Cu greutate în mişcări, Blaineley îşi deschise ochii, ducându-şi instinctiv mâna în față pentru a opri razele soarelui care luminau camera.

Ținea în brațe una din perinile moi, la început nu păru afectată, dar după realizase că strânsoarea protectoare din seara precedentă dispăruse. Pentru un moment, avusese impresia că totul fusese un vis, că nimic nu se întâmplase, iar Moon e probabil cu prietenii lui acum.

Lăsase să-i scape un alt oftat, se ridicase în şezut trecându-şi de câteva ori mâna prin părul dezordonat. Nu observase că era privită, nu observase persoana din fața uşii care o privea cu atâta grijă şi amuzament. Moon nu voia să-l vadă, aşa că plecase înainte ca ea să-şi deschidă ochii şi să analizeze camera. Un joc al minții era pe cale să înceapă.

De ce nu e aici? Sau măcar a fost vreodată? Se întrebă plecându-şi capul uşor melancolică. Genunchii lipsiți de pansamente i-au dat puțină speranță, durerea se calmase aşa de repede când buzele lui au sărutat locul lovit. Oare fusese real? Nu credea că mintea îi potea juca feste creîndu-i un astfel de „vis" atât de real.

Coborî din patul ei, începând să se plimbe dintr-o parte în alta a camerei. Încă un tic ciudat, când e stresată îi place să se plimbe prin cameră şi să-şi facă diferite scenarii şi impresii. Dacă gândurile îi erau acompaniate de puțină muzică, era cu atât mai bine.

Ar trebui să văd dacă e în apartament. Poate va aduce vorba despre ce s-a întâmplat aseară. Nesiguranța ei o tulbura mult prea tare. De ce avea impresia că nimic nu fusese real? Din cauza lui Moon şi a caracterului său schimbător. Nu îi venea să creadă, că ea tocmai văzuse aceea latură grijulie. Totul părea aşa ireal, într-un context total real.

Cu paşi mărunți părăsise camera luminată şi plecă în drum spre bucătărie. Cine ar fi crezut, ea şi Moon Taison locuind în acelaşi apartament? Ferindu-se unul pe altul de frici, având grijă la fiecare mişcare pentru a nu cădea primul. Nu se poate compara asta cu un „vis" , sau să fie ăsta un coşmar şi ea să fie prinsă mult prea tare în lanțurile speranței?

Nici Moon nu înțelesese ce vrea. Voia să scape de ea, dar în acelaşi timp nu îi dorea răul. Conexiunea dintre cei doi era prea electrizantă, ura se topea uşor, iar iubirea devenea punctul lor de sprijin. Prea fricoşi, prea mincinoşi cu propriile persoane, le era frică să recunoască, că deveneau diferiți de cei din trecut.

Scârțâitul parchetului sub paşii săi lenți, îl avertisaseră pe Moon că se apropie. Încerca să pară degajat şi neştiutor, continuând să taie felii de pâine.

Blaineley strânse din buze la vederea lui şi se apropie de unul din scaunele aşezate în jurul mesei. Îşi ține mâinile în poală, gândindu-se la un mic scenariu, în care ea nu adresa cuvinte, ci doar îl auzea pe Moon spunându-i ceva legat de seara trecută.

— Ai dormit ceva. I se adresase fetei, concentrat pe cuțit şi cu un zâmbet jucăuş pe față.

Nu stătea în fața ei, nu o privea în ochi, nu îi vedea zâmbetul, dar ştia că în aceste momente ea tresărise şi îşi muşcase buza. Lucru pe care, Blaineley, chiar îl făcuse.

Ceasul indica ora unsprezece, ceva neobişnuit pentru amândoi. Moon obişnuia să se trezească devreme, Blaineley era mereu trezită de coşmarurile care îi curmau existența. Dacă cei doi nu erau împreună acum, Blaineley ar fi executat ordinele unchiului său, iar Moon ar fi continuat să stea singur şi tăcut.

Până şi această tăcere continuă era comună amândurora. Blaineley avea motivele ei pentru care apelea la ea, Moon iubea să stea în linişte; iubea ca singura voce auzită să fie cea a gândurilor lui. Dar se simțea ciudat, în general părinții îl băteau la cap cu diferite lucruri, din această cauză doar noaptea era o oprtunitate pentru a asculta vocea din capul său. Cu Blaineley, însă, e diferit. El şi-ar dori să poată vorbi, asta ar fi unica şansa prin care planurile lui să prindă o nouă rută. Pentru că îşi doarea. Îşi dorea al naibii de mult ca ea să poată vorbi, să-l schimbe cu asta. Niciodată nu ar fi recunoscut ce gândea, dacă dorința lui nu era îndeplinită, nu avea încotro decât să rămână pe acelaşi drum.

Dacă ea nu renunța la tăcere, el de ce să renunțe? Se va auto-distruge, prima dată pe ea, apoi pe el. Câteva zile l-au schimbat, timpul a fost puțin, dar gesturile au fost destule cât să simtă cum inima prinde bătăi regulate.

Inspirase adânc, îşi îndreptase spatele şi se întoarse spre fată cu o farfuie într-o mână. Undeva ascuns între sertarele mobilei stătea un carnețel, hotărâse să nu-l scoată până ce nu vedea decursul lucrurilor.

— Poftim.

Aşeză farfuria în fața, gândindu-se la ce ar putea ea să se gândească acum. Blaineley privi cele două sendvişuri şi surâse. Îi mulțumise din priviri lui Moon, lăsându-şi privirea înapoi în pământ.

Moon îi urmă gestul, surâsă şi se îndreptă spre sertarul în care se afla carnețelul. Îl îndesă în unul din buzunare fără ca Blaineley să vadă. Jocul devenise brusc palpitant pentru el. Se simțea bine să ştie că mintea ei era plină de ceva, acel ceva fiind el. Avea să plece, o va lăsa singură şi în enigma ei până când urma să se întoarcă.

— Dacă totul e în regulă, am plecat.

Se bătu pe pantaloni şi dădu să plece. Grăbit să iasă pe uşă până nu i-ar fi scăpat ceva, nu o saltuă pe Blaineley, sau cel puțin nu îi spusese unde are de gând să plece. Lucru care nu fu omis de fată, care îl prinse de braț înainte să părăsească bucătăria... să o părăsească pe ea.

La simpla atingere a degetelor ei fine, Moon se cutremură. Între cei doi lăsându-se o atmosferă rece.

El se neglijea.

Ea nu putea accepta una ca asta.

În buzunarul din spatele blugilor negrii, Blaineley observase pachetul de țigări pe care Moon îl luase de pe el. Rămas blocat, nu a conştientizat că Blaineley îi luase țigările. Cu atât mai bine că nu observase, Blaineley le aşeză la picioare, departe de ochii lui Moon.

După mişcarea isteață, Blaineley îl trase de braț şi îi făcu semn spre farfuria pe care se aflau sendvişurile.

— Nu-ți plac? Întrebă total mirat.

Îi dezaprobă din cap, apoi cu un scurt semn spre scaunul de lângă se aşeză aproape de ea.

Blaineley ridică farfuria făcându-i semn să mănânce. Moon oftase şi încercase din nou să se ridice, dar îl împiedică din nou. Înțelesese mesajul,  nu avea să plece dacă nu mânca. Aşa că zâmbise forțat şi îi urmă gesturile lui Blaineley. În general omitea mesele, ajungând seara să mănânce, uneori chiar deloc. Se obişnuise aşa, corpul său nu părea afectat, ceea ce nu îi dădea motive de îngrijorare.

Mâncau împreună, asta o făcuse pe Blaineley să zâmbească neîncetat. O ascultase, fără priviri urâte, fără comentarii. Nu se mai împotrivise.

— Dacă e gata, chiar trebuie să plec.

Îl privi cu ochii trişti, rămânea singură, din nou. Era liberă la pericole, era liberă să faca ceea ce ea îl crezuse ireal, când de fapt era real, şi să repete acelaşi lucru până reuşea. Fiind o persoană conştincioasă, ştia că nu se putea sinucide pentru că nu îşi dorea asta cu toată ființa, ci doar ceva dicta asta.

Înainte să plece, Blaineley mişcă din cap şi umeri. Moon înțelesese întrebarea care brusc îi întunecă privirea.

— Nu te priveşte. Se răsti mai mult în timp ce se ridicase de la masă şi plecă nervos.

În ochii fetei se formară încet lacrimi, ştia că armonia dintre ei nu putea dura atât de mult. Era prea imposibil.

Nu voia ca lacrimile să-i păteze obrajii, dar inevitabilul se petrecu când două brațe apărură din spate şi o îmbrățişaseră strâns. Pe ceafă simțea respirația caldă şi totodată precipitată.

— Îmi pare rău.

Ochii i se deschiseră larg la auzul celor trei cuvinte. Inima pulsându-i nebuneşte. Lacrimile se acumulau. De ce trebuiau să se apropie atât de mult? De ce se jucau unul cu altul? De ce nu aveau certitudine în sentimente?

Îmi pare rău că nu-ți pot şterge lacrimile. Îmi pare rău pentru ce urmează. Gândi realizând că puținele fuseseră dățile în care îşi cerea scuze. Inimile lor băteau la unison, amândoi erau speriați, Blaineley de ce spusese Moon, iar Moon de ce îi ieşise pe gură şi de ce urma să spună. Strânsoarea din jurul trupului ei se slăbea. El trebuia să plece.

Înainte de a desface brațele asemănate cu nişte lanțuru în jurul ei, scoase cu o mână carnețelul pe care i-l aşezase în poală. Blaineley îl privise uimită, o lacrimă căzând pe coperta albastră, aseară a fost... Jocul luase sfârşit. Nu putea să continue aşa.

— Ți-am spus că îți voi lua unul. Iar pastilele alea sunt undeva prin ghena de gunoi, aşa că stai cuminte. Şi nu uita... te simt.

Luase o pauză înainte să-i zică acele cuvinte care îi înăbuşiseră plânsul. O sărută în creştet, după care plecă trântind uşa în urma sa.

De data asta liniştea devenise stăpână, dar nu pentru mult timp. Blaineley îşi aşeză mâinile la piept, exact unde mâinile lui erau.

Şi eu o fac Monn... şi eu te simt.

Lacrimile continuau să îi acapareze ochii. Noaptea trecută, fusese reală, nu erau doar impresii. Totul era real, începând de la pastile şi sfârşind cu ei îmbrățişați. Acum îi era frică, frică să nu fie acesta un vis, acele vorbe să nu fie un vis. Îşi imaginase deja cum s-ar fi ridicat din pat, ar fi verificat apartamentul, realizând spre sfârşit că era singura.

Realizase că nu fusese un vis, dar ce nu intuia era că ea şi el sunt protagoniştii propriului coşmar.

O lună de când a apărut această carte, mulțumesc pentru susținere şi sprijin.