Ceaiul avea un gust deosebit, parfurmat. Vorbeau totuși de un ceai de calitate superioară, adus tocmai din India, cules chiar de oamenii contelui Stirling. Carol se servi cu un biscuit și lăsă aroma acestuia plină de unt dulce să îi inunde gura.

— Bucătăreasa ta e divină, Leonora!

Exclamă, în timp ce fata dinaintea ei – Leonora, fiica contelui de Stirling – zâmbi mândră. Avea tenul palid, încă purta codițe și se bucura de un păr mai puțin des. Totuși, Leonora era o prietenă minunată pentru Carol. Se cunoscuseră la Școala de Bune Maniere, în cei trei ani pe care Carol îi frecventase, iar mai apoi pe ringurile de dans din sălile de bal. Leonora era cu câteva luni mai mică decât Carol și avea o inocență aparte, chiar periculoasă. Tatăl ei considerase întotdeauna că avea nevoie de protecție, iar în urma evenimentelor comune Carol îi dăduse dreptate. Naivitatea Leonorei o putea împinge la ruinarea reputației, iar în lumea lor onoarea era cel mai de preț dar al unei fete.

Se îndrăgostea des – în fiecare sezon - și considera că trebuia să facă totul pentru cel care îi furase inima, chiar dacă acesta știa asta sau nu. Drept răspuns la firea ei, obrajii erau în permanență colorați într-un rozaliu peremptoriu. Rochia albă pe care o purta acum evidenția toate particularitățile ei feciorelnice, motiv pentru care Carol alesese să nu se încurce cu monoculoarea. Ura ideea că un domn își putea da seama de statutul ei marital doar privindu-i rochia. În contrast, fiica ducelui purta o rochie din muselină de un albastru închis ca cerul unei furtuni pe mare, asortând o eșarfă legată în jurul gâtului lung care se potrivea cu griul privirii sale și, bineînțeles, cu pantofii. Decolteul în V îi evidenția sânii frumoși și plini, în timp ce mânecile se păstrau scurte.

— Știa că ești prin preajmă. Mie nu-mi face niciodată biscuiți atât de buni!, Leonora se îmbufnă, iar Carol râse.

— S-ar supăra dacă te-ar auzi.

Ambele sfârșiră râzând.

Contele Stirling participa la Derby pentru că împărtășea aceeași pasiune cu a ducelui. Prin fiicele lor se împrieteniseră de-a lungul timpului.

Astăzi, Carol trebuia să profite de prietenia Leonorei. Oftă și lăsă ceșcuța jos.

Știa că nici ducele și nici mama nu aveau să o lase la grajduri în preajma orei șase, iar dacă o vor face îl vor trimite pe Sethopher cu ea și o slujnică. Nu avea nimic împotriva însoțitoarei, dar nu și-l dorea pe Seth alături acum. Își chestiona încă sentimentele din momentul în care aflase că Seth era îndrăgostit de ea. Nu îl mai întâlnise prin casă, ci numai în preajma cinelor și dejunului. De fiecare dată acesta intra în vorbă cu ea la fel de dezinvolt ca întotdeauna, dar Carol se găsea în imposibilitatea de a-i răspunde cum o făcea odată.

Să se știe soția lui Seth... Asta era copleșitor. Dar vedea foarte bine că tatăl ei făcea toată ziua insinuări de genul acela. Și ar fi putut... dacă nu ar fi fost îndrăgostită de fratele lui mai mare care era și mort.

Ei bine, din această cauză Carol voia să se ducă alături de Leonora la grajduri. Prietena ei va avea o însoțitoare, care însă nu o va păzi atât de tare pe ea, iar Leonora va fi mult prea atrasă de jochei pentru a-i da atenție. În plus, ducele nu s-ar fi supărat să o știe alături de fiica contelui în care avea o încredere mai mare decât în ea – ceea ce era patetic, pentru că dintre ele două, Carol poseda un simț al rațiunii mult mai bine dezvoltat.

Nu înțelegea de unde izvora această dorință de a arunca o privire mai atentă asupra grăjdarului, dar în urma ghicitoarei trebuia să fie mai atentă la el ca să vadă. Doar era imposibil, dar Carol voia să se convingă că era doar imaginația ei, inima ei prostuță care mai spera la existența unui astfel de semn.

— Nu ai vrea să ne plimbăm puțin?

Leonora își ridică sprâncenele și păru a cântări informația.

— Simt că am nevoie de niște mișcare după festinul acesta, râse, pentru ca aceasta să nu se prindă de planul ei.

Fata ridică din umeri.

— Nu prea vreau să îmi iau boneta...

Normal. Carol își mușcă obrajii și mai luă o gură de ceai. Era cinci și jumătate, iar antrenamentele începeau la șase. Trebuia să încerce altă abordare.

— Am văzut jocheii, îndeosebi pe acest Harry Constable. Arată divin!

— Și de când ești tu atrasă de bărbați, Carol?, râse Leonora.

— De ce altceva aș putea fi atrasă?, zâmbi complice fata.

Leonora păru a cântări informația mai multe clipe.

— Poate avem noroc să îl întâlnim și îți fac cunoștință cu el.

Pentru prietena ei dependentă de romane medievale de dragoste, fata bogată care se îndrăgostea de un simplu cavaler era sinonimă cu fiica unui conte care iubea un jocheu. Focuețele începură să joace în privirile acesteia, interesată. Leonora știa că nu avea foarte multe șanse înaintea lui Carol, dar cu toate acestea voia să încerce. Ridică din umeri și zise:

— Să o chem pe slujnică.

Carol expiră ușurată. Până la urmă avea să se ducă la acel antrenament și trebuia să stea cât mai aproape de Bătrânul Black pentru a se holba corespunzător la povestea ridurilor de pe chipul lui. Carol trebuia să știe dacă aceasta era aceeași cu a ei.

*

Cu casca pe cap, Harry Constable se apropie de cele două domnișoare care se apropiau de gardul ce despărțea cărarea de terenul de antrenament.

— Lady Carol! Domnișoară!, se înclină galant spre Leonora. Știam că veți veni!

Tânăra zâmbi și îi oferi mâna pentru a o săruta. Colțurile gurii i se alterară când observă că Harry menținea sărutul pentru prea mult timp. Își trase degetele mai mult voluntar, căci deja palmele îi transpiraseră și nu era deloc sentimentul pe care îl avea în preajma grăjdarului de care, în mod normal, ar fi trebuit să îi fie frică.

Amintindu-și de prietena ei care clipea des, fermecată de domnul Constable, Carol își așeză mâna pe talia acesteia și o făcu să își ducă un pas înainte, astfel încât să se apropie de bărbatul care se sprijinise de gard.

— Domnule, aceasta este prietena mea, Leonora.

— Încântat, lady Leonora! Își înclină politicos capul. Fata roși numaidecât, strângându-și parcă ființa în sine. Am auzit de inocența dumneavoastră încântătoare, domnișoară! Trebuie să remarc faptul că arătați divin!

— Serios?

Carol își dădu ochii peste cap. Da, Harry era o prezență plăcută, dar după modul lui de a fi, femeia credea că făcea avansuri tuturor reprezentantelor de sex feminin, deci și Leonorei fără excepție. Dar dacă îi captivase atenția, atunci era folositor.

Privi peste pistă, acolo unde un bărbat cu o înfățișare dură, nu foarte înalt, dar plinuț și morocănos, își dusese mâna la frunte și îi privea.

— Antrenorul dumitale, domnule Constable?

Harry privi peste umăr și oftă teatral, scoțând un oftat de la Leonora.

— Mă tem că da. Sir Alec Taylor.

— Nu se poate!, exclamă brusc Leonora. Dumneata îl călărești pe Sefton? Harry afirmă. Tata e proprietarul lui Sefton!

Bărbatul se dădu un pas înapoi și o privi cu ochii mijiți. Oare ce îi trecea acum prin minte? Cu gesturi exagerate, demne de un actor, Harry își duse mâna la inimă și întrebă:

— Vai de mine! Fiica preabunului conte Stirling?

— Da!

Făcând o plecăciune până în pământ, bărbatul o emoționă și mai tare pe Leonora, care, sub privirile lui Carol, începu să tremure.

— Sunt veșnic îndatorat contelui William Stirling! Și frumoasei lui fiice!

Fiica în cauză se sprijini de gard, din ce în ce mai emoționată. Era o adevărată coincidență faptul că tatăl Leonorei deținea calul care se presupunea că avea să câștige cursele. După ce făcuse ochii mari, Carol observă că Harry cel „atent" și lingușitor deopotrivă nu îi mai dădea atenție ei, ci prietenei sale. Servitoare – privi peste umăr – căsca dezinteresată de teatrul ieftin al domnului dinaintea ei, în timp ce prietena ei își oferea mâna în palmele mari ale acestuia, din ce în ce mai dornică să afle mai multe despre Constable. Alec Taylor se enerva, bătând din picior rapid.

Era deci o situație perfectă de a se strecura printre ei și de a pătrunde în grajduri.

Făcu un pas înapoi, își lăsă greutatea pe un picior și oftă, îndepărtându-se. Îngâimă ceva fără noimă când trecu pe lângă servitoare și merse cu pași mari spre intrarea în grajd, lăsând râsetele inocente ale Leonorei să răzbată în urechile ei și glasul cuceritor al lui Harry să o vrăjească pe aceasta. Fiecare doamnă avea nevoie de distracțiile ei, iar Leonora își permitea să fie cucerită de jocheul contelui, în timp ce ea trebuia să își permită să caute un bărbat vizibil periculos, chiar dacă i se spusese că trebuia să stea departe de un personaj atât de picaresc ca el.

*

Mirosul de fân era pretutindeni. Carol merse prudentă pe centrul culoarei, întrucât caii care rămăseseră în boxa lor se puteau agita din cauza parfumului său sau chiar a prezenței. Privi în stânga și în dreapta, pe lângă armăsarii pursânge de diferite vârste, dar de la care se așteptau aceleași performanțe.

Știa unde trebuia să fie boxa lui Sefton.

În general, grăjdarii însărcinați cu un cal – mai ales unul ca Sefton – își aveau culcușul într-o cămăruță de deasupra boxei, dar într-un loc ca Epsom nu era loc de confort pentru grăjdari. De aceea, fiecare lord sau competitor trebuia să asigure confortul personalului său. La asta se gândea ea acum, la posibilitatea ca Bărtânul Black să fi tras la un han pe toată durata jocului și acum să nu îl mai găsească acolo. Și asta ar fi fost imposibil, căci stăpânul său avea nevoie de cal, dar după fiorii pe care îi experimentase văzându-l ieri, nu i se mai părea nimic atât de sigur.

Își frânse degetele până ce sesiză mișcare în boxa lui Sefton. Își ținu respirația, căci putea fi doar calul. Instinctul ei de femeie era însă mai bun. În boxă, așezat pe o bancă, stătea chiar Bătrânul Black, un animal chiar mai feroce decât cel cu patru picioare dinainte ei. Înghiți în sec. Putea să fie un criminal. Putea să fie oricine, dar în sinea ei ea știa deja cine era.

Văzând-o intrând, singurul ochi funcțional al bărbatului se ridică spre ea și se lăsă în jos cu aceeași rapiditate. Nu schiță niciun gest de parcă ar fi recunoscut-o, ci doar o mormăială generală.

— Bună seara!, îi ură Carol, îndreptându-și pieptul chiar și mai mult.

Îl studie cu atenție, dorindu-și parcă să găsească ceva care să îi spună că era aceeași persoană pe care ea o căuta cu aviditate în el. Dar hainele largi, peticite nu îi aminteau deloc de el. Părul lăsat să crească, barba care îi acoperea fața, peticul din jurul ochiului – toate acestea erau elementele unei deghizări ingenuoase. Asta dacă era cazul să îl acuze de faptul că se deghiza.

Privi mâinile cu degete puternice și aspre cum lustruiau șaua. Cu siguranță că erau și aspre. Un alt fior necunoscut îi străbătu trupul.

Hotărâtă să se concentreze – nu avea să renunțe la misiune din cauza degetelor lui – își adună forțele și întocmi un alt plan. Trebuia să îl facă să vorbească. Nu putea să nu îi recunoască vocea, indiferent de cei zece ani care ar fi trecut peste ei.

— Sunt lady Carol și eram doar curioasă...

Nu o apostrofă. Continua să lustruiască șaua din piele maronie, superioară, cu pulpane late. Clipi de câteva ori. Poate că era o prostie. Era o obsesie nejustiricată decât la nivelul intuiției ei feminine care, de cele mai multe ori, dăduse greș. De exemplu, nu aflase decât ieri că Sethopher o plăcea biblic.

Pe de altă parte, avea și alte lucruri la care să se gândească. Se întoarse spre armăsarul care nu părea foarte docil. Era o bestie la fel de neîmblânzită ca necivilizatul de pe bancă.

Trebuia să-și găsească un soț, iar pentru asta nu avea un plan. Nu avea unul nici să-l evite pe Sethopher. Nu putea să îl evite. I-ar fi jignit pe părinții lui și i-ar fi dat motiv de disensiune tatălui ei. Sethopher era cea mai bună variantă în materie de căsătorie, dar... să fie fizic cu un bărbat care semăna parțial cu cel pe care îl iubise, cu cel pe care și-l imaginase ca soț al ei...

Pufni și duse mâna la săculețul cu bunătăți agățat de un cui. O căuta cu lumânarea – ar fi zis mulți, dar poate că asta era ultima lumânare înainte de a intra în lumea femeilor căsătorite și nefericite. Nu că femeile din familia ei ar fi fost astfel, numai că ele își găsiseră iubirea. A ei era moartă, văzându-i umbra în acest domn Black.

— Ce mănâncă armăsarul ăsta, oricum?

Băgă mâna în săculeț și scoase un măr roșu. Își ridică sprâncenele și oftă. Cel mai bine dacă se făcea și ea grăjdar. Să umble cu caii, să aibă grijă de ei... Asta era tot ceea ce își dorea în momentul de față. Privi spre iapa din boxa lor care dormea. Nu voia totuși să fie o femelă. Să fii femelă e oribil. Te împerechează pe criterii sociale și de eficiență. Își dorea să fie armăsar, unul folositor, care să trăiască pe piste toată viața lui, până la moarte.

Dădu să ducă mărul spre cal, iar după ce îl prinse între buze vru să-și așeze mâna pe grumazul său. Sefton era agitat. Dădu din copite și necheză. Inima lui Carol începu să bată, având impresia că o va lovi iminent. Nu se întâmplă asta, pentru că Bătrânul Black ajunse dintr-un salt aproape de ea, trăgând-o de braț direct în mâinile sale.

— Ai grijă!

Inflexiunile acelei voci, sonor mai groasă, dar aceeași, o făcu să se împiedice în paiele de pe jos și să cadă. Bătrânul Black, îngrozit de posibilitatea de a o vedea zăcând sângerândă la picioarele lui, trecea printr-o etapă în care nu își putu controla balansul trupului și, sub greutatea și înălțimea ei, se dezechilibră.

Căzură amândoi în paiele proaspete din colțul ferit din boxa încăpătoare. Carol își ridică privirea și oftă, privind spre singurul ochi vizibil al grăjdarului și la mărul lui Adam proeminent din gâtul său pe care se vedeau venele puternice. Oftă, având impresia că urechile îi țiuiau. Vocea lui... asta o atinsese atât de mortal, încât avea impresia că va leșina acolo.

Glasul acestui bărbat nu era al unui infractor precum Bărtânul Black. Ochii i se umplură de lacrimi în învălmășeala de fuste și paie, de miros de transpirație și parfumuri scumpe. Înghiți în sec și își duse mâna spre gâtul lui, cu degetele tremurânde.

Cine era acum prostuța care trepida la vederea unui bărbat?

Dar acesta nu era orice bărbat...

Se părea că planul ei funcționase în întregime. Sau mai degrabă planurile. Ajunsese exact acolo unde începuse totul; peste bărbatul care mirosea a transpirație într-o zi toridă de iunie malefic.

Peste bărbatul pe care îl iubea...

Viața e atât de nedreaptă... Poate că, pentru că la fel ca scriitorii, Dumnezeu are un simț al umorului macabru.

2472 de cuvinte