La opt ani Gabrielle fusese răpită. În aceeași zi, în încercarea de a o salva, Michael se alesese cu o gaură în abdomen. Cu toate astea, reușise să sângereze aproape două ore fără să moară doar privind chipul copilei pe care trebuia să o protejeze cu viața. Michael îi simțise mânuțele apăsându-i obsedante pe rană, îi văzuse chipul palid, părul... și ca un nebun se îndrăgostise.

Trecuse prin coma indusă doar datorită copilei care, în timpul somnului său, trecuse singură prin trauma de a și-l imagina mort pe cel pentru care nutrea un sentiment incognoscibil. Mâncase foarte puțin, nu se odihnise suficient din cauza coșmarurilor și se rugase continuu.

În ziua în care Dylan venise să îi spună că tânărul care o protejase cu prețul vieții sale trăia, Gabrielle izbucnise în lacrimi. Iar așa copila devenise vulnerabilă. Adusă în salonul rănitului plânsese pe pieptul lui până ce adormise. Atunci știuse că orice s-ar întâmpla se va trezi protejată de brațele lui Michael Kavanaugh, așa cum se trezise atunci. Și îi plăcu. Îi plăcu senzația pe care i-o conferea starea de protecție a brațelor sale, iar după doi ani, când îi apăru prima menstruație, siguranța mâinilor fu asemănată cu un alt sentiment care determină o încrucișare hormonală fără precedent.

Azi, pe coridorul unui spital, cu ochii umflați de lacrimi și rostind inghețată rugăciunea, plină de sânge și cu inima congestionată de durere, Gabrielle trecea prin aceleași clipe. Operația lui Michael dura deja de patru ore, iar nimeni nu venise să îi spună nimic. Motorul de căutare al mobilului pe care îl luase din buzunarul lui Mike era împânzit de propoziții la care Gabby căutase rezolvare.

În următoarele două ore, femeia începu din nou să plângă. Nu ar fi putut trăi fără Michael. Îl iubea, la naiba! Era atât de îndrăgostită de el, încât nu-și imagina existența fără acesta. Auzise de câteva ori câvântul „moarte", iar sufletul îi înghețase în sine, știind că se va ridica involuntar la cer dacă Michael avea să treacă în seara aia în neființă. Intrând în a opta oră dădu cu ochii de doctor care, plecând capul îi spusese că făcuse tot ce îi stătuse în putere, iar că vindecarea lui depindea acum de multe aspecte pe care nu le înțelese. Iar Gabby luă un loc înapoi și continuă să spună singura rugăciune care îi trecea atunci în mine.

Înțepeni și, noaptea, când toți alergau din stânga în dreapta, nu fu capabilă să se miște. Și nu ți-am spus că te iubesc... articulă, lăsând încă o lacrimă să îi pice pe obraz. Nu ți-am spus, și-mi pare rău. Am fost așa de mândră...

Evenimentele trecură printr-un iureș sentimental incredibil. Într-un târziu apărură și polițiștii care o interogară tot pe ea. Gabrielle le răspunse monosilabic, cu „da" sau „nu", astfel că fură nevoiți să promită o altă vizită. Spre miezul zilei doctorul ieși din salonul lui Michael și anunță că pacientul era încă într-o stare critică.

— Mai bine îi chemăm familia, o sfătui el temător.

Iar ea afirmă. Travis merita să știe... Pe el îl sună primul și-l înștiință în legătură cu accident, dar fu incoerentă, iar Travis fu nevoit să facă rost de bilete în cel mai scurt timp. Dar până ce lucrurile începură să meargă din nou în corpul lui Michael mai trecu o zi. O zi în care Gabrielle luă câteva guri de apă și plânse, învinuindu-se pentru tot. Adevărul era că era atât de obosită, încât, în a doua zi, când își auzi zgomotoasa familie traversând holul și pe doctor ieșind inexpresiv din salonul lui Mike cedă. Din cauza asta, încercând să se ridice de pe scaun pică înapoi și leșină.

***

O trezi crănțănitul unor cipsuri, pe care detectându-le, își dădu seama că îi era foame. Se încruntă și deschise ochii, îndepărtând pelicula de ceață care i se pusese pe retină. Albul tavanului o orbi, așa că își miji ochii și întoarse capul spre mâna pe care o simțea deja amorțită.

Însă văzu dincolo de ea, căci imediat îl zări pe bărbatul de pe un fotoliu, cu picioarele întinse pe un taburet și o pungă în poală. Umărul îi era bandajat, iar brațul imobilizat. Aspectul neîngrijit al părului său și luminozitatea feței umbrită doar de cearcăne o făcu să se încrunte. I se părea atât de... apoi, realizând la cine se holba, făcu ochii mari și sări numaidecât din pat.

— Michael! Trase după sine perfuzia, chipul schimonosindu-i-se de durere, dar izbuti să ajungă până la genunchii săi. Ești de nerecunoscut fără barbă! Îi atinse chipul și se minună de pielea pe care o ascunsese părul facial. Îi erau acum subliniate toate cutele feței cauzate de bătaie, toate semnele și duritatea unui maxilar puternic. Arăta feroce...

— O să îți scoți aia dacă nu încetezi să te smucești, îi zise el și se ridică, ghidând-o înapoi în pat prin apropierea sa. Purta o pijama pe care credea că i-o adusese Travis, iar ea realiză că hainele ei dispăruseră. Amândoi erau acum în pijamale. Minunat! Mike se lăsă pe pat și oftă profund. Vrei?

Gabrielle își încrucișă picioarele și îl privi cu lacrimi în ochi, ignorându-i ofranda.

— Credeam că vei muri...

Îl auzi râzând, iar caninii săi evidenți îi treziră fiori. Michael părea venit din Iad.

— Toți credeau asta. Am observat când mi-am deschis telefonul, iar în istoricul Google erau afișate întrebări de genul – își tuguie gura și zise: „Mori dacă ești înjunghiat în umăr?" Gabrielle roși, iar el continuă răutăcios, atingând mijlocul problemei care îi determina atitudinea ursuză. Și ce, ai încercat să te înfometezi până la moarte?

— N...nu! se împotrivi ea. Am uitat să...

— Și știi ce am făcut când m-am trezit acum două zile?, nu o lăsă să termne, privind tavanul. Am întrebat unde este Gabrielle. Toată lumea se eschiva așa că am răcnit. Eu credeam că ăla – nu dorea să-i pronunțe numele – te-a ucis. Mi s-a spus însă că ești într-un salon, cu o perfuzie în braț, surmenată și subnutrită. Huh, ce să vezi!

— De-aia ești furios? Rămase ea privindu-l sâcâită. Nu prea îmi era foame când vedeam fața doctorului.

— Ai dormit două zile, știi?, schimbă din nou subiectul. Avea să-i adreseze atâte obiecții privind îngrijirea sa, încât nu știa cu ce să înceapă mai întâi, ce să prioritizeze.

— Nu, nu știu, răspunse scandalizată de atitudine. Pe naiba, tu ești cel cu o gaură în braț! Era să mori! Și se rugă din răsputeri să nu izbucnească în lacrimi.

Dintr-odată, Gabrielle se trezi cuprinsă pe după ceafă cu brațul său drept. Mike îi lipii fruntea de a sa și, amenințător, îi zise:

— Dacă mai aud o singură dată că ai leșinat din cauză că ai refuzat să-ți satisfaci nevoile biologice ale corpului, te trezesc și te bat cu adevărat până îți vine mintea la cap.

Ar fi trebuit să se simtă jignită, dar nu asta simțea Gabrielle acum. Lacrimile care continuau să persiste în gâtul ei se dezlănțuiră, iar în loc să-l ia în serios își lipi gura de a lui și-l sărută. Era atât de bine să simtă buzele alea peste ale sale! Îi pipăi obrajii, gâtul, îi cuprinse umărul drept și când se desprinse din sărut îi zise:

— Nu ai da niciodată în mine, Kavanaugh. Așa că încetează să fii amenințător și iubește-mă! Dumnezeu mi-e martor că am suferit atât de tare știind că te voi pierde, iar eu... eu nu îți spusesem ceva...

— Ce anume? O întrebă amuzat, căci o vedea ca pe uncopil răsfățat, cu mâinile odihnindu-i-se în poală. Era primul zâmbet pe care i-l arunca de atâta timp.

— Că te iubesc. Știi, n-am încetat niciodată să te iubesc...

Cunoștea sentimentele ei pentru el, dar să le audă din nou îi determină un tumult visceral. Fu sigur că se înroși, însă nu-i păsă. Își lipi din nou gura de a ei, până ce se trezi întins lângă ea. Brațul lui Gabby se odihnea pe abdomenul său, cum nu putea să o țină pe umărul stâng.

— Și eu te iubesc, Gabby... Dintotdeauna. Nu mai avea nimic de comentat acum. Trecuse și furia sa, teama de a-l pierde din cauza rănii lui Daniel dispăru, iar ce le rămase fu să se îmbrățișeze.

— Este ciudat cum sentimentul nostru nu s-a evaporat..., oftă femeia și îl privi, având grijă să nu-l atingă prea tare. Îi subestima puterea de refacere, căci Michael, odată trezit din somnul anesteziei, nu stătuse un moment dădcit de asistente. Această încăpățânare îi era benefică, iar Travis asigurase medicul că asta însemna că fiul să își revenea.

— La noi nu e nicio abureală, scumpo, o sărută din nou, observând menajarea sa și trăgând-o mai apropae. Peste cincizeci de ani te voi dori lângă minte cu aceeași intensitate ca acum. Este ceva ce nu mă lasă să trăiesc fără tine...

— Simt același lucru. Este ceva la tine... îi atinse fața. Și nu mai e barba, glumi.

— Arăta oribil de neîngrijită așa că am bărbierit-o. Plus că avea sânge în ea, eram umflat... icni când Gabrielle îi atinse nasul peste care se găsea un plasture. M-a lovit nenorocitul!, iar asta regreta. Nu știa dacă și el îl lovise suficient de tare.

— Ești frumos oricum...

— Crezi? O întrebă, lipindu-și brațul de bazinul ei.

— Da.După ce își mușcă buza, căzu un moment pe gânduri și atinse miezul unei răni pe care o știa încă proaspătă. Știi... eram convinsă că vei veni. Aveam sentimentul ăsta.

— Când te-am salvat de Daniel?

— Da. Eram șocată de câte mi se spuneau. De fapt, am rămas șocată de când am realizat că nu te dusesei la secție.

— Chiar am fost acolo, jur!

— Nici nu mai contează, dar în împrejurări asemănătoare, prefer să fiu înștiințată, îl privi acuzătoare peste ochi.

— Sigur, își drese bărbatul glasul. Dar nu va exista nimic asemănător. Daniel e super mort. De data asta... Ofițerul Mentez va avea recunoștința mea veșnică pentru glonțul ăla. I-am propus deja un job în Philadelphia, dacă vrea să scape de locul ăsta blestemat.

Un moment, nimeni nu mai zise nimic, dar apoi, Gabby dădu frâu liber gândurilor.

— Încă nu-mi vine să cred că am trăit atâta timp cu vina unui mort, când persoana umbla liniștită, și adevăratul mort era chiar...

— Todd Durkee.

— Ai aflat?

— Înainte de a pleca din Philadelphia, comisarul mi-a spus că îl eliberase pe Todd cu ceva timp în urmă. Crezuse că acesta rămăsese plecat și nu își putea explica de ce revenise în Philadelphia, de ce riscase să fie recunoscut. Explicația de acum e una logică: Todd nu era de fapt Todd, ci Daniel care l-a ucis.

— Ai aflat și asta? Întrebă Gabby șocată. Trebuia să te odihnești!, protestă.

— Și mă odihnesc, o anunță. Dar sunt în continuare implicat în cazul ăsta. De data aceasta vreau ca totul să iasă bine.

— Dar te rog să nu te lași folosit prea mult. Cuțitul ăla a lăsat destule paube în mâna ta...

— Mă voi reface rapid. Greul a trecut. Mă doare mai mult să realizez cât de nebun am fost să nu te cred că Daniel umbla viu prin Philadelphia. M-am interesat: avea mai multe joburi. Se pare că atunci când a plecat din Bonners Ferry sub o nouă identitate omul nostru s-a îndrăgostit și s-a însurat cu o femeie despărțită. Mama unei anume Maze Reynard.

Gabrielle își ridică sprâncenele.

— Este cumva negresa...

— Da. A fost sub ochii noștri tot acest timp.

— Păi și pe ea a abandonat-o așa..., nu putu să perceapă Gabrielle situația. Adică ea... mama...

— Soția a murit. M-am interesat de fiică, dar pare de negăsit. Collins mi-a zis că va lua legătura cu singura rudă în viață a fetei, un unchi. Sunt sigur că va avea el grijă de ea.

Dar lui Gabby nu îi suna a bine. Nu putea însă să se pună în fața drepturilor legale.

— A fost o simplă coincidență că ne-am intersectat cu Daniel în Bonners Ferry. Venise la șefa secției de aici, Helene Bowman. Fosta lui Luke, o cunosc, lămuri situația. Cred că așa au reușit să falsifice declarațiile tale.

— Înțeleg. Se cutremură în fața planului atât de bine gândit. Bănuiesc că povestea asta trebuia să ajungă la un final, nu?

— Așa cred.

Dar chiar dacă lucrurile erau acum clare în povestea lui Gabby și Mike, nimic nu se finalizase, iar sentimentul ăsta fu zdrobit de inima actanților când realizară că greul fusese depășit în istorisirea lor de dragoste.

— Deci, își drese el glasul ceva mai târziu. Se gândise la asta cât timp îi privise linia delicată a sânilor și respirația. Bătăile ritmice ale inimii lui se sincronizaseră cu ale sale, punându-și problema dacă să o ceară sau nu. Ar fi putut fi considerat precoce, dar... Acum că ne-am convins că nu ești nebună...

— Da.

— Ce da? Întrebă el perplex pentru că sesizase că adverbul acela nu avusese nuanța unei interogații.

— Vreau să mă cheme Kavanaugh. Chiar m-am săturat de doamna Cabrera....

Privind-o neîncrezător, Michael culmină zâmbind. O prinse de fund atât cât îi permise brațul pe care ea stătea. Gabrielle chicoti și se apropie mai mult de vintrele sale erecte.

— Lasă vrăjelile astea, doamnă.

— Ar trebui, nu? Gabrielle se ridică și îl sărută. Mă mărit cu tine, Michael. Și vreau s-o facem cât mai curând. Ard de nerăbdare să-mi devorez soțul.

— Deci voi fi exploatat? Întrebă el fals șocat. Te măriți ca să profiți de trupul meu?

— Oh, da! Îi făcu ea jocul. Îl sărută din nou și din nou, coborându-și mâna pe pieptul său. Te iubesc atât de mult, Michael... gemu când gura lui se lăsă peste gât. Nu știu cum m-am putut îndoi...

— Nu te-ai îndoit. Te temeai. Și eu m-am temut, dar nu m-am putut preface prea mult timp.

Și oftară.

Mai târziu luară cina împreună și tot împreună fură externați. Iar primul lucru pe care-l făcură fu de a-și însoți familia înapoi în Philadelphia.

Totul era bine când se termina cu bine.

2289 de cuvinte