Mai avea mai puțin de trei săptămâni și tebuia șă își aleagă un șoț, iar ea habar nu avea cine avea să joace rolul acesta înafară de Caleb. Trebuia doar să facă abstracție de prezența lui, își propuse a doua zi la micul dejun. Așa cum înainte fusese pregătită să-și aleagă un soț știindu-l mort, trebuia să o facă și în condițiile în care acesta era cât se putea de viu. Ei bine, oricum Caleb al ei era decedat, iar el nu se mai întorcea. Era sigură.

Unse o felie de pâine cu unt și se servi și cu dulceață. Nu avea cu adevărat pofă de mâncare, dar măcar o făcea să uite că se făcuse de râs atât de rău noaptea-trecută.

Ridicându-și privirea, întâlni chipul palid al lui Sethopher. Bărbatul mânca în tăcere, în timp ce toți ceilalți vorbeau în jurul lor. Părea mult prea deprimat pentru a fi bine. Vedea în el ceva – erau ochii, poate chiar mâinile... Semăna în parte cu Caleb cel de-odinioară. Își mușcă buzele și se întrebă dacă era cazul să se gândească serios că îl va alege pe Sethopher drept soț doar pentru că era asemănător lui Caleb.

— Voi participa astăzi la primul set de curse, anunță Lucian. Cui i-ar plăcea să le vadă?

— Vei paria?, se interesă Adam. Încă nu îmi dau seama care dintre călăreți este cel mai priceput...

— Nu prea contează acum. Până la eliminări mai este timp. Cred că jocheul acela, Harry, mi-a atras atenția? Sau poate celălalt? Archer?

Ideea de a se implica în curse îi surâdea lui Carol. Ar putea să îi distragă atenția de la cealaltă problemă presantă a ei.

— Eu și Sethopher am vizitat grajdurile. Mie mi se pare mai bine pregătit Harry decât Archer.

Ducele păru interesat, îngustându-și ochii și privind în sus, îniante de a se apuca din nou de mâncat. Glasul lui Sethopher fu cel care o luă prin surprindere.

— Doar pentru că e mai atrăgător nu înseamnă că va câștiga.

Carol își miji ochii, așa cum făcu și Lucian. Adam își drese glasul, intervenind:

— Ce vrei să spui, Seth?

Tânărul luă o gură mare de aer.

— Eu cred că va câștiga Fred Archer!

Ceva era în neregulă cu Seth. Carol își plesni mâinile una de alta, curățând excesul de făină de la pâine, și, zâmbind, adăugă conciliatoare:

— Amândoi îmi sunt indiferenți, dar instinctul îmi spune că Harry Constable va câștiga premiul cel mare. Acum, ridică din umeri, faceți cum vreți, domnilor.

Se ridică de la masă, pornind spre coridor.

— Unde te duci?, o întrebă Lucian. Credeam că ți-ar plăcea să vii la grajduri înainte de cursă.

— Nu vreau să merg. Trebuie să o vizitez pe Leonora. Se întorse și spuse. De fapt, mi-ar plăcea ca Sethopher să mă însoțească. Asta dacă nici el nu vrea să participe la prima cursă.

Acesta oftă și o privi oarecum de sus. Ce se întâmpla cu blajinul de Sethohper? În final, acesta aprobă. De la masă, Lucian ciocni paharul în aer cu Adam, pe când bărbatul nu îi întoarse gestul. Contele de Castlebythe privea la cei doi și simțea că ceva nu era bine.

*

— Ce s-a întâmplat?, îl întrebă Carol pe Sethopher imediat ce se așezară în șareta pe care bărbatul o conducea. La dreapta lui era locul dedicat pasagerului, așa încât Carol își acoperise tenul și așa maltratat cu pălărioara cu boruri largi. Nu era necesar să ia și o umbreluță. Te văd destul de supărat, Seth, lămuri aceasta. Este ceva ce...?

— Știu, Carol!

Un fior îi curpinse tot corpul. Primul lucru la care se gândea era existența lui Caleb, dar i se părea de-a dreptul imposibil că cunoască asta. Nu fusese destul de atentă? Îl recunoscuse în grajd? Totul era posibil, iar în acest caz trebuia să se gândească la o modalitate de a nu greși atunci când se grăbea să afirme ceva.

— La ce te referi?

— La faptul că noaptea-trecută ai fost undeva! Nu poți să mă minți, Carol! Te-am văzut...

Grija ei era ce văzuse mai exact Sethopher? O urmărise cumva? Dacă era asta, atunci poate că îl zărise cumva pe Caleb. Dar nu... Bărbatul arăta mai degrabă supărat de acțiunile ei decât de ideea că fratele lui îi mințise pe toți în legătură cu moartea sa. Își strânse pumni înmănușați și luă o gură mare de aer. Orice credea Seth că văzuse trebuia înăbușit. Trebuia să nege pentru binele a ceea ce mai rămăsese din viața lui Caleb, căci nu-și făcea deloc griji pentru respectabilitatea reputației sale.

— Nu este ceea ce crezi!, zise, cu toate că își lăsă capul în jos.

Se simțea îngrozitor pentru că mințea. Era tot ceea ce credea Seth. Fusese în camera unui domn – unui grăjdar – pentru a-l obliga cumva să se căsătorească cu ea din cauza unei alianțe intime. Planul fusese jalnic și îi dovedise că ar fi trebuit să îi ofere străinului Black ceea ce dorea: liniștea.

— Ceea ce cred?, pufni Sethopher. Mâinile îi tremurau și se înroșise la față. E Harry Constable, nu? Te-ai îndrăgostit de acest jocheu!

Carol făcu ochii mari, șocată. Sethopher era cu adevărat gelos, dar nu pentru că existase posibilitatea în mintea ei de a o fi văzut cu Caleb. El credea că se întâlnise cu Harry.

— Seth!, își așeză mâna peste a lui. Nu e nimic între mine și domnul Constable! Îl admir ca om, atât. Nu am fost niciodată... ei bine... nu am fost niciodată singură cu el. Nici aseară, nici niciodată!

Conducând șareta printre străduțele înguste și – în acest sezon – murdare, Sethopher păru să gândească mult exclamația ei.

— Atunci de unde veneai aseară, Carol? E alt bărbat în... Spune-mi!, zise rapid, după ce glasul i se curmă. Voi suporta asta și mă voi îndepărta! Îți promit, Carol!

Omul acesta chiar o iubea. Putea citi în ochii lui lacrimile pe care se străduia să le înfrâneze. Lovea din ce în ce mai des caii, rămăsese rigid într-o poziție care avea să îi cauzeze dureri profunde de spate și refuza să o privească.

Nu era perfect, cel puțin nu perfectul pe care și-l imaginase când era mică, dar era diferit față de toți domnii care o curtaseră până acum. El avea bun-simț.

Își lăsă mâna să îi pice pe genunchi, atrăgându-i atenția chiar înainte de a opri mijlocul de transport în fața căsuței Leonorei. Își ridică privirea spre ea, cu jobenul stându-i perfect peste părul aproape ras din cap. Caleb își lăsase părul lung, considerând că era o deghizare potriivită. Înfățișarea fratelui mai mare mai degrabă o stârnea decât să îi trezească repulsia. Arăta ca un adevărat pirat, poate chiar un corsar.

Inima îi zvâcni și simți atingerea cochiliei pe pielea caldă. O găurise și o pusese drept lănțișor. Obișnuia să se descotorosească de el atunci când trebuia să poarte o cu totul altă bjutire. Alftel, aceasta pica între sâni, fiind destul de lungă încât să coboare în corsajul rochiei.

Asta îi amintea în permanență de Caleb...

— De fapt, Sethopher, spuse, mă gâdeam că ar fi cazul să îți spun....

— Voi rezista!, își strânse el buzele, de parcă era pregătit să primească un pumn grozav.

— E cazul să mă curtezi, nu crezi? Să îi ceri oficial permisiunea tatălui meu.

Acesta clipi de câteva ori. Apoi, chipul i se făcu și mai roșu, iar un zâmbet răsări pe fața lui.

— Vorbești serios, Carol? Adică nu e nimeni în viața ta care să...

— Nu, Seth. Aici nu e nimeni...

Înghiți în sec și oftă, căci limba o ardea. Sethopher o prinse de mână și își lipi cucernic fruntea de aceasta, făcând-o să chicotească.

— Ador când râzi așa..., îi spuse visător.

Coborâră și intrară în casa prietenei lui Carol, nu înainte ca aceasta să privească peste umăr. Simțea că fusese privită. Se înfioră și ignoră ideea nebunească. Nu era nimeni acolo, iar acela nu era râsul lui Carol.

Zâmbi și lăsă ca orele să treacă în speranța de a nu fi obligată să se întoarcă la grajduri. Nu ar fi putut menține șarada asta dacă îl vedea din nou pe domnul Black care semăna atât de tare cu fostul ei suflet pereche, cu Caleb.

*

Noaptea, frigul cotropea tot ținutul, iar vântul rece, de furtună, începea să șuiere prin toate cotloanele nu foarte bine astupate ale caselor. Cei mai mulți își dădeau acum seama că făcuseră o greșeală achiziționând camera X din hotelul Y, pe când Carol realiza cât de mult putuse să greșească oferindu-i acea speranță lui Sethopher.

Trăncănise în urechea ei toată ziua. Și Leonora avea obiceiul de a vorbi foarte mult, dar vorbitul ei era pur și simplu diferit de al lui. Vorbise despre toate subiectele posibile și imposibile, surescitând atenția prietenei ei, în timp ce Carol preferase să se îndoape cu fursecuri ca să aibă scuza potrivită de a nu oferi răspunsuri întrebărilor tâmpite.

Pe Leonora o credea. Ea era o copilă de o naivitate crasă, dar Sethopher... Aproape că sărise extaziat în hol, când lady Leonora îi invitase să îi țină de urât la vânătoarea pe care o organiza lordul Starling mâine și la care bineînțeles că ducele și contele erau invitați. Acceptaseră, sperând în gândul ei că Seth va vâna.

— Și ce vei prinde?, întrebase pe drumul de întoarcere Carol.

— Potârnichi, ridică din umeri. Dar ei vor prinde, Carol!, râse el. Eu unul nu voi vâna niciodată!

Iar asta îi provocase migrena. Tot zâmbetul – fals și acesta – îi dispăruse. Poate că reușea să se îmbolnăvească până mâine și nu avea să ajungă la vânătoare.

În timp ce își frământa atâta gândurile, găsind fel de fel de scuze, se auzise primul tunet. Fusese o oribilitate care o făcuse să se gândească la ideea nebunească de a vedea un zeu coborând pe Pământ. Pământul – îl simțise și ea – se cutremurase puțin, iar toate vietățile văzduhului se speriară. Animalele mugiră în iimaginea dezolantă a ceea ce era pista la lăsarea întunericului; o mare de gunoaie și obiecte pierdute.

Printre cei care se speriară de coliziunea celor doi nori, se numără și calul lor. Acesta necheză puternic, se ridică pe picioarele din spate și, odată revenit pe pământ, o rupse la fugă. Inima ei stătu în loc în momentul în care își dădu seama că goneau fără noimă. Era incapabilă să reacționeze în vreun fel, ținându-se de marginile șaretei, străduindu-se să respire în aerul care devenea din ce în ce mai rece.

— Seth!, țipă îngrozită.

Observându-i neliniștea, dar și că armăsarul nu avea să se oprească, trase cât tare putu de hățături, ridicându-se în picioare. Ceva trosni sub ei, exact atunci când ploaia rece începu să cadă în rafale. Carol icni. Se rupsese hățul și, după sunetul scos, și osia vehiculului.

— Ești bine?

Sethopher era obligat să țipe pentru a fi auzit de ea, atât de mult zgomot făceau picăturile răzbunătoare ale cerului. Carol oftă de câteva ori, dându-și seama că era leoarcă. Seth nu avea să îi ofere nimic, fiind mult prea indecent să rămână doar în cămașă. Spațiul de jos se umpluse parțial de apă,iar picioarele ei erau acum la fel de reci ca stropii. Nu avea avantajul cizmelor de călărie rezistente.

— Trebuie să găsimt adăpost!

De parcă ea nu știa asta.

Se ridică și inspectă puțin zona. Nu fu nevoie să se uite prea mult împrejur. Vedea un bărbat potcovind un cal la câțiva metri de ei și îl recunoștea ca fiind un grăjdar.

— Acolo! În grajduri!, zise Seth și își acoperi inutil jobenul nu mâinile, fugind spre clădirea din care venea lumină, implicit căldură.

Își strânse pumnii și privi cerul din care curgeau șiroaie norii. De ce îi făcea Dumnezeu una ca asta? De ce ei? De ce când își propusese să nu îl mai vadă pe Caleb niciodată?

*

Avusese o zi proastă, tocmai pentru că aceasta era ziua primei competiții. De dimineață Harry spumegase, agitându-l mai tare pe Sefton care primise un tratament special. Asta fusese înainte, dar și după cursă, întrucât viteazul cal pursânge câștigase. Se clasase printre cei care parcurseseră această probă sub uralele tuturor.

Pentru Caleb fusese și mai rău, căci își văzuse părinții. Mama lui îmbătrânise vizibil în anii care îl ținuseră departe de casă. Și-o amintea și acum cu mâinile în șold și zâmbindu-i în timp ce îl ridica în brațele ei, la pieptul adesea cald, mirosind a lapte. Îl săruta pe gât, gâdilându-l cu buzele, iar el își lăsa mâna să cadă între sânii plini de lapte pentru Albert sau Seth.

Când se făcuse mai mare, contesa începuse să îi ofere mici sarcini, mereu mândră de modul în care reușea să le rezolve. Pesemne că atunci când aflase că își ucisese fratele și că fugise nu mai găsise în ochii ei aceeași bucurie. Fusese dezamăgită de el, poate chiar îl ura. Se ascunsese în umbră – oriunde mergea Sefton trebuia să meargă și el - și observase mai departe cum ai lui se strânseseră de mână. Tatăl îi oferise un sărut pe frunte și își lăsase mâna pe umerii ei. Râsese, iar Caleb zâmbise văzându-i. Aveau un alt fiu care să îi facă mândrii acum, pe Seth.

— Și să ai grijă de campionul ăsta, da?, zâmbise Harry, ducându-și limba între buze. Îl scărpină pe Sefton după ureche de parcă era un câine, trezind greața în sufletul lui Caleb. O să ne aducă mulți bani!

Harry Constable era puțin abțiguit. Băuse în cinstea victoriei și avea să doarmă într-unul dintre locurile de sus. Nu era capabil să se miște fără să se legene, iar antrenorul, Alec Taylor, nu putea risca să piardă jocheul. Alec se apropiase cu mâinile la spate de Caleb, iar amândoi oftară. Alec fusese și el câștigătorul a numeroase concursuri până să ajungă antrenor, dar timpul nu rămăsese blând cu el. Se îngășase, chelise și dăduse câțiva centimetrii înapoi din înălțimea originară.

— Ce mă fac cu băiatul ăsta?

Oftase și îl bătuse pe Caleb pe umăr. Acesta se întorsese spre Sefton, privind la cei doi cum se îndepărtau, Taylor ferindu-se perspicace de Harry.

Pe cine nu observase Caleb la cursă fusese Carol. Nici nu trebuise să o observe, căci în acea zi, mai devreme, după ce se dusese pentru a lua câteva alimente, îl văzuse pe Sethopher sărutându-i mâna într-o șaretă. Cu siguranță că era mult mai fericită cu fratele său decât cu el. Îndepărtă legăturile animalului, țesălând și frecând pielea lui Sefton. Păruse implicată la început, cu el. Probabil că și el contribuise la absența ei, determinându-o să se ducă alături de Sethopher. Fusese dur. O jignise.

Oftă, gândind că totul era spre binele ei.

— A plecat înfumuratul?, întrebă Fred Ackers, ridicându-se pe pereții de lemn ai celeilalte boxe. Zâmbi satisfăcut și intră în micuțul Paradis al lui Sefton, alături de ceilalți băieți.

Fred, Luke și Jimm erau niște huligani de care nu mai scăpa. Nici măcar nu îl lăsau singur, cu gândurile lui. Luă un loc pe banchetă, în timp ce fiecare se dispuse într-un colț, așteptând ca Ackers ă înceapă.

— Nenorocitul ăsta se dă la lady Leonora, știai?

O întâlnise pe lady Leonora, fiica lui William Stirling, când se angajase, cu câteva luni în urmă. Era un suflet bun, inocent, plin de o puritate de-a dreptul naivă. Nu ar fi putut să facă față unuia ca Harry Constable. Totuși, atâta timp cât nu se dădea la Carol – ceea ce văzuse că făcuse de câteva ori, dar se străduise să nu observe prea tare – nu îl interesa deloc ce dorea să facă acesta și cu cine.

Fred își așezase o mână pe genunchi.

— L-aș căsăpi, mamă, mamă, mamă!

— Se dă la toata doamnele de pe aici, remarcă Luke. Carol, Leonora...

Mâinile îi rămaseră pe potcoavă în timp ce ofta. Se aplecase pentru a inspecta copitele calului. Totul era bine, dar trebuiau schimbate potcoavele.

— Apropo de lady asta... Carol... Crezi că va pica în plasa lui Constable?

— Ce plasă?, întrebă Luke neîncrezător.

— Păi nu e clar că înfumuratul vrea o moștenitoare?

— Ah, dar poate că o va avea de câteva ori, dar genul acesta de femei nu se căsătoresc. Ele trec prin viețile bărbaților și le lasă inima frântă.

— Dacă e așa, râse Jimm, aș vrea să treacă și prin inima mea.

— Ei, perversule!, râse Fred.

Caleb se ridică, ștergându-și mâinile de un prosop uzat. Trebuia să se abțină să nu îi la trântă.

— Voi nu ați găsit alt loc decât ăsta ca să vă faceți actualizarea informațiilor de seară?

Își desfăcu părul și îl prinse din nou, cuprinzând toate firele rebele. Odată ce avea să plece în Irlanda se va tunde și poate că ar trebui să îndese surplusul în gura mototlilor care îi erau colegi.

— Dar nu știi, Jimm?, începu Fred mijindu-și ochii în direcția lui Caleb. Carol l-ar alege mai degrabă pe zeul ăsta. Nu vezi ce hăndrălău e? Parcă am și văzut-o acum câteva seri? Să fii fost ea? Hmm?

Nu voia să îi ofere satisfacția de a o calomnia și mai tare pe fată. Poate că ea greșise, dar nu era deloc acel tip de fată pe care îl presupunea Fred. Carol era unică din toate punctele de vedere. Excesul ei de zel era rezultatul unui curaj enorm. Nu putea să stea să audă cum aceasta devenea subiectul lor de bârfă. Pe lângă asta, trebuia să înăbușe orice posibilitate ca Fred să spună că ea fusese cu el.

— Eu zic, Ackers, că ești cam prost.

Fred își închise gura și aruncă în Jimm și Luke cu paie, strâmbându-se în direcția lui Caleb, care zâmbi.

Auzi primul strigăt al lui Sethoper când terminase de pus șaua. Se încruntase și ieșise din boxă la fel ca bătrânul Pike, grăjdarul ducelui.

— Ajutor!, strigă Seth.

Modul în care alerga îl făcea să rânjească. Micuțul Seth nu fusese niciodată bun la sport. Nu avea condiție fizică și nu făcea nimic pentru asta.

— Ce s-a întâmplat?, strigă Pike.

— Osia... Șareta noastră... Multă ploaie!, exclamă și își așeză mâinile pe genunchi, inspirând sfâșiat.

Pentru că văzuse mai devreme șareta cu două locuri, Caleb știa că acesta nu era singur. Nu fusese singur toată ziua. Așa că își mări ochii, căci nu vedea nicio urmă de Carol, iar pe furtuna acesta - și cu osia ruptă – asta putea să aibă multiple interpetații.

— Lady Carol?, strigă el, iar Sethopher își ridică ochii.

Păru că îl studiază clipe îndelungate, momente în care inima lui Caleb stătu în loc. Dar nu îl recunoscu, întrucât continuă obosit:

— În spatele meu...

Bătrânul Pike îl privi, iar Caleb alergă spre ieșire, căci Carol nu era acolo unde spunea Seth. Asta însemna că era încă în ploaie. Avu dreptate; privind grajdurile de parcă erau o poartă spre lumea cealaltă, Carol stătea nemișcată în ploaia torențială. Neliniștea lui crescu, căci fata era udă pâna la piele. Rochia nu era din cele groase, ci din muselină, de vară. Asta însemna că apa i se înfiltrase până la piele. Putea să îi vadă sânii și abdomenul, putea să vadă totul la ea.

Părul i se lipise de cap, câteva șuvițe de față, iar pudra îi fusese spălată de pe nas.

— Carol!, țipă. La naiba, mișcă-te din ploaia asta!

Nu îl interesa prea tare ideea că ar fi putut fi auzit de oricine. Nici de văzut nu îl făcea să se liniștească. Își așeză o mână pe umărul ei, zgâlțâind-o nervos.

— Carol!

Aceasta se încruntă și îl privi. Toată adorația din privirea ei dispăruse, iar pe lângă asta o ură necunoscută asupra lui îl săgetă. Trăsăturile i se schimonosiră, astfel încât încercă să îl împingă. Nu reuși, urlând neputincioasă.

— Lasă-mă!

Imediat însă putu distinge ,în căldura care o cuprinsese din cauza urii, stropi uniformi, care semănau cu lacrimile, deasupra pistruilor pe care îi recunoștea din copilărie. Încruntat, înțelegându-i prea bine repulsia, Caleb oftă și o prinse sub brațul său, luându-i capul în brațe, în timp ce mâinile ei se străduiau disperate să îl dea la o parte.

— Haide, Carol!, oftă acesta și o ridică în brațele lui, astfel încât aceasta nu mai făcu nicio mișcare. Înțeleaptă fată, o lăudă aidoma iepelor pe care le mângâia pe cap înainte de a le spune că executaseră o mișcare corect. Porni spre adăpost, în timp ce îi șoptea: Așa, fetițo...

3329 de cuvinte