Își ridică ușor capul din poziția inițială și o privi fix în ochi, cu respirațiile amestecându-se. O controla de fapt așa cum un medic își examinează pacientul suspect de boli psihologice incurabile. Voia să vadă dacă ochii aveau o culoare normală, dacă dădea semne de halucinații sau febră, dacă se lovise din greșeală la cap.

Tot ceea ce putea însă să vadă era o femeie care îl cerea în căsătorie. Și nu orice femeie. Carol. Carol, fiica ducelui de Queensberry, îl cerea în căsătorie.

— Pardon?

— Ai auzit bine, zise ea. Vreau să fii soțul meu, Caleb. Ți-am zis-o de când aveam doisprezece ani. Mai știi? Sub copac?

Oh, Caleb își amintea. O prinsese plângând în timp ce venea din sat și se oprise lângă lac. În cele din urmă, după multă rugăminți – Caleb își imaginase o groază de lucruri care i s-ar fi putut întâmpla unei fete de doisprezece ani care umbla nesupravegheată de parcă era singura persoană de pe Pământ – aceasta îi spusese că îl văzuse cu o alta care îi fugea din minte la momentul respectiv. În consecință, ea îl iubea, voia o mie de copii și deci îl voia drept soț.

— Îmi amintesc, răspunse serios și încruntat.

— Nu s-a schimbat nimic în sufletul meu de atunci!, îi prinse una din mâini, iar cu cealaltă îl făcu atent spre ea, strângându-i umărul. Te iubesc!

Acesta ridică din sprâncene nemulțumit să audă de două ori aceeași declarație.

— Ți-am spus și în grajd; este o problemă iubirea asta a ta.

— Și nu pot să înțeleg de ce!, îl împinse nervoasă, coborând de pe masă.

— Ce e atât de greu de înțeles, Carol?, râse el. Noi doi nu vom fi niciodată împreună.

— Și de ce, mă rog? Din cauză că ai tăi te cred Caleb - criiminalul? Știi că pot rezolva asta.

— Și să te creadă pe tine apoi Carol – criminala? Carol... a fost fratele meu.

— Dar nu tu l-ai omorât!, îi zise ea. Caleb, știi bine că eu am fost. Eu l-am omorât pe Albert. Eu...

Nemaisuportând să o audă, bărbatul îi acoperi gura cu palma. Fata asta avea o limbă mult prea ascuțită pentru binele propriu.

— Când îți voi da drumul, vei înceta să mai țipi, bine?, ea aprobă. De asemenea, spuse și reveni cu mâna peste gura ei, vei înceta cu ideea asta nebunească de a ne căsători. Lasă-mă pe mine să trăiesc în exil. Oricum, Carol, doi trebuie să iubească pentru a se chema iubire, nu crezi? Iar sufletul meu, draga mea, e plin de invidie.

Femeia se încruntă. Avu impresia că o rănise, că licărirea din ochii ei era durerea declarației sale, dar atunci când îl mușcă de deget și își dădu din nou drumul la gură, realiză că era mai puternică decât orice întâlnise până atunci la un loc.

— Refuz să cred că nu ții nici măcar puțin la mine! Ți-ai asumat vina și ai plecat zece ani de zile. Iar cât despre invidia asta... Scutește-mă, domnule Black!

— O, la naiba! Ai impresia că mă cunoști, Carol? Știi cine sunt?, o prinse de braț, apropiind-o de el. Tu îl știi pe Caleb, nu pe Black. Bătrânul Black nu iartă, fată dragă. Bătrânul Black...

— Nu e nici bătrân și nici negru, își țuguie ea buzele obraznică. Altceva?

Caleb pufni și rămase un moment să o privească. Așa deci! Avea impresia că știa totul despre el, deci că își permitea totul, iar astfel că îl va persuada pe el să facă așa cum voia ea. Era timpul ca micuța Carol să afle că al ei Caleb murise și că nu rămăsese în acest trup decât rămășițele unui bărbat trecut prin viață, poate prea trecut.

— Știi că aș putea să îți fac orice aș vrea, nu? Aș putea să te violez aici și acum și Bătrânului Black nu i-ar păsa nici măcar puțin de asta.

Carol trase brusc aer în piept, iar gura i se întredeschise. I se părea că tocmai oferise idei unui drăcușor.

— Era să uit! Asta este!, își puse mâinile pe umerii lui și se ridică ușor pe vârfuri. Sper că nu te superi dacă..., ei bine...

Privindu-i agitată buzele – iar el privind-o și mai agitat – își lipi gura de a lui, lansându-se spre el. Caleb fu de-a dreptul luat prin surprindere, în timp ce Carol avea impresia că știa ce face.

Sărutul era cheia! Știa că părinții ei se sărutase chiar în seara în care se căsătoriseră. Expiră înainte de a-l mușca de buză și de a-l ademeni să facă la fel. Nu știa foarte bine ce să facă. Spera doar ca el să fie îndeajuns de pregătit, încât să preia frâiele. Îl sărută cum putu ea mai bine, ba chiar îl împinse înspre pat. Bărbatul se dezechilibră și căzu în acesta, moment în care dinții ei de loviră de gura lui care pregătea o înjurătură.

— La naiba, Carol!, o prinse puternic de mijloc. Oftă. La naiba!

Aproape că își ținu respirația – Caleb se înroșise la față și arăta din ce în ce mai furios - până când acesta își strânse mai bine mâinile în jurul ei și o trase sub el pe pat. Atunci, Carol oftă ușurată și îi întâmpină atacul buzelor.

Era delicios să îl vadă cum prelua controlul, cum își lipea dornic buzele de ale ei, cum ofta pe suprafața acestora, lacom. Repetă procesul pe care îl încercase ea mai devreme, dar cu o sârguinciozitate care, în alte circumstanțe mai puțin disperate, ar fi dus-o în pragul geloziei; o mușcă de buza inferioară, până ce femeia simți că se topește, își strânse picioarele în jurul trunchiului său și deschise gura. Caleb se menținu într-un cot pentru a nu o strivi, în timp ce limbile lor se uniră. O atinse atât de rapid și de tandru pe cerul gurii, încât avu impresia că toată ființa avea să i se lichefieze. De-abia acum corpul îi tremura, dar nu de teamă, ci de o dorință care simțea că o va omorî. Nemaiputându-și ține respirația în timp ce mușchii buzelor se împreunau, oftă în gura lui. Asta trezi un mârâit animalic în trupul lui Caleb, care se desprinse de sărut și trase grăbit de umărul rochiei.

Materialul fin se îdepărtă, scoțând la iveală un sân care nu dorea să stea în corset. Nu o privi în ochi, nu făcu nimic altceva decât să cerceteze expert mamelon întărit. Când îl atinse, Carol își dădu capul pe spate. Voise asta – chiar dacă nu știa ce e asta – de atât de mult timp, încât simțea nevoia unei descărcări furtunoase.

Strânse cearceful de pe pat și își îngropă corpul cu mai multă putere în obiectul șubred de mobilier. Caleb strângea sfârcul între arătător și degetul mare, urmărind reacțiile de pe chipul ei.

Știa și singur că nu era deloc bine ceea ce făcea. Ar fi trebuit să se dea jos de pe ea, să își dea și să îi dea două palme, să o trimită bătută, ci nu sărutată, de unde venise. Ceva nu îl lăsa să facă asta. Era corpul ei, care reacționa atât de plăcut atingerii sale.

Malla încercase să facă pe fecioara rușinoasă prima dată când fusese cu ea. Plânsese după ce totul se terminase pentru că acesta simțise și singur adevărul fetei: nu mai era de ceva timp virgină. Se străduise din răsputeri să îi spună că nu îl interesa deloc aspectul ei, că trecutul ei era parte a ființei pe care o iubea. Încă de atunci ar fi trebuit să își dea seama că Malla ascundea de el prea multe, așa cum de altfel și el avea secretele lui.

Carol însă nu era deloc așa. De fapt, după modul în care reacționa, Caleb se și îndoia de inocența ei. Poate că nu era primul bărbat în brațele căruia se zvârcolea astfel.

— Ai de gând să faci ceva?, îl întrebă aceasta după ce se cutremură a doua oară. Simt că ard!

Nu, Carol nu putea să fie fecioara pe care o cerea Societatea. Își aminti de modul în care Sethopher o atinsese pe umăr. Unde altundeva o atinsese Seth și ce îi dădea fratelui său dreptul ăsta? Dar lui?

Observându-l că gândea – iar asta era periculos – Carol se ridică și își lipi din nou gura de a lui. Trebuia să facă asta pentru binele căsniciei pe care și-o dorea cu el.

— Doamne, Carol! Mă simt violat de câte ori vrei să vorbești cu mine!, zise în cele din urmă, țintuind-o în pat.

— Poftim?, aceasta se încruntă. Vreau doar să fiu cu tine...

— De ce?, își ridică sceptic o sprânceană.

— Pentru că te iubesc... și vreau să fii soțul meu. Te-am cerut!

Sigur că asta făcuse.

— Eu nu te iubesc, i-o zise pe șleau, încruntându-se și el în fața minciunii. Poți să simți și singură că te doresc, dar dacă ai impresia că mă voi căsători cu tine doar pentru că te-am sedus sau, în cazul de față – își ridică mustrător o sprânceană –, m-ai sedus, te înșeli, Carol.

— Nu m-ai seduce, ca pe o ființă naivă ce sunt, dacă  te-ai căsători cu mine, afirmă sigură pe sine.

— Asta ar face-o Caleb, Carol. Eu sunt Black. Iar acum îți spun că ești cât se poate de jalnică având acest vis. Între noi nu va fi mai mult de-atât, Carol. Niciodată!

Chipul femeii deveni brusc mult prea serios, pierzând din roșeața a ceea ce spera în interiorul său că era rușinea unei femei mult prea îndrăznețe. Deveni cu adevărat lividă, fără să se mai încrunte la el ca mai devreme, ci doar să îl privească de parcă vorbea o cu totul altă limbă decât a sa.

Și îl impinse, așa cum sperase și cum crezuse Caleb că se va întâmplă. Se ridică, moment în care bărbatul îi luă locul. Își păstra amuzamentul pe chip, în timp ce tot ceea ce voia să facă era să îi spună că o respecta prea tare, că ținea la ea prea mult pentru a-i provoca vreun rău social. O văzu cum își trăgea rochia pe umăr, probabil cum împingea sânul în corset. Nu ar fi putut să uite acel sân nici dacă și-ar fi dorit. Era divin!

— Nu înțeleg, Caleb...

— Sunt un proscris, Carol. Nu sunt lordul la care visai la doisprezece ani. Femeia îl privi peste umăr. Părul i se desrpinsese din agrafe și stătea să atârne pe brațe. Oh, cât și-ar fi dorit să îl vadă desfăcut, să își afunde degetele în el. Tu chiar credeai că m-am căsătorit cu toate femeile pe care le-am atins? – continuă răutăcios, pentru că nu vedea nicio urmă de lacrimă pe chipul ei, nimic care să-i sugereze că o rănea pentru a pleca și a nu se mai întoarce niciodată. Au fost mii, Carol. Nu sunt sultan aici, să știi. Pe bune acum!, râse. Tu chiar crezi că sărindu-mi în pat mă vei câștiga și mă vei convinge să spun jurămintele la altar? Să risc să fiu prins? Să mă leg la cap? Pe cine vezi atunci când mă privești?

Așteptă încordat un posibil răspuns. Fusese prea dur, dar nu își mai dorea să aibă o nouă surpriză, pentru că dacă ea ar fi sărit în brațele lui din nou, nu ar mai fi rezistat. Ura să recunoască faptul că tocmai sânul ei îl trezise, amintindu-i că fata purtase corset destul de târziu, deci că văzue protuberanțele rozalii toată adolescența ei, fără a gândi cu adevărat că nu erau maronii.

Pe lângă adorația acelor sfârcuri maronii, Caleb nu putea să o lase să le explice tuturor că ea îl omorâse pe Albert. Albert fusese fratele lui mai mic, responsabilitatea lui, iar comportamentul său îi arătase că greșise. Ar fi trebuit să îi îl lovească mai tare în ziua în care acesta insinuase ceva despre Carol, să îl învețe minte. Nu s-ar fi ajuns la momentul în care își găsise fratele cu capul spart, lângă același lac în care toți își petrecuseră verile, pe rând. Nu ar fi găsit-o pe ea tremurând.

Era sigur că era vina lui, pe când ea abera cum că ar fi fost a ei. De fapt, nu o întrebase deloc cum trecuse peste. Niciunul nu întrebase asta. Fiecare preferase să se prefacă, până în acest moment, când ea declarase că va recunoaște pentru el, pentru o simplă căsătorie. Nu voia să se căsătorească cu ea în schimbul posibilei sale libertăți, stigmatizării și privirii cu ură. El știa mai bine cum să facă față sentimentelor negative pe când ea... ea era un chip frumos atașat unui suflet și mai frumos care merita doar binele.

O alunga pentru binele ei.

— Nu știu, răspunse femeia. Nu mai recunosc pe nimeni în ochii tăi.

Ea nu era genul acela de fată care să plângă, își dădu seama Caleb, atunci când se ridică în picioare. Nu. O dezamăgise, nu o rănise. Caleb oftă. Ar fi vrut să îi spună că totul era pentru ea. Pentru ea curăța balegă, asculta filfizoni și primea porunci. Pentru ea încasase bătăi, ba chiar de dragul ei se căsătorise cu Malla.

Dar dacă făcea asta, Carol avea să se întoarcă și să își distrugă viitorul alături de un bărbat deja distrus.

Nu putea să îi facă asta.

Nu ei.

*

O făcuse jalnică. Poate că ar fi trebuit să nu se simtă astfel, să dea vina pe el, dar după ce traversase întreaga porțiune de stradă de la casa lor la han își dăduse și singură seama că se comportase ca o femeie ușoară.

Imaginea prostituatelor care mișunau o ajutase să își facă un autoportret. Diferența dintre ele și ea era aceea că ea îl iubea pe acest bărbat și i se părea imposibil ca el să nu o iubească. Ținea la ea, da. I-o spusese. Nu era totuși suficient.

Luă câteva guri mari de aer și intră în casă abilă. Se opri în holulețul micuț, chiar înainte de a urca scările, și își lăsă chipul să se odihnească în mâini. Cum putuse să facă așa ceva? Se oferise unui bărbat care nu semăna deloc cu Caleb cel care își sacrificase viitorul pentru ea. Partea proastă era aceea că se simțea vinovată pentru tot.

Fusese Albert, apoi lașitatea ei, modul în care se ținuse după el la grajduri, periclitându-i poziția actuală, acum asta. Iar asta nu era deloc un lucru pe care să îl treacă cu vederea. Îi dăduse de băut și aproape că l-ar fi violat – exact așa cum menționase acesta. Carol simțea o rușine de necontrolat invadându-i trupul. Nu îi mai fusese niciodată rușine față de Caleb. Nici atunci când se holbase la bărbăția lui, nici atunci când un sfârc îi ieșise în timp ce călărea iar el îl acoperise râzând, nici mai devreme, când își lipise trunchiul de toată acea virilitate. Avea impresia că rușinea care îi cotropea acum simțurile era cumulul a tot ce însemnase a se face de râs în toți anii care trecuseră.

Dar poate că nici el nu mai era Caleb cel pe care îl cunoscuse ea, cel care părăsisese Anglia cu zece ani în urmă.

Era un bărbat mutilat pe care ea îl rănise astfel. Strânse balustrada și urcă, lacrimile podidind-o.

Din cauza emoțiilor puternice, nu observă deloc că Sethopher rămăsese în bibliotecă și fusese conștient de faptul că a lui Carol venise atât de târziu. Oftă și se retrase și el, acum că știa că fiica ducelui de Queensberry nu își petrecea nopțile în așternutul ei.

Două asfel de întâlniri și câteva detalii strecurate pe ici, pe colo. Câte oare vor mai fi?

2547 de cuvinte