Nu pot să vă spun cât de rău îmi pare că vă părăsesc astfel. Totuși, este necesar. Eu sunt criminala care ar fi trebuit închisă în locul grăjdarului de după gratii, care probabil că acum îndură mânia justiției. Dacă citiți asta, tu, tată, mai ales, folosește-ți influența pentru a-l scăpa de lațul spânzurătorii. Este un bărbat nevinovat. Poartă-te cu grijă cu el, Excelența mea! E bărbatul pe care îl iubesc și despre care am scris atât de multe lucruri bune mai sus. El are inima mea...

Erau multe pasagele în care Carol îi pomenise numele, dar și porecla, pentru a-i face să înțeleagă asemănarea dintre alter egoul grăjdarului. Dar ea alesese să își încheie scrisoarea astfel, făcându-l pe Adam să își moduleze glasul, cuprins de emoție.

La fel de emoționat era și Caleb. Toate acele cuvinte îl făcuseră să realizeze că dragostea lui Carol pentru el era mai mult decât ar fi putut spera vreodată, tot ce avusese nevoie. Plecase, în fond, degeaba.

Recunoscuse totul de dragul său, invocând corectitudinea. Îi spusese să nu o facă, dar pentru el, Carol luase această hotărâre războinică. Pe lângă cele recunoscute din urmă cu zece ani, Carol subliniase și noaptea pe care o petrecuse cu Caleb, amintind că nu îi datora, prin aceasta, nimic lui Sethopher. De asemenea, își asuma întreaga vină și recunoștea cumportamentul ușuratic atâta timp cât tatăl, pe care îl pomenise de multe ori, nu înțelegea totul greșit, iar, dintr-un exces părintesc, ar fi pus mâna pe un pistol pentru a-i îndrepta onoarea. Carol spunea că nu exista vreo onaore de îndreptat când venea vorba de dragoste.

Așezat pe fotoliu, aproape de mama lui, Caleb își trecu mâinile peste chip. Ridicându-și privirea, întâlni ochii înlăcrimați ai celei care îi dăduse viață, iar un nod și mai proeminent i se instală în gât. În același timp, Lilith rămase năucită, iar ducele se prăbușise în celălalt fotoliu, fără cuvinte. Toți arătau distruși.

— Te-ai sacrificat..., începu Eva, care nu mai reuși să își țină în frâu lacrimile. Ai făcut-o pentru că Albert... Dumnezeule!

În spatele ei, Adam îi prinse umerii. Trebuia ca măcar el să se țină tare.

— Îmi cer iertare pentru că v-am mințit. Am sperat... Am sperat...

— Că vei putea ascunde fapta fratelui tău?, întrebă Lilith brusc. Fiica mea aproape că a fost violată de fratele tău. Privi chiar ea spre Adam care îi era frate. De fiul vostru! Nici nu am știut asta!

— Lilith..., încercă Lucian să o oprească, dar aceasta se ridică în picioare.

— Nu, Lucian! Să nu aud! Ai fost cu ea, atunci când noi am crezut că a fost cu Sethopher. Ai lăsat-o să plece! Ai fi părăsit-o fără milă dacă...

— Cred că e suficient, draga mea, îi șopti ducele.

Ei amândoi aveau o istorie asemănătoare, care o înfierbânta imediat pe Lilith. Și ea fusese o mireasă părăsită chiar de duce, se crezuse abandonată și empatiza cu Carol, cu atât mai mult cu cât era mama acesteia. Caleb nu o învinovățea, chiar necunoscând toate acestea.

— Înțeleg, mătușă. Înțeleg foarte bine... Dar crede-mă că nu mi-a fost deloc ușor!, privi mai apoi spre duce. Nu am ascuns fapta fratelui meu pentru josnicia acesteia. Îmi era silă de mine pentru că eram frate cu așa un bărbat! Că nu reușisem să o protejez! Am stat și m-am gândit mult că ea chiar putea să mă disprețuiască. Glasul lui Caleb tremura. Își umezi buzele și își lăsă capul în jos. Știu că ea îmi ia apărarea în scrisoare, dar pe cât de mult și-a dorit ea să fie cu mine, atât de mult mi-am dorit și eu asta. Ea... Ea este tot ce mi-am putut dori vreodată. Totul pe care am vrut să îl păstrez cu prețul libertății mele.

— Atunci, de ce nu ai spus ceva?, întrebă Eva. Puteai să... să vii la noi! Lucrurile ar fi stat altfel acum, Caleb!

Bărbatul înghiți în sec. Exista mult adevăr în asta. Scenariul ar fi fost cu totul altul.

— Mătușa mea a zis ceva ce nu mă face să regret că am ispășit eu pedeapsa lui Albert. Chiar dacă o iubesc pe Carol, nu mi-am dorit niciodată ca familiile noastre să se dezbine din cauza lui Albert. Ba mai mult! Tocmai pentru că o iubesc nu am dorit să ne aruncăm vorbe grele unul altuia.

Clipind rapid, Lilith oftă. Acum își dădea și ea seama de ceea ce zisese.

— Nu e vina părinților că ai lor copiii devin.... orice! Dumnezeu ne e martor că părinții mei ne-au învățat pe toți, în mod egal, să respectăm femeile, să nu le atingem nici măcar cu o vorbă.

— Dar cel mai adesea, continuă Adam, ei sunt blamați. Ba chiar ei se blamează.

Caleb strânse din dinți, lăsând lacrima să îi coboare în jos, pe obraz. Știa ce trebuie să fi siimțit ai lui.

Lucian oftă. Tot ce fusese spus mai devreme era adevărat. Singurul motiv pentru care era el cel calm se datora cuvintelor atât de bine puse pe hârtie ale lui Carol. Trecând peste melodrama de familie, cu inima luându-i foc, întrebă rapid:

— Atunci, o iubești pe fiica mea?

Clipind des, Caleb aprobă, fără să mai poată vorbi.

— Nu pot trăi fără ea. Am venit azi, aici, punându-mă în pericol, la nici câteva minute după ce am fost eliberat, doar ca să o văd. Trebuie să o văd!

Oftând, Adam luă o gură mare de aer. Nici chiar el nu știa ce să zică, ce să mai adauge. Ar fi fost însă nepotrivit să adauge că găsise prohabul lui Albert deschis, îl bănuise deci de o agresiune. Era și așa multă tensiune în aer. Pentru binele lui Carol, trebuia să păstreze acest amănunt doar pentru el, până ce fata era găsită nevătămată. Nu putea să întârzie și mai mult căutarea acesteia.

— În cazul ăsta, adăugă Lucian, ridicându-se, haide să o găsim!

Toți îl priviră muți. Crezuseră că el avea să fie cel mai jgnit în orgoliul propriu; se părea totuși că atunci când venea vorba de Carol, ducele pierdea mândria în favoarea iubirii. Queensberry se ridicase și părea pregătit să plece din moment în moment. Caleb îi urmă gestul, privind spre părinții lui. Și-ar fi dorit să aibă câteva secunde pentru mama a cărei față era brăzdată de lacrimi, dar în momentul de față Carol era o prioritate.

— Nu cred că mai e cazul!

Glasul lui Sethopher reverberă în cameră, atrăgând atenția tuturor.

— Bună, Caleb!, zâmbi acesta în direcția fratelui său. Apoi, din senin, un pistol fu scos de nicăieri, tot corpul lui Caleb se încordă și așteptă finalul inevitabil.

— Sethopher!, icni Eva, care se ridică în picioare. Dumnezeule, copile, ce faci?!

— Ce trebuia să fac demul, mamă!, scrâșni acesta. Privirea îi era înveninată, plină de o ură pe care Caleb nu o putea explica. Să îl omor și pe el!

*

Nimeni nu înțelegea ce se întâmpla în mintea lui Sethopher. Dar, ca orice altă persoană care dorește să pară mare într-o lume în care este de fapt mică, Sethopher avea să elucideze acest mister în mai puțin de câteva secunde. El îi privise pe toți, rămânând însă asupra celui pe care îl știa ca fiind încă în închisoare. De pe hol îi auzise glasul și îl năpădise aceeași furie ca mai devreme, de când o împușcase pe Carol.

— Și pe el?, se încruntă ducele, singurul care părea că își păstrase sângele rece.

Era mândru că fusese întrebat. O persoană inteligentă din această cameră remarcase.

— Știu ce e aia, indică scrisoarea din mâna tatălui cu țeava pistolului. E a lui Carol, nu?

— A mărturisit totul, Seth!, recunoscu impacientată mama. Ea... ea l-a ucis pe Albert, nu Caleb! Lasă pistolul jos ca să...

— Nu!, adăugă acesta.

Transpira. Fruntea îi lucea în lumina candelabrului, iar interiorul i se părea mai fierbinte ca oricând. Făcuse și un efort sporit în seara aceasta, ce era drept. Și avea să mai facă unul, fără măcar să ezite în a-i curma viața lui Caleb.

—  Nu, ce?, se încruntă și Lilith, neînțelegând, dar în același timp cu inima cât un purice.

— Nu ea l-a ucis pe Albert!

Caleb oftă și se apropie, cu mâinile ușor ridicate.

— Ascultă, Seth, știu că mă consideri vinovat și sunt gata să îmi asum vina, dar...

— Oh, da! Sfântul! Cel care și-a asumat vina pentru păcatul lui Carol! Stai acolo!, îl amenință, iar Caleb se supuse. Nu ești singurul care ai auzit țipătul lui Carol în acea după-amiază, să știi! Eu am văzut totul! Eram ascuns printre copaci, de tine și Albert. Din nefericire, am dat de el, iar ea i s-a alăturat la scurt timp.

Privirea pe care i-o aruncă fratele său, îl făcu pe Seth să se încrunte.

— Da, știu! Mi-era frică de Albert! Nu am putut să acționez.

— Și cum naiba l-ai ucis tu, Seth?

— Tu nu l-ai mai verificat pe Albert, iar Carol fusese mult prea speriată pentru a-și da seama că acesta încă respira. Vag. Ridicând din umeri, Sethopher continuă. M-am dat jos din copac și, cu piatra cu care îl lovise Carol, l-am ucis. L-am lovit pentru fiecare cuvânt pe care mi l-a spus. Pentru tot!

Aștepta laudele, meritele pentru secretul pe care îl păstrase cu atâta muțenie un deceniu. Dar acestea nu veniră nici măcar din gura mamei. Eva pălise îngrozitor de puternic, pe punctul de a se prăbuși.

— Știi, Albert mi-a zis că voi ajunge vicar în Castlebythe. Cât mi-ar plăcea să vadă că sunt contele!

Tot timpul ăsta fusese vorba de un rang. Atunci când găsise această ocazie pentru care să nu fie el cel acuzat, Sethopher profitase. O iubea pe Carol, iar ea avea să se căsătorească doar cu contele de Castlebythe. Era doar fiică de duce, iar el, în momentul acela, fusese un nimeni. Dacă Albert ieșea din joc, era cu atât mai aproape de titlu. Iar cum Caleb alese să plece, lucrurile fuseseră aranjate parcă de o mână dumnezeiască doar pentru el.

— Nu poți fi contele, auziră toți glasul lui Adam. Titlul îi revine lui Caleb.

— Lui?, se înfurie Sethopher. Ăsta? Cum va ieși el în Societate cu peticul ăla pe ochi? Ce va crede lumea?

— Cred că m-am întrebat prea mult timp asta, cugetă trist Adam.

Degetul lui Sethopher se mula periculos pe trăgaci, moment în care, sperând ca acesta să nu apese în direcția greșită – Caleb nu își dorea să își vadă părinții morți – îi atrase atenția, printr-o mișcare a mâinlor.

— Atunci îmi rămâne doar să îl omor!

— Hei!, mârâi ducele în direcția sa. Parcă spuneai că o iubești pe Carol. Ea nu te-ar ierta dacă îi ucizi dragostea, Seth! Așa că nu te mai prosti și dă-mi pistolul ăla!

Păru că se gândește la asta, dar de fapt doar își aduna puterile.

— Carol... Dar ea probabil că e și moartă până acum. Fu rândul ducelui să îi cadă fața, în timp ce părul i se ridică pe ceafă lui Caleb

— Ce ai făcut?, scrâșni acesta.

— Am urmărit-o. Am aflat de fapt unde e. Micuța fată de duce a pătruns în camera lui - cine știe pentru ce? - și apoi a fugit pe o iapă. Am izbutit să o găsesc. A fost o cursă pe cinste, dar am împușcat-o. Și am văzut cum s-a prăbușit cu cal cu tot.

Lucian își strânse pumnii și nu se putu abține.

— Nenorocitule!

Văzându-se în pericol, Sethopher îndreptă pistolul spre Queensberry, pregătit să tragă. Lilith fu cea care strigă îndurerată un „nu", iar Caleb reacționă numaidecât la icnetul mătușii sale. Se aruncă peste Sethopher și devie împușcătura, lovind mai apoi pistolul care îi căzuse acestuia din mână.

Îl durea să audă că fusese împușcată. Îl omora gândul că poate acum zăcea într-o baltă cu sânge, pe marginea vreunui drum. Pentru aceasta, Caleb lăsă să cadă greu primul pumn în fața lui Sethopher. Era momentul în care îl vedea vinovat de tot ceea ce trăiseră până acum. Toată lumea îl numise pe el invidios, când încă de la început invidia fusese a lui Sethopher, defavorizat de poziția sa în familie, simțindu-se el înuși un nimeni.

În ploaia de pumni pe care i-o oferi fratelui său – slabul Sethopher nu avea cum să iasă din închisoarea mâinilor sale – gândi că întotdeauna el îi fusese alături, îi luase apărarea și chiar și în al douăsprezecelea ceas, îi găsiese motive pentru care ar fi acționat astfel. Dar în cazul său nu mai era vorba de iubire. Asta nu se putea chema dragoste.

Sethopher îl privea încă mândru atunci când două brațe puternice îl ridicară de pe acesta. Nu era nici tatăl și nici unchiul său. Doi polițiști, probabil aceiași cu cei care veniseră să îl aresteze pe el mai devreme, îl îndepărtau. Deci așa se termina totul? Cu Carol pierdută, iar el închis?

Pesimismul fu rapid înlocuit, căci oamenii legii păreau că veniseră pentru Sethopher. Înainte, acesta zâmbise, crezând că fratele său avea să fie arestat, dar în momentul de față, părea șocat și vocifera, căci cei în uniformă doar îi despărțise, repezindu-se spre cel mai mic.

— Ce faceți?, întrebă acesta. Pe el! El e criminalul!

— Avem ordine de sus, milord, bâigui unul dintre ei.

— Mai sus de contele de Rosebery?, întrebă șocat Sethopher.

— Da, adăugă acesta, iar bărbatul fu târât spre ieșire, sub privirea șocată a valetului.

Câteva secunde, nimeni nu reacționă în vreun fel. Fiecare își evalua situația, iar Caleb, care nu înțelegea din nou ce se întâmplase aici, se întoarse încruntat spre ai săi. În spatele său dădu nas în nas cu Eva care, privindu-l, lăsă să îi cadă o ultimă lacrimă pe obraz.

— Nu pot să cred că nu te-am recunoscut..., articulă ea.

— M-am schimbat, oftă bărbatul.

Nu era momentul potrivit pentru a plânge; avea alte treburi de rezolvat acum. Dar tot nu se putu abține din a-și îmbrățișa mama, care, ocrotită de umerii puternici ai fiului său, își permise să plângă. Îl crezuse mort pentru prea mult timp, niciodată cu adevărat vinovat pentru moartea lui Albert. Se putea spune că situația nu se schimbase prea mult. Tot avea doi fii pierduți, dar măcar îl recuperase pe cel drept, pe Caleb.

— Trebuie să plec, articulă Caleb. Apoi, prvind spre Lucian, care părea și așa abătut, îi zise. Trebuie să o găsim pe Carol!

Ducele aprobă, pierzându-și încet, încet speranța. Doar determinarea lui Caleb era cea care lega totul și le oferea puterea de a trece peste clipele acestea îngrozitoare, căci în fond, familia ducelui nu mai simțea că avea pentru ce trăi în cazul în care fiica lor era cu adevărat moartă.

Și nici Caleb.

În urma lor, contele de Castelbythe oftă, își luă soția în brațe și o mângâie tandru pe spate. Nu crezuse niciodată că avea să conceapă astfel de copii. Ăsta era purul adevăr care îi trecea lui Adam prin minte acum. În stânga lui, privi spre sora sa, Lilith, care rămăsese privind în jos, cu vorbele lui Sethopher umblându-i prin minte.

— Dacă mă întrebi pe mine, îi zise acesta, nu cred că e moartă.

— Serios?, întrebă aceasta.

— Sethopher se laudă, iar chiar dacă e capabil de crimă, invidia îi arde sufletul. Îl face neglijent.

Lilith oftă și, în ciuda a ceea ce zisese mai devreme, se refugie și ea la pieptul fratelui său. Spera din tot sufletul să aibă dreptate.

După atâția ani, după atâtea peripeții, Adam putea spune că își cunoștea în sfârșit copii. De aceea, era ferm convins de ceea ce spusese.

Carol nu era moartă.

2547 de cuvinte