La miezul nopții, Gabby a simțit atingerea rece a morții. Mantaua necurțătoare, liman al lumii noastre, i-a atins piciorul din greșeală când s-a strecurat în han. Gabrielle a tresărit și a atras atenția entității lipsite de identitate care, dintr-un întuneric abisal, și-a încruntat privirea Universului pe ea. Apoi, mugind într-o nemulțumire surdă și-a continuat drumul. Un câine a urlat, tulburat, pe când coasa se stingea pe beregata sufletului. Iar John s-a ridicat alt om.

Gabby a cercetat întunericul și temătoare s-a cuibărit în brațul lui Michael. I se părea că se făcuse răcoare în cameră. Mișcarea ei l-a trezit pe Mike, care s-a întors gol spre ea și și-a așezat un braț peste umerii ei.

— Ești rece sloi, șopti în părul ei.

— M-am trezit brusc, oftă Gabby. Doar... – își înălță ochii, simțind că ceva era în neregulă – ia-mă în brațe...

I se părea ilogică teama ei. Nici că voia să se dea jos din pat de o frică necunoscută – frica sufletului -, iar tocmai spre dimineață a luat-o din nou somnul. Dormea de doar o oră, când la cinci dimineața, de pe hol s-a auzit țipătul unei femei de serviciu.

Gabrielle a tresărit și a fost prima care a smuls halatul, îmbrăcându-l. Oh, nu!, și-a zis, căci ticăitul enervant al inimii îi zicea ceea ce premoniția sufletului aflase seara trecută. Ceva chiar se întâmplase!

Coala de hârtie pe care o vârâse John sub ușă fu observată de Michael, ce o și ridică, ea deschizând ușa și acoperindu-și gura, când văzu trupul cu fața în jos. Degetele i se înmuiară în sângele scurs din craniul celui pe care-l cunoștea: John Adkins. Ar fi putut fi oricine, dar Gabby știa dinainte de a fi întors cu fața în sus că domnul Adkins zăcea mort la ușa ei. John... cum m-ai găsit? Îl întrebă, în timp ce directorul locului, alarmat de personal, veni în fugă spre decedat.

— Emily, se adresă el menajerei care tremura, sună poliția!, apoi, zâmbindu-le celor doi: trebuie să își fi pierdut cunoștința, a leșinat și s-a lovit la cap. Atâta tot.

— Mie nu..., dar strângerea de mână pe care i-o oferi pe la spate Michael o făcu să tacă. N-avea de gând să continue gândul, ci să se oprească. Iar dintr-o dată realiză că își păstrase sângele rece, pentru prima dată de când fusese martora unei crime. Gabrielle nu avea senzația de gol în stomac precedată de greață. Îl privea pe John și inima i se rupea, dar mai mult decât atât simțea că nu putea să existe o coincidență atât de mare în sosirea lor aici și moartea lui John.

Tot pentru prima dată, Gabrielle avu dreptate într-o previziune.

***

În timp ce corpul era ridicat de investigatori, Michael păstrând viu dialogul cu șeriful, un bărbat mătăhălos și mult prea încrezător pe propriile-i forțe, Gabrielle se cufunda în cada de baie. Mike nu îi spusese șefului de secție că este polițist, iar ea apreciase gestul.

Expiră prelung și lăsă degetul îmbibat în sânge să se decoloreze în bătaia dușului. Își trosni degetele de la picioare, presându-le de cadă, și își mușcă buzele în timp ce se săpunea.

Domnul Adkins... fusese ca un tată din Carolina pentru ea. O ajutase, o protejase, mințise și încălcase legea. Îl întâlnise în perioada în care, pentru a crede în bărbați, trebuia să cunoască oameni ca John Adkins. Momente în care râseseră împreună, se împunseseră sarcastic și discutaseră febril îi reveniră în memorie. Mereu îi admirase fizicul – atletic în ciuda vârstei -, iar tot el o făcuse să revină în Philadelphia. La Michael...

Își șterse ochii de lacrimi – omul ăla acum nu mai era – pe când picăturile îi biciuiau spatele gol. Un om bun care nu meritase moartea. Iar ea, o ființă nesocotită, impulsivă și...și... nu avu curaj să continue, dar fu sigură că se finaliza cu ideea morții ei în locul lui Adkins. Și era numai locul ăsta de vină. Bonners Ferry! Văgăună împuțită și viermănoasă!

Mâinile lui Michael se încolăciră în jurul ei, în timp ce îl simțea intrând în baie, lângă ea.

— Săraca doamnă Adkins! Exclamă îndurerată prima propoziție ce îi trecu prin minte, lăsându-și brațele să-l cuprindă pe după umeri. Cum va... cum va primi vestea...

— I-o vom da încet... oftă Kavanaugh. Știu că îți era foarte apropiat și...

— A fost ca un tată pentru mine! Continuă ea să plângă în umărul său.

— Dar accidentele de genul...

— Stai! Exclamă Gabrielle. Tu chiar crezi că a fost un accident?

— Ce altceva să fii fost?

Femeia se depărtă de el și îi străbătu rapid trăsăturile. Suferea de vreo boală mintală?

— Tu ești prost?

— Gabby...

— Nu, pe bune! Îi dădu mâinile la o parte când vru să o cuprindă. Domnul Adkins era cea mai sănătoasă persoană pe care am văzut-o vreodată! Nu poate să...

— Expertiza medicilor va da verdictul, o asigură el. N-am venit să mă cert cu tine. Și pentru mine Adkins a fost o figură importantă... el... prinse un burete, îl săpuni și începu să se frece pe întreg corpul, mi te-a adus înapoi. Gabrielle nu mai zise nimic, ci își curăță părul, lăsând dușul în mâinile lui pentru a o limpezi. Vreau să mă implic în cazul ăsta. Voi merge la secție după ce iau micul dejun.

— Vin cu tine! Anunță Gabrielle.

— Sau poți pur și simplu să stai aici.

— Nu, de ce?

— Nu te iau cu mine.

— De ce nu?

— Ar fi prea ciudat să mergem împreună. Ăăă... îi mângâie tandru mâinile. Te vreau aici, în siguranță.

— Deci crezi că e ceva necurat la mijloc? Îi zâmbi femeia.

— Nu vreau să cred nimic, îi sărută mâinile și depuse unul și pe fruntea ei. Ideea cea mai bună care îmi trece prin minte este aceea de a mă aștepta aici până ce dau o raită. Vin cât de repede pot și ieșim să explorăm împrejurimile.

— Pe bune? Așa de simplu să fie?

— Simți altceva?

Gabrielle îl privi adânc în ochi, dar Michael își ascundea intețiile mult prea bine pentru a fi demascat.

— Nu, oftă și abandonă cada.

Doar oftatul lui îi spuse femeii că ceva era ciudat cu Michael.

Cu adevărat că Mike se comporta ciudat, iar asta pentru că el găsise primul scrisoarea lui John Adkins. O găsise, o citise, o ascunsese. Așezat la măsuța din restaurantul hanului înghițea cantitatea de mâncare comandată cu o repeziciune incredibilă. Nu voia să dea de bănuit, iar în general el obișnuia să mănânce rapid. Nu că ar fi avut poftă de mâncare: misterul îi măcina măruntaiele!, dar nu putea să o ia cu el. Dacă era o capcană, ar fi dus-o pe Gabrielle direct în gura lupului. Ooo..., își zise sorbind cafeaua lipsită de zahăr, așa cum o comandase. Tare își mai dorea să afle cine era lupul ăla. Rațiunea nu-l lăsa să considere un mort drept opțiune, însă instinctul îl făcea să-și pregătească pumnii de orice eventualitate.

Nici el nu credea că moartea lui Adkins fusese un accident, dar nu putea să-și împărtășească ideile cu Gabby. Se temea teribil – o spionă pe sub gene cum înghite fără poftă și cu chipul umflat de plâns cele puse pe masă – de posibilitatea corectitudinii imaginilor pe care tot le vedea femeia.

Pentru că nu mai voia să rămână în prejma ei de teama de a se demasca, de a-și demasca planurile, Michael o sărută cast pe buze și o îndemnă să nu mai plângă. Îi șterse lacrima care urmă sfidătoare îndemnul și oftă. Ca polițist vezi multă moarte. Simți entitatea lipsită de parte divină sau satanică, dar nu o poți devia din drumul său. Cu toate astea, dacă nu înveți să te detașezi în momentul în care observi paloarea trupului de cel care ți-a fost cândva poate prieten, riști tristețe. Chiar multă. Toate îndemnurile astea pe care i le dăduse tatăl lui la un moment dat veneau acum ca un ajutor, dar Mike nu era sigur că reacția avea să fie similară în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva cu ființa pentru siguranța căreia mințea acum, Gabrielle.

Gabby urmări atentă ieșirea lui Michael din local, iar apoi achită masa și urcă scările spre camera lor. Ceva nu era cu siguranță bine.

Inspiră profund și închise ușa în urma sa, gândind. Dacă Mike ar fi ascuns ceva de ea, unde ar fi pus lucrul respectiv? Căută sub perna lui, se uită sub covor și în bagaj, dar nu reuși să găsească nimic. Privi atentă dulăpiorul noptierei sale, dar rezultatul fu același. Căzută pe gânduri, se întrebă unde ar fi putut să mai caute ceva ce nu fusese la el noaptea trecută. Intrase în posesia obiectului care-i făcuse necazuri de dimineață. Închise ochii și rememoră scena în care prindea halatul. Mergea grăbită și... ah, da! Acolo fusese ceva! Piciorul ei trimisese spre Mike, care venea în spatele ei, o hârtie. Fusese un bilet. Dar el nu pomenise nimic de acesta, iar Gabby uitase de existența lui.

Oftă și se întrebă unde l-ar fi putut pune. Singurul loc în care Gabrielle n-ar fi putut ajunge...

Ochii îi căzură pe șifonier. Era foarte înalt. Suficient cât să nu ajungă la marginea acestuia. Luă fotoliul de la măsuța dinspre geam și, urcându-se pe el, se întinse până ce mâna sa detectă ceva. Prinse hârtia între degete și oftă prelung. Bingo!

Se dădu jos și se lăsă pe pat, deschizâd plicul și citind cuvintele lui Adkins.

HELENE BOWMAN – nu sunteți singuri în Bonners Ferry, iar asta e de rău.

Își mări ochii și icni stupefiată. Dumnezeule!

Numele cunoscut fu imediat asociat cu șefa șectiei de poliție care venise spre a-i lua semnătura pe declarațiile date. Drăguță și mereu zâmbitoare. Ce era atât de...?, apoi, realiză că John Adkins venise aici pentru a investiga ceva. Discutase oare cu această Helene? Ce însemna că nu erau singuri?

Își frecă fruntea și tresări când telefonul îi bâzâi în buzunar. Îl prinse între degete și văzu că apelanta era doamna Adkins. Înghiți în sec și, făcându-și curaj, răspunse.

— Alo, Gabby, scumpo, sunt eu, soția lui John. Te-am sunat pentru că nu îmi răspunde la telefon, iar eu știu că a plecat în același loc cu voi – am vorbit azi cu tatăl tău. Poți... ăăă... te rog să...

Nodul care dispăruse din gâtul lui Gabrielle reapăru. Cum putea să îi spună femeii că soțul ei nu avea să-i mai răspundă vreodată la telefon?

— Mă auzi? Glasul impacientat al doameni Adkins explodă când Gabby menținu tăcerea. Pentru numele Domnului, Gabby! Spune-mi ce s-a întâmplat!

— Doamnă... îngâimă ea, plângând. John... domnul Adkins... s-a lovit mortal... El...

— ... a murit, trase concluzia doamna Adkins, expirând prelung. Câteva secunde doar suspinele mute ale lui Gabrielle, întrerupte de gura de aer necesară, acompaniară dialogul telefonic. Niciuna nu adăuga nimic, iar doamna Adkins nu putea să izbucnească în lacrimi atât de amare. Îi spusese lui John să nu se ducă singur. Înțeleg. Se pare că i-a venit de hac.

—  Cine? Întrebă Gabrielle inspirând profund. Cine să fii făcut una ca asta, doamnă?

— Nu e evident? Polițista nu răspunse. Când te-a cunoscut, John ți-a cercetat trecutul. Mi-a spus că pleacă pentru a verifica niște declarații și uite-l cum... plecat a fost.

— Ce declarații?

— Ale tale. În ele spuneai că nu depui plângere pe numele unuia... habar n-am cum îl cheamă. Cumberbatch cred.

— Nu... nu depuneam? Dar... dar eu am depus...

— Soțul meu a murit pentru că nu m-a ascultat, n-o lăsă doamna Adkins să termine. Știi, Michael al tău îi seamănă întru totul. Și problema noastră e aceea că îi iubim prea tare pentru a ne opune ideilor lor năstrușnice. Reflecția părea profetică, parcă desprinsă de înțelepciunea femeii îndurerate, în familia căreia moartea se învârtise de ceva timp. Plescăind, cu ochii de-abia acum umplându-i-se de lacrimi, încercă să-și țină răutatea pentru sine, chiar dacă știa că John n-ar fi murit în cazul în care nu s-ar fi dus să investigheze ceva legat de persoana cu care discuta la telefon. Da. Văduva Adkins începu să o urască pe Gabrielle. O zi bună, Gabby...

Și îi închise telefonul în nas. Nu se putea supăra pe ea acum: fiecare om are propriul mod de a-și exprima tristețea, se strădui Gabrielle să considere gestul lipsit de maniere al celei pe care o văzuse întotdeauna drept partenera tatălui său din Carolina. Lăsă mobilul pe pat și se încruntă.

Cum naiba să nu depună plângere, când redactase actul cu mâna ei? Cum...?

— Menajul!

— Intră!

Răspunse nervoasă, pentru că îi era întrerupt șirul gândirii. Privea hârtia disperată și refelecta la cuvintele doamnei Adkins. Michael plecase la această Helene și nu dăduse importanță îndemnului „iar asta-i de rău". Și, pe toți dracii, îl iubea! Doamna Adkins avusese perfectă dreptate. Gabrielle Cabrera, ca și Gabrielle Ravenleigh, îl iubea enorm pe insolentul și mult prea protectorul Michael Kavanaugh. Altfel nu s-ar fi culcat cu el. Altfel, nu l-ar fi iertat.

Clipi amețită de la câte lacrimi vărsase. Regreta că nu putea gândi limpede și nu putea să dea de capul acelor declarații. Era fals în acte. Era o infracțiune. Cineva relizase o infracțiune. De la veriga aceea putredă se trăgeau toate problemele – era convinsă!

Însă concentrarea sa profundă pe subiectul pe care, prin mărturisirile ei, doamna Adkins i-l dăduse, nu o lăsă să-și dea seama că menajeria intrase și nu se apucase de curățat. Bărbatul care pătrunsese invitat în cameră zâmbea spre trupul așezat în șezut pe pat. Iar, de la înățimea lui, Daniel Cumberbatch vedea scrisoarea moșului în mâinile celei care clipea rapid. Se pregătise de această întâlnire de un deceniu. Dar nu putea s-o omoare acum.

Își scoase batista pe care o pregătise pentru situații extreme și, picurând în ea substanța pe care o cumpărase din farmacie, se apropie și o presă cu ură pe gura și nasul lui Gabrielle. Abia când văzu bucata de pânză, femeia dădu să sară, dar nu apucă, fiind presată cu bestialitate pe fața ei. Pe sub ochii adormiți din cauza substanței, Gabby văzu trupul mătăhălos al celui pentru care venise. Îl văzu pe Daniel Cumberbatch, îl simți pe Daniel și fu conștientă că, dintre ei doi, nebunul rămânea tot Cumberbatch.

Un firicel de sânge i se scurgea din nas, acesta fiind maltratat de presarea insistentă a palmei lui, când leșinul o cuprinse total, iar Gabby adormi.

***

— Șeful secției dumneavoastră... ăăă... doamna...

— Bowman, răspunse polițista dând hârtiile mai departe cu o lentoare enervantă.

— Da! Dumneaei! Nu consideră cazul acesta destul de... ăăă... ciudat? Femeia – o negresă în jurul a patruzeci de ani, cu o aluniță proeminentă pe nas, aproape să fie atinsă de perechea de ochelari minisculi - îl țintui cu privirea. Mike crezu că va fi dat afară, însă aceasta își lăsă ochii în foile pe care le sorta și spuse:

— Doamna n-a venit azi.

Hopa!, trase creierul său semnalul.

— Nu?

— Nu.

Și nu mai știu ce să zică. Helene Bowman nu se prezentase la locul de muncă. Atunci, dacă John nu îl trimisese pentru a discuta cu Helene, de ce notase numele ei pe acea notiță?

— A sunat?

— Domnule, zise negresa, nu cred că acestea sunt date pe care să vi le ofer.

— Bineînțeles că nu. Mi-ar fi plăcut doar să vorbesc cu dumneaei. Ca de la expert la expert.

Ultima propoziție și dezvăuirea adevăratei sale ocupații atrase atenția negresei.

— Lucrați în domeniu?

— Și eu sunt șef de secție. Îmi petrceam vacanța aici, cu iubita, când s-a întâmplat nenorocirea. Se pare că un polițist nu scapă niciodată de atingerea morții, huh?

— Da, așa se pare..., ridică aceasta sprâncenele. Ascutați, dacă este imperativ să dicscutați cu doamna Bowman, vă pot oferi adresa.

— A! Da. Și aceasta ar fi o variantă! Buna dispoziție reveni în sufletul lui Michael.

Mai târziu, cu adresa notată în telefon, se urcă în mașină și porni spre casa polițistei. Chiar dacă totul părea să fie incredibil de liniștit și așezat, sentimentul ce dăinuia în pieptul bărbatului era cauzator de necazuri. Frecă de mai multe ori ecranul negru al mobilului, gândindu-se dacă să o sune pe Gabby, sau să nu mintă mai mult în fața ei. Nu își dorea defel să o impacienteze, iar acum acest aspect îl determina să abandoneze telefonul în suportul său. Parcă în fața casei, pe o străduță mugind a liniște, și de cum păși aproape de ușă realiză următorul aspect: cutia poștală era încă plină, deci doamna Bowman nu ieșise azi din casă. Preșul era deranjat – ciudat pentru o femeie, iar geamul a ceea ce părea sufragerie era deschis, deci femeia se afla încă acolo.

Fiorul strecurat pe coloana vertebrală îl făcu să bată. Bătu în van. Din nou și din nou ciocăniturile ritmice rămaseră suspendate într-o locuință parcă inundată în tăcere.

Inspiră și expiră nervos. Ceva rău se întâmplase în casa asta, iar nimic nu-l ținea departe de mister. Se asigură că nu era încă observat și se urcă în mașină. Trebuia să vină pe jos. Pe lângă asta, trebuia să treacă pe la secție, să se asigure că fusese văzut de femeia de la ghișeu. În cazul în care descoperea ceva groaznic să nu fie considerat vinovat.

2816 de cuvinte