De această dată păşea mult mai încet, lăsându-se în aceeaşi transă a gândurilor. Străzile erau goale, majoritatea adolescenților se strângeau în găşti şi plecau la un club sau o scurtă plimbare în parc.

Se întreba cum ar fi fost viața ei dacă se desfăşura într-o astfel de monotonie. Cum ar fi fost dacă vorbea?...

Poate acum era la o facultate în altă țară, la ora asta nu străbătea străzile atinsă de aceste sentimente puternice, într-o viață anostă la ora asta îşi pregătea hainele cu, colega de cameră şi plănuia modul în care vor evada din campus. La aceste imagini strâmbase involuntar din nas, ar fi total diferit de ce e acum. Poate că într-o astfel de viață ea ar fi fost cea care vedea o fată îmbrăcată subțire şi desculță plângând pe o bancă. Într-o astfel de viață s-ar fi întrebat cum ar fi fost dacă era în locul fetei? Într-o astfel de viață, normală, ar fi putut să trăiască tuturor vicleniilor şi să nu cadă pradă umbrelor care o trag spre un colț rece şi întunecos?

Ea crede că nu, în general se întreba de ce anumite persoane văd la început viața atât de bună, iar după îşi schimbă părerea kilometric? Într-adevăr, viața e bună atunci când eşti încă un copil şi nu înțelegi prea multe din această societate murdară. Dar cu cât creşti, murdăria ajunge pe tine.

Experiențele trăite pe propia piele sau povestite de alți oameni îți deschid larg ochii. Cu toți vom ajunge în momentul în care, rozul se va transforma în negru.

Ea nu era specială din cauză trăilor, realiza că nu e singura persoană cu aceste probleme. Ea era specială prin faptul că rezista şi după atâtea încercări de a se descătuşa, ajungea să rămână în viață.

Inspirase adânc când ajunse în fața blocului. Nu ştia la ce să se aştepte, la ce alte cuvinte nedrepte urmau să i se arunce. Îşi doare să-l scoată pe Moon din situația în care se află, să-l ajute.

Înainte de a intra în bloc, privi dreapta-stânga şi mai luă o gură mare de aer. Simțea că se sufocă cu cât ştia că se apropie mai mult. Stomacul i se strângea, iar tensiunea se împrăştia în jurul său. Se simțea de parcă ar întâlni un străin şi chiar aşa era, acel Moon, pe care ea îl văzuse, era un străin.

Liniştea o ucidea, se aştepta să audă un zgomot cât se poate de mic de la etajul patru. Cei trei erau amețiți bine, aşa că e ceva impresionant la această tăcere.

Paşii i se măriră gândindu-se că poate Moon a plecat împreună cu restul, sau că a plecat în căutarea ei. Urca câte două trepte în dorința de a ajunge mai repede. Totul o luase razna în interiorul ei când observă de la jumătatea trepetelor uşa apartamentului deschisă.

Nu ai făcut vreo prostie? Te rog să nu fi făcut nimic. Ajunsă în fața uşii se opri brusc observând întreg întunericul din apartament. Era atât de ciudat, această uşă era granița dintre realitatea văzută perfect şi realitatea ei. Exista o diferență între ele, pentru că tot ce însemna Moon şi Blaineley, rezulta imperfectul. Imperfecți, stângaci în dorința de a se proteja unul pe altul.

Blaineley prinse mânerul uşii şi intră ținându-şi respirația în frâu. Odată ce simți că trecuse la loc în locul unde durerea şi lacrimile erau ceva obişnuit, închise uşa în spatele ei ştiind că nu era singură.

De această dată razele lunii luminau puțin din living, o mică bucată, dar suficient de bună ca ea să vadă două picioare lungi întinse.

— Te-ai întors?

Înghițise în sec apținându-se să nu plângă. Cu o mână aşezata pe celălalt braț, înaintă spre sursa vocii. Picioarele ei nu mai întâlniră acele pietricele care îi zgâriau tălpile, mergea parcă condusă de altcineva spre Moon care redevenise omul pe care îl cunoştea cu adevărat.

Orice ai face, mereu o să mă întorc. Gândi poziționindu-se în fața canapelei. Moon o privea atent, îi văzuse chipul frumos acompaniat de razele soarelui, dar razele lunii o fac superbă. Observase diferența de dimineața şi cea de acum. Observase cum liniile care îi conturau chipul arătau diferit. Se priveau asemenea unor persoane care de abia s-au întâlnit.

Moon îşi drese glasul şi expiră cu putere neştiind ce ar putea să spună. Cum îşi putea explica comportamentul? Nu avea de gând să-şi ceară scuze, Blaineley merită să vadă fiecare părticică din el, să o ia, să o analizeze şi apoi să decidă dacă se va întoarce sau nu. Îl uimau alegerile ei, se temea de el, fugea, dar continua să se întoarcă. Orgoliul creştea în el din această cauză, oricât de beat era sau drogat, o privea pe Blaineley cu admirație. Dacă el se lăsa o pradă acestor vicii, ea îl înțelegea pentru că ştia cât de rea e viața. Dar ea nu trebuia să cadă în fața viciilor lui, era puternică cu toate că el recunoştea asta cu greu. Ea nu avea voie să cadă, el nu avea voie să schimbe pentru că relația lor distrugătoare, imperfectă, devenea mai puternică decât acele simple chipuri care se arată radiind de iubire şi fericire, când de fapt, iubirea şi fericirea le lipseau. Moon şi Blaineley erau sinceri cu ei şi iubeau al naibii de mult să se distrugă unul pe altul ca mai apoi să realizeze câtă de nevoie să fie împreună.

Moon nu îşi lăsă chipul la vedere, continua să stea în umbră, în schimb îşi întinsă mâna către Blaineley. Fata ezită o clipă, apoi copie gestul şi îşi întinsă mâna. Degetelor lor se întâlniră într-un dans ciudat. Moon o mângâia cu grijă, dar când simți că nu mai rezistă, o prinsă bine şi o trase în brațele lui.

Blaineley se dezechilibrase şi ajunse în umbra lui. Stătea chiar lângă el, îi simțea brațul înfăşurat protectiv în jurul taliei sale, îi putea vede acum ochii mult mai aproape. Era ciudat de cât repede intuia ceea ce i se întâmplase, dar realizase că acei ochii nu deveniseră mai roşii din cauza lipsei de somn, din cauza a ceea ce, consumase... acei ochi ajunseseră aşa din cauza lacrimilor. Până şi în voce îi destinsese regretul şi durerea.

Ea îi trezea senzații noi. Ea îi făcea inima să bată cu putere. Ea îi accelera bătăile inimii. Şi tot ea îi provocase lacrimi.

Blaineley îşi ridică degetul arătător şi îi mângâie obrazul. Moon îşi aşeză mâna liberă peste a ei şi o trase spre buzele lui sărutând-o tandru. Ochii lor nu se opriseră din a se privi, gestul lui nu trecu neobservat poate de aceea obrajii ei prinseseră o culoare roşiatică.

Moon zâmbise în sinea lui şi îi dirijă mâna spre a-i mângâia întreaga față.

— De ce tocmai tu?

Lăsă să-i scape şi îşi retrase mâna din jurul taliei sale pentru a se putea întinde pe canapea şi a-şi aşeza capul în poala ei.

De ce nu eu?

Cu mâna încă aflată sub a lui, continuă să-l mângâie simțind o căldură imensă în interior. Nu au existat scuze, nu au existat iertări, nu au existat țipete, dar cu toate astea ei ştiau că s-au împăcat. Până la urmă şi iubirea poate avea această latură, o latură ciudată, dar văzută ca fiind diferită de restul. Nu era nevoie de mai multă suferință pentru a se împăca, era nevoie de afecțiune, era nevoie de o singură privire.

— Ştii, încă mă simt amețit, dar mai devreme chiar nu te recunoaşteau. Nu ştiam cine eşti şi cu toate astea ai făcut tu ceva pentru a-mi reaminti cine eşti. Faci tu ceva de nu îmi laşi creierul să te uite măcar pentru o secundă şi nu îmi pot da seama ce.

Te simt. Îi răspunse în gând fiind surprinsă de spusele lui și zâmbi cu dragoste

Şi tu îmi face ceva de nu pot ieşi chiar acum pe uşa aia. Ceva care mă face să mă reîntorc de fiecare dată, până la urmă între noi nu există o legătură asemănată cu o funie întreagă, există două funii înnodate. Fiecare durere îl face să se dezlege, dar modul nostru ciudat de a ne privi, face nodul să devină mai strâns.

I-ar fi plăcut să-i spună toate aceste cuvinte, dar preferea să o citească şi să realizeze singurul motivul fericirii ei.

— Am găsit asta în camera ta.

Ridică carnetul albastru în fața ochilor ei. Moon îl găsise după ce îi alungase pe Henry şi Violet din apartament, mai bine spus după revenise în lumea lui şi o căutase pe Blaineley în cameră în speranța că totul fusese un vis şi ea era acolo. Se înşelase, dar găsise carnetul dăruit fetei şi îl deschise găsind acele rânduri menite să-i facă inima să se strângă.

El era păpuşarul, iar ea era marioneta...

Blaineley trase carnetul din mâna lui Moon şi îl aşeză în spatele ei. Uitase să rupă pagina sau cel puțin să şteargă totul.

Moon se făcu mai comfortabil pe canapea şi îşi aşeză mai bine capul pe coapsele reci.

— Blaineley?

Fată îl privi curioasă, în timp ce el îşi închisă ochii şi inspiră cu putere.

— Vreau ca de acum încolo să-mi scrii câte o astfel de scrisoare. Vreau ca măcar aşa să ştiu ce simți.

Cu toate că te simt foarte bine, completase în gând.

Blaineley se gândise de câteva ori înainte de a-l aproba. Îi va scrie absolut totul, O primă scrisoare deja i se formase în minte.

Dragă Moon,

De astăzi nu voi mai fi eu cea care îşi scrie, de astăzi voi fi cea care îți scrie.

Cu drag, Blaineley.

Blaineley zâmbi în continuare, Moon părea aşa liniştit când dormea. Exact aşa, adormise cu capul în poala ei şi cu mâna ținută în continuare peste a ei.

Fata îşi ridicase privirea pentru câteva momente spre lună. Dacă ar fi rămas pe acea bancă, facea o greşelea. Cea mai mare greşeală a ei, era să fugă de el. Moon se plimbă în gândurile ei, în inima ei, în sufletul ei, deci niciodată nu va putea scăpa de el, mai ales că ea nu-şi dorea sub nicio formă asta. Fugea pentru a se apropia mai mult după.

Fugea pentru a înțelege dacă se îndrăgostea uşor de cineva nepermis.

~ Legat de acele scrisori, de acum înainte, la fiecare sfârşit de capitol se va afla câte o scrisoare de la ea sau un răspuns de la el.