Liniştea îi apăsa pe amândoi. Blaineley continua să aibe lacrimi în ochi şi să-l privească pe cel care distrusese conexiunea pe care reuşiseră să o lege mai devreme.

Moon începuse să se plimbe prin spațiul restrâns ținându-şi mâinile în păr. Conştientiza cât de tare o dăduse în bară, dar nu se putea abține din a se stăpâni. Începuse să o strice, lucru care îl făcea să turbeze.

Văzându-l extrem de agitat, Blaineley se ridicase de jos cu gândul de a-l ajuta. În aceste momente, nu ea avea nevoie de cineva care să ridice, ci Moon avea nevoie de cineva care sa-l oprească din a cădea. Asta se întâmpla, cădea spre un abis care l-ar fi transformat total.

Blaineley se apropie de el când se oprise în loc, încercase să-l atingă, dar îi prinsese încheieturile într-o strânsoare dureroasă.

— La naiba, nu am vrut! Țipase în aşa fel încât ea să audă scuzele din cuvinte, dar şi disperarea cu care el continua să cadă.

Îl privi înghițind cu putere în sec, sper să nu fie prea târziu. Strânsoarea devenea mai intensă cu cât privirile lor se interesectau.

Ea îşi ascunsă toată durerea provocată şi continuă să nu-l scape. Moon nu realiza ce făcea, în interiorul lui avea loc o mare bătălie între rațiune şi inimă. Nu şi-a dat seama când inima lui a început să emane căldură, gheața să se topească, iar picuri de apă să-i curețe sufletul murdar. Nici măcar durerea nu i-o putea citi, era prea concentrat la ce ar trebui să facă în continuare.

— Nu vreau ca tu să te schimbi! Nu vreau ca tu să faci lucruri pe care eu le fac! Nu vreau să te trag după mine, vreau ca tu să rămâi aşa cum eşti... pură! Strigase de această dată mult mai sigur pe el şi o trase pe Blaineley după el în apartament.

Nu îl deranjase mica ei încercare de noi senzații, îl deranja că ea ar putea să devină o altă persoană. Exagera, dar obsesia lui față de micul înger trecuse peste limitele normale.

Se chinuia să țină pasul cu el şi în acelaşi timp să realizeze unde vrea să ajungă.

Moon se opri în fața oglinzii de pe hol. O aşeză pe Blaineley în fața lui proptindu-şi mâinile pe umerii săi de această dată. Fata făcuse ochii mari la vederea celor două reflexii din oglindă. Moon era mult mai înalt decât ea şi cu o înfățişare puternică şi sigură. Pe când ea, era mai scundă, speriată de tot din jur, exact opusul a tot ce el reprezintă.

— Priveşte! Uită-te la mine, apoi la tine! Nu vrea ca tu să ajungi un mosntru!

Dar tu nu eşti un monstru. Gândi în timp ce întoarsă spatele onglizii pentru a-l privi. Zâmbi scurt trecându-şi mâinile peste obrajii lui palizi. Moon o privise uşor melancolic, nici acum când îi arătase cât de nebun devenea când era vorba de ea, nu-l părăsea. Se aştepta ca ea să fugă, să se încuie în camera ei şi să nu îşi mai arate privirea albastră pentru o perioadă de timp. Dar nu, ea era aici, alăuri de el, nu-l putea lăsa când avea cea mai mare nevoie.

Blaineley îşi aşeză mai bine mâinile pe fața lui şi îl trase în jos până ce frunțile li se antinseseră. Moon închisese ochii şi inspiră adânc. Oftatul ei îl încordase, avea parte de una din crizile lui de nervi. Prefera întotdeauna să rămână singur în aceste momente pentru a nu le face rău celor din jur... pentru a nu-i face rău ei.

Ținându-i în continuare obrajii în palme, Blaineley încercase să facă obişnuitul ei gest care îl calma. Moon anticipase mişcare şi înainte ca mâinile reci să-i ajungă pe ochii, o prinsese din nou de încheieturi, iar cu o ultimă privire o trase spre el până ce buzele li se lipiră într-un sărut tandru. De asta avea nevoie acum mai mult ca oricând.

Uimită de mişcarea lui, Blaineley îi răspunse timid la sărut. Ceva însă o chinuia, mâinile din jurul încheieturilor ei deveneau mai strânse, lucru care îi dublase durerea de mai devreme. Strânse cu putere din ochi, abținându-se să nu plângă.

Te rog, opreşte-te.

Scânci în sărut, iar Moon sesiză asta imediat. Se opri din a o mai sărută şi se îndepărtă uşor. Ochii i se fixaseră pe cele două lacrimi care se prelungeau alene. Ea nu mai putea să-l privească, i-ar fi citit mai tare durerea.

— Deschide ochii. Îi ordonase închizându-i pe ai săi.

Stricase totul şi era conştient de asta, avea acest talent. Observând că nu avea de gând să-i lase cale liberă pentru a o putea citi din nou asemenea unei cărții deschise, se îndepărtase de ea, eliberând-o din strânsoare care îi provocase întreaga durere.

Văzuse cum tresărise dintr-o dată de la eliberare şi îşi coborâse ochii către încheieturile pe care continua să le ascundă. Când ochii lui întâlniseră culoarea roşie pe care pielea ei o prinsese din cauza posesivității şi a brutălității, ceva se spărsese în el.

Blaineley îşi deschise încet ochii îndurerați devenind uşor temătoare la schimbarea pe care expresia lui Moon o primise. Fruntea lui prinsese o încruntătură adâncă, buzele i se strănseseră, iar albastrul ochilor se transfoarmase în ceva mult mai închis.

Când Moon întinse mâna spre ea, dădu să facă un pas înapoi, dar renunță din a duce la capăt această mişcare ştiind cât de tare l-ar fi rănit. Aşa că nu mai ezitase şi îi întinsese mâna, Moon analiză roşeața care prinsese conturul degetelor lui şi oftă.

El o rănise. Poate că nu voi să arate asta la exterior, dar în interior ştia că distrusese tot ce clădise.

La fel cum el simțea că picuri de apă se opreau din a-i mai curăța sufletul şi inima îngheță la loc. Simțea cum inima ei primise o lovitură care îi crăpa acea mască a puterii. Era unicul vinovat pentru tot, nu se putuse controla, iar din nimic crease o mare problemă.

— Îmi pare rău.

Cuvintele îi ieşiseră din gură pentru a doua oară pe ziua de azi. Blaineley îşi strânse ochii simțind din nou cum acele cuvinte o ating. Era pregătită să-l îmbrățişeze, dar Moon îi părăsi mâinile şi fugi către uşă.

Dură ceva până când îşi dăduse seama ce voia să facă. Blaineley o luase din loc pentru el, dar fusese prea târziua, Moon prinsese în fugă cheile apartamentului cu care o încuiase pe Blaineley în interior.

Moon! Nu țipase, dar ştia că o aude, lovea cu pumnii în uşă cu speranța că el o va auzi. Îi va auzi bătăile disperate, dar şi gândurile dezordonate.

— Îmi pare rău.

Rămăsese blocat împreună cu aceste trei cuvinte puternice. Cuvinte pe care el nu obişnuia să le spună când greşa, de asta îi era frică. Se teama ca ea să nu reprezinte schimbarea în bine pentru el, iar el să nu fie decât un bilet dus către focul care îl mistuia.

În acelaşi timp cei doi îşi lipiseră spatele de uşă şi se lăsară să cadă uşor în jos. Blaineley permise ochilor să verse lacrimi din nou, Moon lăsă ca sufletul său să plângă şi să continuie urletele pe care le auzea ca un ecou în întreg corpul.

Nu puteau avea o relație normală, erau diferiți, se atrăgeau, dar mereu găseau ceva de care să se țină pentru a complica mai tare un lucru atât de simplu. Nu erau conştienți de ce simțeau unul pentru altul, aveau nevoie să se ştie aproape, dar se chinuiau să nu distrugă. Nu ştiau cât aveau lucrurile să continue în asemenea fel, sau cât reuşeau să țină totul în frâu.

Le lipsea ceva pentru a întări relația, curajul.

Ea avea nevoie de curaj pentru a-l putea ajuta.

El avea nevoie de curaj pentru a se lăsa ajutat.

Şi astfel se completau la fel de haotic. Până la urmă cine era cel fricos? Ea deoarece avea parte de momente în care se temea? El din cauza ascunderii de sentimente? Se temeau de ce simt? De o posibilă explozie între ei?

Îşi căutau motive pentru a defini mai bine anumite gesturi, căutau să nu recunoască cum sentimentele începeau să crească.

Blaineley îşi adusese genuchii la piept şi privi spre zgârieturile cicatrizate. Tot el fusese vinovatul pentru asta. Ea nu-l condamna, continua să ocolească fiecare obstacol ştiind că e posibil să cumuleze mai multe răni fizice. Sufleteşte era rănită oricum când îl ştia suferind şi atât de departe de ea. Datorită acelor răni din interior plânsul ei se intensifica, tot ce avea legătură cu fizicul s-ar fi vindecat, dar o rană sufletească se coase mult prea greu.

Norii apăruseră pe cer prea târziu pentru a acoperi vederea spre lună şi micile ei efecte. Tot ce le rămânea acum era speranța că ziua de mâine va fi mai bună.

Moon mângâie uşa imaginându-şi că spatele lui Blaineley stătea lipit de ea. Cu o ultimă privire se ridicase de jos, îndesase cheile de al apartament în buzunarul blugilor albaştrii şi cu greu începuse să coboare scările.

Blaineley îşi adusese aminte de cheile pe care le oprise din geantă, dar ceva o ghida să meargă spre balcon. Se lăsase pradă sentimentelor şi se întoarse în balcon, locul unde începuse totul.

Înghițise în sec când îl văzuse pe Moon ieşind grăbit din scară. Acesta din urmă îşi întoarse capul în urma unui impuls şi o întâlni pe ea. Nu erau aproape, însă putea să-i vadă lacrimile prelingându-se lent.

Întoarce-te. Gândul ei sunase ca un ordin pe care dorea ca el să îl audă. Dar nu, Moon plecase din lumina felinarelor şi se lăsase înghițit de întuneric. Blaineley aşteptase câteva momente şi intră dezamăgită în apartament, fără să ştie că el încă o privea din umbră. Fără să ştie că el tocmai vărsase o primă lacrimă pe obrajii loviți de răcoarea nopții.

Îmi pare rău...