cum zicea el.

După mai multe poze și ordine, blondul păruse satisfăcut și începuse să analizeze fiecare imagine. În toate Blaineley zâmbea, nu credea că exista vreo poză în care fata să nu fi ieșit bine. Acele tocuri, chiar îi lungiseră picioarele și o făceau mult mai atractivă decât teneșii ei obișnuiți. Nici nu realizase când apăruse lângă el fără să-și frângă picioarele, dar o lăsă și pe ea să vadă rezultatul. Părea fericită, dar păcat că nu înțelesese nimic din cei patru ani de liceu petrecuți alături de Moon, răbdarea lui era extrem de limitată.

Greșeala cea mai mare venise din partea ei, pentru că avusese încredere în el și lăsase garda jos.

După ce terminase de derulat pozele, Blaineley îi făcuse semn dacă ar putea să facă o poză împreună cu el. Atunci Moon simțise că explodează, mimă un zâmbet scurt spre ea și se apropie, fără ca fată măcar să înțeleagă ce voia el să facă. În clipa în care mâna lui începuse să-i mângâie maxilarul, fața i se relaxase, dar nu a durat mult pentru că, degetele lui începuseră să-i pună presiune pe obraji, ochii i se deschiseră larg instantaneu.

— Să nu vezi nimic din ce s-a întâmplat azi mai mult decât o dovadă de milă, singurul sentiment pe care poți să-l provoci în cineva, scuipă cuvintele pline de venin. Ascultă aici, muto, am fost bun de data asta, dar să ştii că următoarea dată când îmi apari în față, nu doar ochelari tăi vor fi călcați în picioare.

Lacrimile se strânseseră din nou în ochii fetei. Privirea sa de un albastru ca marea, devenise cristalină. De ce nu-și ascultase rațiunea de la bun început? Moon nu putea fi mai mult decât un nemernic. Pe el nu-l interesau lacrimile sau cine era persoana care plângea. Lui îi păsa să fie natural.

Suferința celorlalți era esența sa.

După ce îi fusese îndeajuns de clar că mesajul a ajuns la ea și i-a înțeles semnificația, o eliberă din mâinile lui, dar nu se așteptă la ce urmase. Expresia fetei se schimbase, lacrimile aproape că țâșniseră din ochii ei, murdărindu-i obrajii de rimel. Gura i se căscase ușor la vederea acelui chip îngreunat de durere, nu fusese martor la lacrimile ei pentru ca obisnuia să fugă, nu până atunci.

Simțise cum un junghi i se formează în piept, dar până să-i mai spună ceva, fata deja făcuse un pas către el și îl lovise cu piciorul drept în genunchi. Înjură în bărbie înainte să se îndoaie de spate și Blaineley o lua la goană în tocurile ei joase și roba fluturându-i în urma ei înapoi spre parcare.

Ea încă mai credea în oameni.

Greşise.

Oamenii sunt răi.

Poate că şi ea era la fel de rea.

Pe când Blaineley își dorea să se evaporeze mai repede de toată această ruşine, în urma ei, Moon stătea în acelaşi loc, aplecat, având în cap acei ochi triști. Nu conștientizase niciodată frumusețea acelei fete, acum era prea târziu, ea dispăruse și chiar dacă ar fi avut timp, demonii lui erau și așa mult prea puternici.

Ei respingeau iubirea, spunându-şi că „noi" nu va exista vreodată. Ceea ce nu știau era că urmau să se reîntâlnească, iar jocul marionetelor era pe cale să înceapă.