În liniștea nopții, demonii nu reușeau să tacă, mai ales în casa familiei Taison. Băiatul cel mare intrase în camera sa, trântind cu putere uşa în urma lui. Rațiunea lui o luase razna, pentru o persoană pe care, cu greu reușeai s-o scoți din sărite, în acele clipe se simțea capabil să distrugă orice și pe oricine îi ieșea în cale.

El era un rebel.

Lui îi plăcea să încalce regulile, nu să țină cont de ele.

El voia o viață în care să depășească orice limită pe care societatea o impunea.

El era Moon Taison.

La vârsta de 18 ani, nu s-ar fi așteptat vreodată ca familia lui să-i mai impună ce trebuie să facă. Știa cât de important era numele de Taison în Miami, dar pe el nu l-a preocupat niciodată să conducă afacerile familiei, la naiba, nici măcar nu-i păsa cât de sus sau de jos ajunseseră din acest punct de vedere. Din partea lui, puteau să piardă toate acele acțiuni, nu avea de gând să le calce pe urmele părinților săi. Încă de când era doar un puștan, iar familia lui lipsise cu desăvârșire din viața lui, își spusese că va merge pe orice alt drum, dar nu pe cel pe care mama și tatăl lui îl urmau. Nu era întotdeauna mândru de el să se vadă ca o dezamăgire în ochii mamei sale, dar nici pentru el nu fusese ușor să trăiască doar cu bone. Își dorea să-i facă și pe ei să simtă, ceea ce el înfruntase în acea perioadă; dezamăgire, suferință, durere, singurătate.

Moon Taison era opera acelor oameni care-l învățaseră cum anume nu mai trebuia el să fie.

De jos putea auzi toată cearta soților Taison. Pufăi nervos, era conștient că, pentru moment, rămăsese legat de familia lui din momentul în care ai lui l-au scos din mai multe probleme. Amenzile, bătăile sau fumatul nu erau atât de semnificative cât să-i pună bețe în roate; problema reală se întâmplase chiar în nopatea când devenise major. În mintea lui încă mai răsuna glasul mamei sale.

— Un bărbat adevărat nu demonstrează nimic cu pumnul, ci cu mintea. Dacă îți dorești atât de tare să-ți iei lumea în cap, demonstrează-mi că poți fi un bărbat care gândește, iar eu te voi susține indiferent ce vei alege să faci.

Moon nu era prost, nu se baza prea mult pe prieteni și știa că viața nu e la fel cu ce vezi în filme sau citești în cărți. Dacă alegea să plece de-acasă, ar fi fost doar o chestiune de timp până când ar fi conștientizat că mișcarea lui nu a fost tocmai una inteligentă. Voia să facă ce vrea, dar în același timp orice sprijin, oricât de mic, ar fi reprezentat mult pentru el. Mama lui era o femeie de cuvânt, acceptându-i propunerea din seara aceea știa că e ca și cum semnează un contract cu ea. Ea ajungea să obțină ceea ce își dorea, iar el s-ar fi considerat ca și eliberat de ei. Judd Taison ajungea să primească mereu ce își dorea, iar Moon știa că a se pune împotriva ei nu ar însemna decât să prelungească certurile în acea casă.

Oricât de tare se chinuia să vadă părțile bune din acea înțelegere, tot nu-i convenea ceea ce i se cerea. În seara respectivă, Moon abia ajunsese din oraș și își găsise părinții așteptându-l în hol. Ei nu făceau niciodată acest gest decât atunci când urmau să-i ceară ceva. Se obișnuise cu ideea că existența lui era conștientizată doar la nevoie. Cu un aer degajat, mama lui vorbise pe un ton impunător despre situația în care se aflau cu afacerile lor. De când începuse, Moon nu dăduse atenție cifrelor și colaboratorilor pe care aceasta îi menționa, în schimb fusese foarte atent în ce direcția mergea discuția către final, iar asta îl pusese în gardă.

Ideea soților Taison era aceea ca să-și lege acțiunile cu una dintre firmele rivale cu care se aflau în neînțelegere de mulți ani. Chiar într-un inteviu, Judd Taison enunțase foarte sigură pe ea că, niciodată nu ar ajunge la pact cu rivalii, chiar dacă asta ar însemna să piardă totul. Pe atunci însă totul mergea bine, iar în direcția opusă deja se aflau în colaps. În prezent și peste ei ajunsese acea perioadă neagră, iar singura lor opțiune era asta, asta după ce pierduseră tot sprijinul pe care-l primeau în trecut de la alți colaboratori.

Cum puteau însă ca, după ani de neînțelegeri, brusc, să cadă la pace? Răspunsul era destul de simplu, unirea a două destine tinere, a căror iubire trecuse toate barierele. Moon trebuia să falsifice o relație cu nepoata celui care avea grijă de firma rivală.

Iubirea era scuza uniunii dintre ei.

Poate ar fi reușit cumva să facă față unei relații, dar ei voiau mai mult de atât. Își doreau să se logodească sau cel puțin să rămână legați unul de celălalt până când ambele părți își rezolvau problemele.

Nu se vedea capabil de una ca asta, o logodnă cu o persoană pe care nici măcar nu o cunoștea și lângă care ar fi trebuit să rămână măcar pentru un timp, fiindcă orice publicație ar fi explodat la o asemenea veste, iar ei trebuiau să fie cât se poate de convingători. Nu era destul că-i luau libertatea, trebuia să se ofere cu totul pe tavă acelui plan.

Din ce înțelesese, fata nu era deloc împotrivă. Cine știe ce mironosiță avea să cunoască. Își imagina o femeie plină de ea, sigură că a câștigat premiul cel mare, legându-se de el, dar nu avea nici cea mai mică idee că aceasta urma să fie cea mai mare greșeală a vieții ei.

După ceva timp observase că, cearta dintre părinții săi luase sfârşit. Lăsase destul de multă zarvă jos după ce tatăl său propusese că nu era nevoie să se ajungă chiar atât de departe, susținând ieșirea nervoasă a băiatului său. Singurul sunet care se mai auzea în camera sa era acela al pașilor alarmații, care cutreierau camera în fiecare colțișor. Inima nu i se putea opri din bătăile alarmante, trebuia să facă ceva ca să oprească totul. Odată ce accepta învoiala părinților săi, urma să mai fie liber până la finalul liceului.

Tensiunea se strânsese în jurul său, afară stelele stăteau ascunse în spatele norilor, iar luna îşi trimitea razele luminoase spre geamul camerei sale. Se proptise în fața ferestrei pe care o considera asemenea unei bariere între calvarul numit acasă şi Iadul numit lume. Iubea zilele cu lună plină, se simțea parte din ea. Simțea că se schimbă exact ca ea, comportamentul său trecea de multe ori peste limitele moralității, Moon însă ura ceea ce normalul reprezenta pentru unii.

Tot ce putea să facă în momentele acelea era să-şi strângă răbdarea. Nu ştia cu cine urmează să împartă Iadul, dacă accepta propunerea.

Îşi întinse mâinile spre perdea. Ura ca acele materiale oribile să stea în calea lui şi a vederii spre lună. Le depărtase cu o singură smucitură, apucă  mânerul ferestrei pe care îl rotise în partea dreaptă, lăsând ca răcoarea nopții să-l înconjoare. Odată învăluit de răcoare își înfipsese degetele în pervaz, strângând de acesta până când pumnii i se albiseră. Nu voia pe nimeni în viața lui, nu accepta iubirea. Pentru el iubirea nu reprezenta o prioritate, iar o relație forțată după poftele părinților nu semnifica dragoste.

O va costa fericirea, care nu va mai dura mult atâta timp cât îmi stă în cale.

Gândise în timp ce se întoarse cu spatele spre fereastră, scoțându-şi o țigară din buzunarele blugilor negri. În cameră se putea vedea doar umbra pe care o făcea, umbra unui băiat cu un suflet distrus asemenea unui demon. În întunericul acela i se părea că se vede pe sine, cel din interior, aşa, întunecat, deformat; vedea un monstru. Aprinse țigara din care trăgea cu nesaț, știa ce fel de persoană era: egoist, fără scrupule, modest, un nesimțit şi mai multe atribute, pe care era prea plictisit să şi le aducă aminte. La câte jigniri a primit în viața lui mizeră, nu le mai ținea rândul. Culmea era că se putea privi în oglindă fără pic de dispreț. Era mândru de el, ajunsese aşa cum şi-a dorit, iar ca o plângăcioasă să vină şi să-l schimbe era ceva inacceptabil.

Nici măcar fumul toxic nu-l mai calma acum. Se întoarse înapoi spre fereastră. Pentru un moment se lăsă prins de o umbră... umbra trecutului. Din nou, nu regreta nimic, dacă ar face-o, i-ar părea rău că nu a aruncat replici mai acide şi că nu a lovit cu pumnul mai tare. El era demonul, viața era Iadul, tot ce încerca el să facă era să-şi mențină existență.

Căută cu mâna pe lângă gât până ce dăduse de lanțul său. O lună din argint stătea agățată de sfoara din piele, o strânse cu putere privind spre luna reală, nu spre cea pe care o purta mereu cu el.

— Asta nu se va termina bine, şoptise mai mult pentru el, gândurile sale nefiind cele mai curate.

Aruncă pe geam ce mai rămăsese din țigară și se grăbise să coboare înapoi la parter, fiind convins că încă îl aștepta. Nu petrecuse mult timp cu mama lui în copilărie, dar și puținul acela fusese suficient ca să înțeleagă ce fel de persoană era.

Judd Taison obținea mereu ce își dorea, continua să-și repete în minte.

Avea dreptate, femeia blondă stătea întinsă pe canapea cu laptopul în brațe. Renunțase la costum, preferând o pijama lungă din satin, roșie. Zgomotul făcut pe scări îi atrăsese atenția, știa că urma să apară din orice moment.

— Accept, dar am o singură condiție.

Modul în care femeia ridicase din sprâncene, îi dăduse de înțeles că poate continua.

— Nu vreau să mă logodesc cu ea atât de rapid, dă-mi măcar un răgaz până la finalul verii. Trei luni nu sunt atât de mult și ar fi mai bine să fim văzuți puțin împreună, nu să lovim direct cu o astfel de veste.

Mama lui își dezvelise dantura superbă în timp ce apucase un pahar plin cu vin pe care îl ridicase ușor, semn că era de-acord cu acel târg.

— Ăsta e băiatul meu, spuse triumfătoare în timp ce luă o gură zdravănă din acel vin roșu.

Umerii i se mai relaxaseră, avea să fie din nou o dezamăgire pentru ea, știa asta, dar singura cale să pară că măcar încearcă, era să intre în jocul ei. Își câștiga libertatea și ceva din el îi spunea că mama lui mai ascundea ceva dincolo de acel zâmbet, de parcă planul chiar era s-o distrugă pe fată. Avea să afle despre ce era vorba, dar mai întâi trebuia să impună și el o parte din reguli, de-altfel, el era cel care se alegea peste noapte cu o logodnică.

Inspira şi expira cu putere. Abia aştepta să cunoască persoana care avea să-l suporte o bună bucată de timp. Poate că Iadul împărțit cu cineva nu suna atât de rău pe cât putea el să creadă.

∞

La o distanță de patru străzi, Blaineley privea sfidătoare cerul. Sufletul i se frânsese în bucățele mici și o durea, o durea al naibii de tare să ştie că, în curând îşi va uni destinele cu un necunoscut. Încă de după-amiază, de când unchiul ei îi dăduse vestea că urma să facă ceva bun pentru familia Forks, privea pe fereastră, iar la fiecare bărbat necunoscut pe care-l vedea trecând pe stradă se gândea că acela ar putea fi el. Omul care urma să-i dicteze viața, dar și viitorul.

Nu suporta acele gânduri care o bântuiseră în următoarele ore, era atât de neajutorată față de tot ce se întâmpla. Dacă ar fi refuzat, nimeni nu ar mai fi putut s-o salveze din mâinile unchiului său, iar faptul că invocase dezamăgirea pe care ar fi priciunit-o părinților ei dacă ar mai fi fost în viață, au fost de-ajuns ca ea să accepte. Nu putea să piardă firma pentru care tatăl ei își sacrificase o mare parte din timp. Era unul din acele lucruri care-i rămâneau de la el.

Încerca să se convingă că, poate așa i-ar fi fost mai bine, mai ales că scăpa de casa groazei în care își ducea existența. Scăpa de duritatea unchiului ei, de bătăile primite, dar și de vina legată de părinții ei. Putea fi eliberată de ele.

Frica ei cea mai mare era să nu iasă din întuneric şi să cadă în Infern.

De ce nu putea fi o fată normală?

Ar fi vrut să-şi țipe toată durerea. Să scape de lanțurile strâns legate de sufletul său, să evadeze din acel loc și să fugă cât mai departe. Pentru ea, moartea nu reprezenta frică, ci eliberare. De foarte multe ori dorise să se elibereze, doar că de fiecare dată era împiedicată să săvârşească o astfel de acțiune. Încercările ei o afundau mai tare, aşa că preferase să renunțe. Se temea de necunoscut cu toate că știa că, acolo era așteptată de oameni care o iubeau cu adevărat. Dar ea era o fricoasă, nu avea curajul să-şi spună punctul de vedere, asta din două motive:

Primul, a fost învățată care îi era locul în acea casă.

Al doilea, ea era mută...

Pentru Moon şi Blainley, noaptea trecea mult prea greu. Fiecare se ruga ca timpul să stea în loc. Să oprească catastrofa care urma să aibă loc. Trupurile lor se aflau departe unul față de altul, dar sufletele se contopeau odată cu luna.