Se simțea atât de bine să îl știe în spatele ei, jucându-se absentă cu degetele sale, în timp ce acesta lua câte o gură din paharul cu coniac. La câteva minute după a nu știu câta oară în care fuseseră împreună, Carol căscă leneșă. Nu voia ca asta să se termine, dar se temea că obosea, serile nedormite spunându-și în final cuvântul.

Voia să rămână trează oricât de mult putea. Se întoarse spre el și se așeză pe pieptul său, atingându-i obrazul.

- Nu ți-ai dat niciun moment peticul jos, îl dojeni.

- Nu vreau să fiu hidos, îi făcu acesta cu ochiul.

- Nu ești, îi șopti Carol și îndepărtă bucata de pânză. Nu pot să cred că nu ai murit de la așa o rană, Caleb.

- Dumnezeu nu m-a lăsat să mor, ba chiar de prea multe ori, râse el și luă o ultimă gură din alcool, lăsând paharul să cadă jos, lângă pat.

Zâmbind, femeia se ridică și sărută pleopa tumefiată. Chiar și așa, era cel mai frumos bărbat din câți întâlnise. Îi prinse trunchiul și îl lăsă să îi mângâie părul.

Amândoi erau îngrijorați.

Carol se temea de clipa în care ar fi trebuit să se despartă, din moment ce aceasta amenința să fie pentru totdeauna, în timp ce Caleb nu își dorea să o piardă. Înțelegerea fusese însă o înțelegere, iar fiecare trebuia să păstreze termenii, din moment ce era necesară păstrarea onoarei.

- În curând va trebui să te duc acasă, reflectă bărbatul, privind noaptea care se făcea încet, încet zi.

Lăsaseră geamul deschis, iar briza dimineții se strecura răcoroasă pe geam, atingând trupurile încinse.

- Atunci, oftă femeia și, ridicându-se în șezut, mai sărută-mă odată!, se întinse spre el, zâmbindu-i.

Inima ei însă nu mai zâmbea. Știa că în orice moment aveau să se despartă, mai ales după ce finalizau aceste clipe minunate. Caleb se întinse după protecție, având grijă să îi întâmpine excesul de energie cum se cuvinte. Nu putea să nu îi facă pe plac din moment ce era prima și ultima lor dată.

În decursul nopții nu se săturase nici măcar puțin de trupul ei, care dezvăluia cu fiecare sărut lacom un nou loc tainci, plin de frumusețe, ciudățenii și curiozități de-ale lui Carol. Ațipiseră atât cât să facă rost de noi puteri, având scopul precis de a consuma totul, din nou. O iubea și, știind că i-o zisese, se temea ca ea să nu fie incapabilă de a mai iubi și pe altcineva, după ce dragostea îi era împărtășită. Expiră în momentul în care se așeză peste masculinitatea lui, oferindu-i priveliștea frumoasă a spatelui și fundului său.

MIșcările femeii nu arătau nicidecum că, la începutul serii, fusese virgină, dar cu siguranță că disconfortul exista. Caleb o sărută pe umăr, mirosindu-i părul și plecându-și degetele între pliurile gingașe ale feminității sale, atingând-o. Dorea să îi ofere fiecare extaz. În seara asta Caleb știa că se simțise ca un bărbat împlinit. Să fie cu ea era diferit.

Dintr-un simțământ de posesie, își înfipse dinții în gâtul ei, lăsându-i încă o urmă. O zgâriase oricum cu barba întreaga noapte. Acum voia ca ea să se privească în oglindă și să își amintească de această noapte în care niciunul dintre ei nu se odihnise cu adevărat.

O prinse de mijloc și preluă conducerea. Cu ea era o continuă bătălie de dominație în care, pentru a ajunge la conducere, unul trebuia să capituleze. Carol acceptă această înfrângere, cât timp ieșea victorioasă în noua poziție. Îi prinse fesa și o sărută din nou și din nou pe umăr, pe spate, terminând cu un geamăt, aproape de urechea ei.

Amândoi expirară obosiți și transpirați.

- Stăm puțin și... mergem, se strădui el să articuleze, trăgând-o în intimitatea îmbrățișării sale. O înveli și se bucură să închidă pentru puțin timp ochii.

Visă frumos. O visă pe ea, pe o câmpie, și o văzu alergând fericită printre copacii înverziți. Se făcea că o urmărea cu privirea, iar râsul devenea muzică pentru urechile sale. Erau în sfârșit fericiți și liberi, iar undeva departe susura un pâru care creea un lac lângă o livadă cu mere. Ăsta trebuia să fie Raiul unui păcătos precum Caleb, până ce un Diavol își băgă coada.

Auzi trăgaciul și își întoarse chipul, privind spre piratul care îl lăsase fără ochi. Aproape că simți durerea loviturii, mult înainte ca glonțul să îl atingă. Realiză că nu mai era demult un vis devenit coșmar atunci când auzi țipătul lui Carol.

- Dumnezeule, Seth!

Și deschise ochiul, găsind că durerea de mai devreme fusese pumnul pe care fratele său i-l dăduse.

- Nenorocitule!, exclamă Sethopher, oferindu-i o altă ploaie de pumni. Nemernicule!

Nu ar fi ripostat, știind că merita din plin bătaia, dacă în furia sa, pumnul lui Sethopher nu ar fi lovit-o și pe Carol. Fata icni și încercă să se ridice cu tot cu pătură, moment în care, nepăsându-i că era gol, Caleb se ridică și îl imobiliză pe Sethopher. Bărbatul se zbătu, turbat, fără a reuși însă să se elibereze.

- Te omor! Te OMOR, m-ai auzit?! Te omor!

- Seth! Oprește-te!

- Nu mi te adresezi tu mie așa, târâtură! Ești un nimeni în comparație cu mine! Păduchiosul pe care ea - o indică pe Carol, care reușise cumva să se îmbrace - l-a ales! Nu pot să cred că vorbesc cu o potaie a străzii!

Ceva în Caleb se frânse, iar atunci bărbatul nu se mai putu preface grăjdarul neajutorat, muncitorul înzestrat al tuturor. Luă o gură mare de aer și se întrebă de ce judeca Seth după aparențe și cum nu reușise până acum să nu îl recunoască? Fratele pe care îl lăsase în Castlebythe era un băiat blând, cu înclinații pastorale, care nu ar fi rănit, nici măcar cu vorba, o muscă. Uneori însă sensibilitatea este cea care dovedește o putere măreață.

- Sethopher..., zise acesta. Eu sunt. Sunt Caleb!

Ochii mijiți ai bărbatului deveniră acum din ce în ce mai mari, până ce întreaga expresie îi trădă uimirea. Sethopher se înroși brusc la față, iar Carol rămase cu gura căscată.

- Ca... Tu?

- Imaginează-ți că nu am barbă, îl ajută. Și că mai am un ochi. Sunt fratele tău, Seth! Sunt Caleb!

- Dumnezeule mare!, exclamă acesta.

Se sustrase din îmbrățișarea lui Caleb și își trecu mâinile peste față, plimbându-se agitat. Carol privi întâi spre Caleb, înghițind în sec. Știa ce trebuia să simtă acesta acum. Știa foarte bine. Inspiră și își mută privirea spre Sethopher. Bărbatul părea că transpira, iar agitația era departe de a fi sinonimă cu fericirea pe care ar fi trebui să o simtă pentru un frate pierdut. Ceva nu era cum trebuia și fu prea târziu pentru a-l avertiza pe Caleb.

Sethopher se apropiase periculos de noptiera pe care se găsea lampa și o atinsese, o cuprinsese în palma sa.

- Atunci e și mai rău, își strânse Sethopher pumnii.

- Poftim?, se încruntă Caleb. Cum adică?

- Ești un criminal. Privi peste umăr la acesta și aruncă, plin de venin. Un criminal invidios și periculos!

Înainte de a digera informația, Caleb se trezi lovit în cap de lampă. Privirea i se încețoșă brusc, încercă să se prindă de ceva, dar, nereușind, se prăbuși la pământ. Clipi de câteva ori, pentru a vedea cum picioare lui Sethopher îl loveau, iar Carol țipa îngrozită. Se simți acoperit de trupul ei, care mai purta încă mirosul său, și înghiți speriat de ceea ce putea face fratele său de dragul justiției dacă ar fi aflat vreodată că ea, iar nu el, îl ucisese pe Albert.

Din acest motiv îndură fiecare lovitură, amețit, gândind, în ultimele clipe de conștiență, că era mai bine că se desconspirase acum.

Caleb se săturase să mai fugă.

*

- Nu, Seth, încetează! Încetează!

Loviturile pe care le primi și ea în furia lui Sethopher fură nule cu ceea ce înghițise Caleb din cauza ei. Corpul îi tremura atunci când fiul cel mic al contelui se opri, cu pumnii încă strânși. Carol nu conteni în a-l privi demnă, iar atunci când acesta se întoarse, fata cuprinse capul iubitului ei în palme. Lacrimile îi izbucniră involuntar din ochi.

- Ce i-ai făcut? L-ai omorât?

- Oh, aș vrea eu!, răcni Sethopher, lovind pe rând piciorul patului, un scaun, distrugând camera de hotel element cu element.

Carol suspină. Nu știa ce să facă în condițiile în care Seth îl rănise mortal pe Caleb. Avu impresia că nu mai respira, urmând să își dea seama că respirația lui era încă prezentă. Dumnezeule! Trăia!

Îi acoperi trupul încă gol cu al său, mângâind brațele care o strânseseră întreaga noapte. Nu și-ar fi iertat-o niciodată dacă Sethopher l-ar fi ucis, prinzându-l cu ea. Se ridică, picioarele tremurându-i de frică, de nervi, de emoție și, cu cearceaful de pe pat, îl acoperi pe băbatul de pe podea pe care însă nu îl putea urni. Fusese atât de frumos...

- Cum ai aflat?, îl întrebă pe Sethopher, privind la trupul lui Caleb deznădăjduită.

- Am întrebat în stânga și în dreapta după el, o lămuri Seth.

Apoi, observându-i poziția înaintea lui Caleb, o apucă de mâini și o întoarse spre sine, zguduind-o, cu ochii ieșiți mult din orbite:

- De ce ai făcut asta, Carol? De ce? Nu îți e de ajuns iubirea mea? Respectul meu? Aș fi făcut totul pentru tine! La naiba că am făcut totul pentru tine!

- Ce tot spui acolo?, se încruntă ea. Nu ai făcut niciodată nimic pentru mine!

Seth îi dădu drumul. Căzu pe gânduri o clipă, apoi își frecă fața, înnebunit.

- Treci acasă! Și să nu te mai prind...

- Îl iubesc, Seth... Am crezut că dacă voi avea asta..., se așeză pe pat, stăpânindu-și cu greu lacrimile. Am crezut că îmi voi putea lua rămas bun de la el. Dar îl iubesc prea tare!

Dacă nu ar fi fost orbit de gelozie, lui Sethopher i s-ar fi făcut milă de Carol, ar fi luat-o în brațe și i-ar fi spus că totul era bine. În schimb, bărbatul deveni și mai furios, aproape dorindu-și să o ucidă pe ea în locul lui Caleb. Ea era sursa tuturor relelor, femeia.

Dar nu putea să renunțe la ea.

Se întoarse brusc și o prinse de mână.

- Ce faci?, țipă îngrozită femeia, când fu târâtă afară din cameră. Seth!

- Ți-am zis că treci acasă! S-a terminat cu aburelile astea de doamnă îndrăgostită. De curvă! Te căsătorești cu mine!

Atunci, în timp ce o trăgea după sine, lui Carol îi pică din buzunarul interior al fustei cochilia. În timp ce Caleb ațipise, într-unul dintre momentele acelei seri, femeia se ridicase, atrasă de colierul ei sacru, și prinsese lănțișorul din buzunarul sacoului său. Știuse că i-o oferise ca o garanție a faptului că îl va uita, dar, după cele întâmplate, știuse că nu o va putea face vreodată. Se simțise prost să o fure de la el, dar întotdeauna fusese a ei, amintirea lui. Și-o așezase în rochie, gândind să o ia cu ea. Totuși, acum picase.

Se întinse să prindă cochilia fragilă, moment în care, observând acea amintire a copilăriei lor, simbolul dragostei dintre cei doi, Sethopher strânse din dinți și călcă pe aceasta, cu tot cu degetele lui Carol pe ea. Cochilia cedă, iar Carol icni îndurerată.

- Ce ai făcut?

Femeia pică în genunchi înaintea bucăților care nu mai puteau fi recuplate. Degetele îi pulsau, iar chipul îi era lucios din cauza plânsului. Se părea că se bucurase înainte de vreme. Crezuse că totul avea să fie bine când, era clar pentru ea acum, nimc nu se mai putea îndrepta. Își trase nasul, fiind ridicată brusc de Sethopher, și îl urmă pe scările din spate, fiind împinsă în trăsură.

Vizitiul înghiți în sec, străduindu-se să nu zică nimic, ba chiar să se prefacă, în speranța că își imaginase halul în care arăta lady Carol, fiica bărbatului pentru care lucra.

- Mișcă-te!

Sethopher îi porunci toate acestea pe un ton răutăcios. Vizitiul era obișnuit cu asta, dar niciodată venind de la altul decât ducele de Queensberry. Zbură pe străzile din Surrey de dragul fetei, care părea că avea nevoie de îngrijiri, ci nu pentru îngânfatul de lângă ea.

*

Sethopher își stabilise un plan cât rămăsese în trăsură cu Carol, cea care privea absentă pe geam. Părul îi era în neorânduială, iar corsetul rochiei nu fusese închis corespunzător. Oftă.

Putea totuși să considere totul în avantajul său. Spunându-le alor săi că el și cu Carol fuseseră împreună în acea seară, păstra aparențele și o obliga să se căsătorească cu el. Astfel, reputația ei era deja pătată și nu mai putea da înapoi.

- Vino aici!, îi zise. Femeia îl privi reticentă, sprijinindu-și degetele călcate în picioare. Poate că Sethopher ar fi trebuit să se simtă vinovăt, dar nu era niciun strop din acest sentimen în inima lui. Trebuie să îți aranjez părul!

Aceasta se întoarse cu spatele, în timp ce Seth prinse părul, strângându-l dur la ceafă. Voia să o facă să sufere puțin, așa cum se perpelise și el întreaga noapte, căutând și întorcând orașul pe dos, fiind conștient că în acest timp Carol a lui devenea a altcuiva. În această dimineață își dădea seama de un aspect dureros: Carol a lui Caleb nu fusese niciodată a lui, motiv pentru care, în ultimele ore, îl alesese tot pe acesta.

Și cum Dumnezeului se făcea că era viu?

Termină cu părul și atinse corsetul, încercând să îl poziționeze cât de cât pe ea. Aproape că reuși, observând deopotrivă semnele nopții de consum dintre fratele lui și viitoarea lui soție. Brusc, își aminti conversația din vara în care începuse totul.

Albert, extrem de insolent, insinuase că nu conta al cui era copilul, atâta timp cât acesta avea sângele de Castlebythe. Ei bine, pe Seth îl interesa și spera că fratele lui făcuse măcar atât: nu o lăsase însărcinată pe femeia pe care el o iubea cu toate drepturile. Femeia lui.

- E fratele tău, Seth... L-ai lovit! Ești... ești de nerecunoscut..., articulă aceasta.

Terminând, bărbatul se îndepărtă.

- E un criminal, îi zise.

- Ba nu, nu e!

Înghițind în sec, Sethopher o întrerupse:

- Nu vreau să aud nimic în favoarea lui! E un criminal! Punct!

- Sethopher, inspiră aceasta geu, căzând în genunchi la picioarele sale. Trebuie să îmi promiți că nu vei încerca să îl ucizi! Îl vei lăsa în pace! Jur că nu mă voi mai duce la el, dacă asta ceea ce îți dorești. Mă voi căsători cu tine.

Îi plăcea postura asta, când ea îl implora, atingându-i genunchii cu mâinile ei calde, cu ochii mari, înlăcrimați, dar îl deranja că o făcea pentru el. Pufnind, bărbatul o îndepărtă și aprobă încet din cap. Carol își plecă privirea și luă o gură mare de aer pentru a se îmbărbăta. De fapt, ea nu știa ce îi trecea cu adevărat prin minte mezinului.

*

- Copiii ăștia nu au de gând să se dea jos din pat în dimineața asta? Întrebă încruntat ducele, la micul dejun.

Carol nu sărea peste mese, decât dacă era nervoasă sau bolnavă.

- Nu am verificat, îl informă Eva. Nici nu știu unde e Sethopher.

- Păi și Carol?, se încruntă soțul spre soție. Unde e fata?

- Credeam că în dormitorul...

Vocea lui Lilith pieri, căci la intrare se auzi ușa deschizându-se și închizându-se. Contele se ridică de la masă și porni într-acolo, cu ceillalți trei pe urmele sale.

Inima tuturor stătu un moment în loc, când îi văzu pe amândoi în prag. Sethopher înghiți în sec și îi șopti ceva lui Carol. Fata părea cu adevărat nefericită, iar doar un nebun ar fi observat contrariul. Aceasta urcă grăbită scările, iar o ușă se închise în urma ei.

- Mamă, tată... Excelență!, făcu o plecăciune scurtă.

- Ce Dumnezeu se întâmplă aici?, întrebă șocat Lucian. Și ce s-a întâmplat cu Carol?

- Spre rușinea noastră, spuse Sethopher, prinzându-și mâinile la spate, am înfăptuit un act ce ar fi trebuit să aibă loc după căsătorie. Este extrem de rușinos să vorbim despre entuziasmul nostru, iar Carol e doar rușinată. Fiica dumneavoastră este bine, dar, cu permisiunea tuturor, îi cer oficial mâna și sper la stabilirea cât mai grabnică a unei date în care să ne căsătorim. Cu scuzele de rigoare!

Aproape că se pusese în genunchi. Gura lui Adam se transformă înr-o linie imperceptibilă. Tocmai ce se holba la un nebun, care spune că fata ducelui era rușinată, iară nu tristă până la lacrimi. Aceasta fu prima dată în viața contelui de Castlebythe când începu să se îndoiască, mai mult decât de oricine, de fiul cel mic pe care îl crezuse întotdeauna cel mai bun și mai înțelept dintre odraslele sale.

2732 de cuvinte