Pericolul se află la orice pas, pericolul face parte din viețile noastre fără să realizăm. Reprezintă o bucată importantă din viață care face diferența dintre adevărații luptători şi cei care preferă să rămână în zona lor de comfort, departe de imperfecțiunile lumii.

Oameni buni ajung să moară, oameni loviți de soartă ajungă să sufere... dar oameni răi continuă să se bucure de existență fiind total mulțumiți de tot ce fac. Cine a spus că există corectitudine, când noi trăim într-o astfel de societate?

Pericol. Minciuni. Falsitate. Totul vine la pachet cu multă durere, sau cel puțin asta simțea Blaineley privindu-l pe Henry.

Îşi căuta eroul, voia să apară mai repede şi să o salveze. Dar asemenea scrisorii, pe care ea nu apucase să o finalizeze, în lumea ei totul e cu susul în jos. Dacă eroul apărea, ar fi fost scutită de durerea provocată de Henry, dar după, tot cel care o salvase i-ar fi adus amărăciune în suflet. Era ca o minge de volei pasată continuu, într-un final cineva o va scăpa şi celălalt va câştiga.

— Îți pot mirosi frica. Îi şoptise în ureche inspirând adânc.

Dezgustată de cuvintele lui încercase să desfacă strânsoare, dar puterea ei era peste puterea lui. Cel puțin asta credea, ei nu îi păsa de viața ei, avea nevoie de mari impulsuri ca să înțeleagă că trebuie să trăiască. Unul din impulsuri purta numele de Moon.

— Degeaba te chinui să scapi. O fată slabă de înger ca tine nu va reuşi în veci.

La cuvintele „slabă de înger" corpul i se opri din a reacționa. O singură dată auzise asta din gura altei persoane şi nu din gândurile ei. Trecuseră doar treisprezece ani.

Bărbații îşi priviseră fericiți rezultatele. Poate că fețele le erau acoperite, dar micuța fată căzută la pământ le putea simți rânjetele. Vârfurile degetelor îi erau acoperite cu sânge, pe brațe întinzându-se mai multe zgârieturi.

Se chinuise să se ridice, însă încercările repetate îi aduceau mai multă durere. Jumătate din putere se consumase datorită rănilor, iar cealaltă jumătate datorită imaginilor care îi curmaseră privirea. Nici măcar cuvintele nu îi puteau părăsi buzele, rămăseseră blocate.

— Cu ea ce facem?

— Las-o, e prea slabă de înger pentru a putea scăpa.

Urechile i se umplură de râsetele celor doi. Din ochi i se revăraseră lacrimile care au aşteptat atât timp momentul prielnic să apară. Prea slabă de înger...

Vedea în ceață, dar putea distinge culoare sângelui care se împrăştia pe parchet. Tot ce putea să facă era să se târască, să se apropie mai mult de sursa sângelui.

Prea slabă de înger, continua să-şi repete aceste cuvinte în minte. Bărbații părăsiseră camera, pe holurile mari încă auzindu-se ecoul râsetelor.

Prea slabă de înger...

Mereu aprobase această vorbă, dar imaginile derulate cu repeziciune în mintea sa au făcut-o să se gândească a doua oară. Ea nu era aşa. O persoană care reuşeşte să supraviețuiască în fața mai multor provocări sau a dorințelor legate de curmarea propriei vieți, putea fi numită slabă?

Nu iubea să ştie că ziua de mâine poate fi un nou coşmar, dar cu toate astea ea reuşea să suporte totul. Nu era asta puterea? Spera la ce e mai bun, niciodată nu îşi pierduse credința şi speranțele.

Henry plasase un sărut pe gâtul lui Blaineley. Fata începuse să se mişte şi drept urmare a gestului său, privise spre picioarele lui, fără a mai sta pe gânduri îl călcase cu putere. Henry lăsase să-i scape o înjurătură şi nu realizase când îşi luase mâinile din jurul taliei ei.

E şansa mea. Îşi spue privind în spate şi dispărând de pe holul întunecat. În spate putea auzi strigătele lui Henry, dar nu îl luase în seamă. Alerga spre ieşirea din această „închisoare" în care se simțea asemenea unei încăperi pline de sentimente amestecate. Doar pereții i-au auzit bătăile inimii şi gândurile, doar ei ştiuseră cât ea plânsese.

Văzuse uşa de la intrare deschisă şi se opri pe loc. Cu sprâncenele ridicate, cele două safire albastre analizară camera. Privirea i se blocase asupra canapelei din living.

Să-mi spună cineva că nu e adevărat. Înghițise cu putere în sec şi se apropie de canapeaua de piele. Uitând cu totul de Henry.

Scârțâitul parchetului sub paşi ei mărunți, îi atraseră atenția lui Violet care se opri din a-l săruta pe Moon şi se întoarse spre Blaineley. Imediat un zâmbet drăcesc se conturase pe chipul său, iar licăritul din ochii săi era privit cu tristețe de brunetă.

— Muto, dacă ştiam că eşti pe aici îți făceam o vizită.

Îşi linse buzele, fața lui Blaineley strâmbându-se la acest gest. Ea nu voia să o vadă pe Violet, ea voia să-l vadă pe el.

Moon. Mintea îi şoptise când îl zări pe băiatul amețit. Nu şi el. Asemenea lui Henry, ochii lui albaştri erau roşii şi uşor umflați. Nici nu-l recunoştea, acela nu era Moon, nu Moon al ei...

Băiatul o privi cu indiferență, nici el nu o recunoştea pe ea, asta datorită alcoolului şi drogurilor pe care le consumase. Nu fumase pentru că asta îi amintea de ea, iar el făcuse aceste mari greşeli pentru a uita pe fata cu ochii albaştri. Reuşise, nu îşi putea da seama cine era bruneta pe care Violet o privea urât. Asta era ce vedea, o brunetă, o fată care stătea în fața razelor de soare şi îi privea fără vreo expresie. Râdea în continuu la această imagine ținând sticla de vin lângă picioare.

Se aplecase după ea, dar Blaineley avu timp să vadă ce voia să facă, aşa că trase sticla înainte ca el să o ia în mână şi o aruncă undeva prin încăpere.

— Care e problema ta?! Urlă ieşindu-şi din fire şi ridicându-se de pe canapea.

Ajuns în fața ei, îi aruncă o privire plină de venin. O privire care îi otrăvea sufletul lui Blaineley. El chiar nu e Moon.

— Moon, iubitule, calmează-te. Muta se va retrage, nu-i aşa?

Violet apăruse de nicăieri şi îşi aşezase mâinile pe umerii lui Moon. El reacționă urât şi o îndeprtă violent, continuând să o privească pe fata brunetă care îl deranjase. În încăpere apăru și Henry care se uita fascinat către cei doi. Privirile lor erau așa intense... așa conectate una cu alta. Mono degaja furie, pe când Blaineley se chinuia să reziste.

— Dispari din casa mea, spuse calm. Acum!

Ultimul cuvânt îl țipase cu toată puterea. Blaineley se cutremurase şi începu să aprobe din cap în timp ce o lacrimă îi părăsea ochii. Moon observase lacrima şi îşi mări ochii. Ceva se rupsese în el, nu era prea conştient ce, dar îl durea.

Blaineley făcu câțiva paşi înapoi, dorind să scape mai repede de acea privire, se îndepărtă până ce o luă la fugă spre uşă, apoi pe scări. Observase cum respirația lui Moon se precipitase la vederea lacrimei. Dacă ar fi vărsat mai multe de față cu el, risca să-i afle mai bine laturile rele.

Tocmai mai cunoscuse încă una din fazele lui Moon, nebunia. Cu toate că se afla sub influența alcoolui şi a drogurilor, nu putea schimba nimic. Ea îl găsise sărutându-se cu Violet, apot a izgonit-o din pricina încercării de a face un bine. Ascultase ordinele şi dispăruse.

Ieşise din bloc alergând sub privirile celor curioşi. Se ducea acolo unde inima voia, nimănui nu i-ar fi păsat de ea. Moon e pierdut într-o lume pararelă de cea reală.

Greşise alegând să fugă? Greşise deoarecr nu rămăsese alături de el? Greşise protejându-şi inima?

Dacă între ei se legase ceva, el o va căuta, inima lui o va căuta pe a ei, îşi va cere scuze, iar ea s-ar fi gândit de o mie de ori înainte să spună ceva.

Nu merita să-şi mai ceară scuze, oricum ar fi fost, el tăiase una din sforile care o țineau în picioare. Aşa că scuzele nu aveau un rost. Vorbele nu au un sens exact.

Ea nu vorbea, drept răsplată nu împrăştie mincinui sau scuze către persoane care au oricum cuțitul înfipt în rană.

Traversase strada fără să-i pese că o maşină ar putea să o lovească. Alerga desculța, dar nu băga de seamă durerea tălpilor, avea alte dureri mai mari.

Când simțise că nu mai poate se opri, îşi duse mâna la piept şi strânsă materialul maieului alb în pumn. El alesese aceste haine, ea nu le schimbase pentru că nu voia să-i piardă parfumul împrimat pe ele. Acum era cu ea peste tot.

Nu distingea locul în care se afla, văzuse o bancă în față şi se aşeză pe ea. Lăsă ca firele de păr să-i acopere chipul şi izbucni în plâns. Îşi strânse picioarele la piept, nepăsându-i de părerile trecătorilor. Ei sunt ceva de moment. Acum o vedeau, îşi făceau tot felul de scenarii urâte legate de o astfel de prezență, contemplau motivul pentru care ea plângeau, constatau că e ceva nesemnificativ şi îşi continuau viețile lor „perfecte".

Lacrimile ei vorbeau foarte mult. Scâncetele ei nu puteau fi ignorate. Asta era unica metodă prin care se poate elibera, dacă nu apelează la ea, sentimentele s-ar strânge şi într-un final sufletul ar fi ucis de prea multă încărcătură.

Singura ei curiozitatea era cum de mai are lacrimi? I se părea că vărsase un ocean întreg în ultimele zile. Mai rău era că nu-şi putea lua sub nicio formă gândul de la Moon. Cu toate că o rănise se întreba dacă e bine. Îi era teamă să nu facă vreo bazaconie. Brusc, regrata că plecase, ea trebuia să rămână şi să-l înfrunte cu, curaj. Trebuia să-l ajute. Risca multe făcând asta, dar dacă ea voia să-l tragă mai repede din umbră, e nevoie de sacrificii şi multe lacrimi.

În minte îşi făcuse scenariul revenirii lui şi o altă ipostază în care l-ar fi găsit pe Moon. Încă nu era pregătită să se reîntoarcă, continua să-şi adune putere. Era greu să facă asta având imaginile lui Violet şi Moon în minte.

Meditase asupra fiecărui aspect neaştepta, atât de mult că nu realizase când afară începuse să se însereze, nu realizase că lacrimile i se uscaseră de mult pe chip.

Luna apărea alene pe cer, iar tot ce realiza ea era că nu trebuia să plece...