De data aceasta niciunul nu preferase să meargă cu mașina până în Bonners Ferry. Luni dimineață se urcară încercănați în avion, după ce își luară rămas bun de la familie. Ajunseră extrem de rapid în Idaho, iar de acolo închiriaseră o mașină până în Bonners Ferry.

Chiar dacă nu arăta, Gabby avea emoții, dar relaxarea lui Michael îi oferea și ei senzația de pace. Bărbatul purta o bluză groasă, cu părul răvășit de vânt și arătând extrem de leneș în lumina aceea a apusului pitoresc. I se părea chiar romantică excursia pe care și-o programaseră amândoi. De mult visase Gabrielle la o ieșire ca aceea cu idolul ei, Kavanaugh. Acum îi era mai mult decât mentor. Michael Kavanaugh avea statusul de iubit, prieten, și poate... își mușcă buzele și își întoarse privirea, dând cu ochii de semnul cu „Bun venit!" Nu voia să se gândească la măritiș acum. Nu era nici locul și nici timpul potrivit, iar doar pentru că fiecare își manifestase dorința de a procreea având la bază ADN-ul celuilalt, asta nu însemna că trebuia să își facă aspirații romantice. Nu până ce nu se asigura că nu era nebună.

Nu fu atât de șocată când observă că el alesese să se cazeze la același han, lângă același râu blestemat. După ce parcă, Mike își întoarse privirea spre ea și rămase pentru a observa schimbul de sentimente de pe chipul său. Gabrielle privea plină de interes întinderea negricioasă, rece, capricioasă la vreme.

- Intrăm? O întrebă.

- Îhm, dădu femeia afirmativ din cap. Și... lasă-mă să ghicesc. Aceleași camere ca data trecută? Gabby își ridică o sprânceană, iar Mike, după ce scoase bagajele, se propti de centura ei inferioră zicând:

- Ai ghicit incredibil de bine. O văzu strâmbând din nas. Te deranjează că ești aici?

- Normal. Am omorât un om în lacul ăla, Michael.

- Cred că sunteți chit, nu crezi? Și el a omorât o adolescență.

Prinse bagajele, încordându-și mușchii. Femeia urmări dansul brațelor cu interes, prinzându-se de unul.

- Mda... suntem chit.

Privirile li se întâlniră, iar cu buzele uscate, Michael se aplecă spre ea și o sărută.

- Când am venit aici cu tine, știi... am vrut să te sărut. În patul ăla incredibil de mic am vrut să îți fac toate lucrurile de acum.

- Mă simt vinovată, să știi. Îi spuse femeia ridicându-și doar puțin buzele de pe ale lui.

- Pentru?

- Eram virgină atunci. Mi-aș fi dorit să fii tu primul...

Michael lăsă capul pe spate și râse cu sete.

- Puțin importantă starea ta, Gabby. Ce îți e și cu virginitatea asta! Își dădu el ochii peste cap și se îndreptară spre recepție, în timp ce femeia roșea din cap până-n picioare.

***

John Adkins îi observă de cum intraseră în han. În acea seară se hotărâse să ia masa în dormitorul său în care se afla deja de două zile. În sfârșit reușise să câștige adresa polițistei pe care pusese ochii și pentru care venise atâta cale. Adkins era pe urmele lui Helene Bowman, iar mâine avea s-o prindă în ziua programului scurt.

Atunci îi observase pe Michael și Gabrielle și zâmbetul îi dispăruse. N-ar fi trebuit să fie aici, atât de aproape de un teren încă necertat de el. Bonners Ferry era mai periculos decât credeau mulți, iar John aflase suficiente pentru a ști că se ascundea incredibil de ușor o crimă în partea locului. Tuși și se îndepărtă de geam. Dar ei erau aici și nu îi putea alunga. Pentru ce să vină, dacă nu pentru a cerceta zona așa cum o făcuse și el? Dacă era așa, amândoi erau în pericol. Își închise ochii și își frecă din nou fața cu palmele.

Singurul lucru pe care-l putea face polițistul era acela de a sta ascuns. Dacă Gabby nu-l vedea, n-avea să pună întrebări la care Adkins nu voia să răspundă. Nu putea să îi dea informațiile pe care le avea. Iar dacă s-ar fi întâlnit, Gabrielle ar fi fost într-un pericol și mai mare.

Cel mai bine era să fie atent cum umbla în zonă și când.

***

- Camera asta este exact așa cum mi-o amintesc! Exclamă Michael trântindu-se în centrul patului.

- Minunat, plescăi Gabby aruncând o ultimă privire holului și închizând ușa după ea. În continuare un sentiment de neliniște îi bântuia sufletul. Poate că era doar priveliștea, sau patul ăla incredibil de mare din care fusese alungată cândva, dar sigur ceva trebuia să fie. Avea senzația că, în holul recepției, fusese privită. De fiecare dată nu văzuse pe nimeni. Se îndreptă spre ferestre și le închise, trăgând perdelele. Era paranoică. Asta trebuia să fie.

- Ce este, Gabrielle? O întrebă Michael când femeia se așeză pe pat și își dădu jos pantofii. Se ridică și își puse tandru mâinile pe umerii ei. Tu ai vrut să venim aici...

- Eu am vrut să vin singură aici.

- Și crezi că te incomodez? Despre asta e vorba? Eu îți bântui nopțile?

Gabby era morocănoasă, atât. Își dădu seama că exagerase în ton când simți dezamăgirea din glasul lui. Se ridică în picioare și aruncă puloverul peste cap, undeva prin cameră, dând drumul jacuzzi-ului.

- Singurul mod în care-mi bântui tu nopțile e acela că nu mă lași să dorm.

Din spatele ei, având o priveliște asupra fundului pe care fusta se mula perfect, Mike înghiți în sec.

- Asta e tot?

- Da, recunoscu ea. Pur și simplu e locul ăsta. Îmi pare c-are ochi peste tot. Și se sprijini de cadă, lăsând să cadă și restul articolelor de îmbrăcăminte. Îi zâmbi și se băgă în cadă. Dar lasă-mă. Să nu mă mai gândesc la asta!

- Am o groază de metode prin care te pot face să uiți, îi zâmbi el și sări din pat, prinzându-i piciorul sub apă. Gabrielle icni și râse, ridicându-și și celălalt picior pentru a lăsa să fie desăvârșită vederea spre feminitatea ei. Apoi, coborându-și degetele pe propria-i feminitate, Gabby le lăsă să dispară în tunelul cald care-l înnebunea pe Mike.

- Știi, Michael, niciodată nu mi-a fost rușine de tine. Habar n-am de ce...

Bărbatul abandonă rapid ținuta și se lăsă în cadă, între coapsele sale, prinzându-i talia cu palmele.

- Nici mie, Gabby.

Și o sărută apăsat, în timp ce se împlânta în pântecele ei.

***

Îi mai văzuse cineva când ajunseseră la hotel.

De când abandonase Philadelphia, alese să se retragă în orașul care reușise să-i reabiliteze viața, chiar dacă fusese cea mai mare greșeală a existenței sale.

Mâncase la taverna lui Mugsy și își cumpărase o sticlă de vin la un preț rezonabil de ieftin. Tot ce trebuia să facă era să se reîntoarcă la Helene Bowman și să se refugieze în garajul în care aceasta îl lăsase să stea cu chiu, cu vai. Oftă când își dădu seama că nu era capabil să mai cucerească vreo femeie. Îi părea că era blestemat de atunci...

Își strânse ochii și trecu pe lângă han, observându-i râzând după ce se dăduseră jos din mașină. Ei aici? Tot sângele i se scursese din față, așa că se lăsă pe vine, după o mașină. Îi urmări cu privirea, până ce dispărură din raza lui vizuală. Își aruncă o privire spre sticla din care nu luase nicio gură până atunci; nu, nu era beat. Totul era aievea.

Gândul ăsta îl făcu să îi urmărească în recepție. Oare ei știau că venise aici? Ei știau... cine era Todd Durkee? Deja îl vedea pe Kavanaugh îndreptând arma la el. Oh, femeie blestemată! Își spuse privind-o cu ură pe Gabby care urca scările după ce privise de câteva ori peste umăr. Se ascunsese tenace și nu înaintase mai mult din moment ce i se păruse că atrage atenția fără să vrea asupra sa. Ieși rapid afară, rămas parcă trăznit și cu pași mari ajunse în locuința lui Helene. Acolo, se instală pe păturile pe care femeia i le dăduse în silă și încercă să se încălzească. Ajungea la concluzia că nu putea să se refugieze aici de ei, iar inima îi spunea că veniseră pentru a-l prinde. Își plesni capul cu palma; fusese al naibii de prost! Dacă măcar ar fi stat potolit! Dar nu, el nu putuse. A trebuit să o înnebunească pe Gabrielle până la refuz. A trebuit să se mânjească de sângele atâtor oameni.

Iar el care crezuse că uciderea prostituatei fusese ultima pe care trebuia să o comită. Că putea să revină în Idaho, să lase timpul să zboare și, în final, să revină pentru a-și desăvârși răzbunarea.

Lăsă cât colo sticla pentru că îi era sete, iar alcoolul nu satisfăcea această nevoie a trupului. Urcă în casă prin ușa despărțitoare și, fără a face mare zgomot, se repezi spre bufet, acolo unde era ținută apa. Helene nu prea îl lăsa să umble în casă, dar îl hrănea: l-ar fi avut pe conștiință dacă s-ar fi întâmplat să moară subnutrit. Și-așa doamna polițist avea multe pe conștiință.

La gândul ăsta își permise să zâmbească și să se relaxeze. Relaxarea determină astfel ascuțirea simțului auditiv, ascultând involuntar la conversația acesteia.

- Bună seara! Da, da... eu sunt. Cu ce vă pot ajuta? - pauză - Încântată, domnule Adkins. Nu cred că am auzit de dumneavoastră, dar...

Atât îi trebui să asculte. Todd nu era prost: îl cunoștea pe Adkins din Philadelphia. În hârtiile pe care le arsese înainte de a o lăsa pe Maze în Pennsylvania culesese câteva informații despre cel mai apropiat prieten al lui Gabrielle. Înjură și lăsă paharul să se așeze ușor în chiuvetă. Apoi, tiptil, în timp ce asculta convorbirea telefonică, se îndreptă spre living. Helene purta încă geaca, deci apelul sosise când femeia de-abia ce ajunsese acasă. Îi văzu degetele roșii de frigul care persista nopțile și își mușcă obrajii. Nu voia să o omoare și pe ea!

- ... declarațiile... da... ăăă... ele...

Avea să spună adevărul, realiză Todd. O singură secundă în ochi îi sclipi o urmă de umanintate. Asta fu înainte de a-și strânge pumnii și de a realiza că trebuia să o omoare. Helene, aflată într-un tumult sentimental, cu vina în suflet, nu observă umbra. Nu știu ce o lovise. Telefonul îi scăpă din mână, iar ea căzu, cu buza sângerându-i. Urechea îi țiuia - Todd o lovise în ureche. Se dezechilibră și întreaga cameră începu să se clatine când mâna lui masivă îi prinse părul.

Știuse întotdeauna de ce se temuse de el. Acum, Helene Bowman se îndoia cumplit de povestea pe care i-o spusese: Todd îi relatase că Luke îl trimisese în Bonners Ferry la ea, din motive pe care i le va dezvălui Scott când aveau să se revadă.

Privirea începu să i se încețoșeze, dar reuși să prindă profilul celui pe care-l găzduia. Mușchiul care se zbătea pe chipul bărbatului îi făcea parcă în ciudă. Că el era viu, iar ea nu avea să mai fie.

***

Șeful poliției auzi imediat lovitura și icnetul receptorului său. Apoi, telefonul se opri brusc, iar John nu avu nevoie de mult timp pentru a-și da seama că cineva descoperise conversația.

Așa deci... misterul era cu ei, în Bonners Ferry. Și îl cunoștea pe el, pe John Adkins. Altfel nu ar fi avut de ce să reacționeze într-atât de violent. John râse, chiar dacă ar fi trebuit să fie îngrozit de posibilitatea de a fi găsit de acesta. Oricum probabil că Helene avea să-i spună tot.

Se puse la birou și, pe o coală de hârtie, începu să măzgălească cât de de caligrafic putea scrisoarea pentru soția lui.

În general, când omul moare, simte că i se apropie sfârșitul, fie el așteptat sau neașteptat, natural sau indus. John avea un astfel de sentiment acum, iar de aceea își dorea ca să-și ia rămas-bun de la femeia pe care o iubea cu toată ființa lui. Lăsă apoi un post scriptum pentru ca avocatul să se ocupe de toate condițiile legale. Băgă scrisoarea sub pat și începu să scrie pe o colă de hârtie un mesaj pentru Gabby a lui. Formalitățile și simplu, un nume mare: HELENE BOWMAN - nu sunteți singuri în Bonners Ferry, iar asta e de rău.

Apoi, ieși pe hol - se făcuse destul de târziu -, moment în care zâmbetul îi pieri. Nu era nimeni pe hol, dar totuși acolo era cineva. Trupul se desprinse din umbră luând cu sine particularitățile nopții când se năpusti asupra sa. John - auzise glasul lui Gabby din camera sa, iar de aceea intuise că dormitorul lor trebuia să fie fix lângă al lui - se aplecă și băgă pe sub ușă bucata de hârtie, împingâdnd-o disperat.

Atacatorul nu putu răcni de furie, și nici John. Asta pentru că imediat fu lovit în frunte cu o bâtă de baseball. John pică în fața ușii, rana scurgându-se pe podea. Cât de amuzant! Își zise. Ultima dacă când își petrecuse timpul cu fiul său mort fusese atunci când se angrenaseră într-o partidă de baseball.

Încet, începu se se stingă, iar bărbatul care-l lovise îl pedepsi puternic cu piciorul, înfigându-și-l în organele sale. Era frustrat: bătrânul băgase ceva pe sub ușa în care bănuia că se aflau idioții, iar oricât s-ar fi străduit să-și dea seama unde era biletul, nu reuși. Fu nevoit să plece, acoperit de umbre, să iasă cât mai rapid, pentru că el știa cel mai bine cum pe la orele târzii se mai trezeau clienți. Lucrase atâta timp în această zonă a servituții. Aproape că îi veni să-și smulgă părul din cap, dar continuă să meargă fără prea mare tam, tam. Nimeni nu trebuia să-l vadă tulburat, iar cadavrul lui Helene trebuia descoperit cât mai târziu cu putință. Poate că până atunci îi venea o idee.

Ucisese prea mulți oameni pentru ca totul să fie în van.

În plus, își spuse ridicându-și privirea dezumanizată, nu purta degeaba stigmatul unui cazier murdar; își sacrificase pasiunea pentru a trăi, pentru micile plăceri ale vieții. Nu mai tatuase vreodată pe cineva, tocmai pentru că nimeni nu-l primisese la muncă sub denumirea primului bărbat pe care-l ucisese.

Zâmbi. Dacă ucigând atunci unul se alesese cu o viață de frecat rahat, atunci, după patru persoane, ce avea să-l aștepte?

Daniel Cumberbatch se trezi râzând fără noimă, până ce se privi în geamul unei mașini. Își strânse buzele învinețite de frig și, lăsând o lacrimă să i se scurgă pe obraz, Daniel își zise că nu mai era de mult el. Nu.

El era Todd Durkee.

2371 de cuvinte