— Și juri că ai găsit arma în parc în timp ce te plimbai cu o colegă?

— Jur! Rosti William oftând și lăsându-se pe spate, în scaun. În clipa aceea, pentru a treia oară în ora care se scursese, Michael ascultă din gura adolescentului derulându-se aceeași poveste enervant de metodică. Și fu sigur că William mințea.

Oftă, desprinzându-se de geamul fumuriu și ieșind din anticameră. Îl observa pe domnul Ravenleigh învârtindu-se nervos prin secție, pe Philadelphia fremâtându-și mâinile, și pe Gabby lividă pe un scaun. Era a naibii de serioasă treaba, mai ales că arma era a lui Luke, a unui polițist mort și îngropat lângă fosta lui soție. De parcă ar fi știu că o privește, Michael întâlni privirea lui Gabby.

Will nu urma să aibă probleme, mai ales că avocatul familiei era pe drum, însă suspectă li se părea amândurora tânăra radiantă de pe scaunul de lângă Gabby. Mesteca gumă furioasă și privea ușa pe care intrase Ravenleigh. Spusese că aștepta pe cineva, dar amândoi își dădeau seama că era posibil ca ea să fii fost colega cu care se plimbase William prin parc. Sigur a fost ăla un parc, Will?

În aceeași seară familia Raveneleigh se înapoie în propria locuință, iar Mike fu primit fără a se împotrivi nimeni. Numai privirea lui Dylan îl mai descuraja din când în când, mai ales când se așeză pe canapea ascultând conversația dintre tânăr și mama sa.

— Dar n-am făcut nimic rău, râse William punându-și un pahar cu apă. Am găsit-o și am dat-o secției.

— Și unde ziceai c-ai găsit-o? Îl întrebă Michael.

— În apropiere de liceu, repetă mecanic William. Mă plimbam și...

— ...ai zărit-o în boscheți.

Brusc Dylan se aprinse și sări din canapea, mârâind:

— Kavanaugh, nu-ți permit să îmi interoghezi fiul în propria...

— ...e în regulă, tată, îl potoli Gabrielle. Michael încearcă doar să ajute. Dylan oftă și trăsăturile feței lui reveniră la normal. Se reașeză lângă Gabby, lăsându-și capul în mâini. E vorba de Luke, iar glonțul... inspiră profund. Arma a fost folosită de curând.

— Pe bune? Întrebă Will. Nu știam...

— N-aveai cum, plescăi Mike. A fost împușcată o prostituată într-un hotel, aseară.

— Tu de unde știi? Întrebă Dylan curios.

— Eram în hotel, lămuri Mike situația aruncându-i priviri pline de înțeles lui Gabby.

— A! Se ridică Dylan în picioare. Adică, după ce că mi-ai rănit fiica, mi-ai testat încrederea și pe lângă asta m-ai mințit, îl apucă de reverele cămășii, o găsești și o bagi în primul pat care-ți...

— Dylan! Exclamă Philadelphia abătându-se asupra acestora.

— Nu-ți permit, m-ai auzit? Nu-ți permit să...

Gabrielle privea scena mută, fără să înțeleagă de ce tatăl ei reacționa astfel. Vedea doar amenințări, un Michael vinovat și ea abandonată pe canapea când situația ar fi putut sta invers. Și brusc, în încăierarea la care Dylan participa singur, Gabrielle realiză că, dacă ea trăise o dramă interioară pentru care nu fusese blamată, Mike era și fusese nevoit să îndure acuzațiile tuturor. Acum înghițea, aproape plângând. I se amintea din nou și din nou motivul pentru care se făcea vinovat, ceea ce nu era deloc sănătos pentru el. Ar fi vrut să strige de pe canapea:

— Este vina lui cât este și a mea!

Dar nu putu. De ce? Ei bine, și Gabrielle îl blamase pe Mike mai mult decât pe sine pentru stricăciunile vieții sale. Și ea obișnuise să fie la fel de nedreaptă ca tatăl ei. Se victimizase mai mult decât fusese necesar. Iar Gabby detesta asta.

— Dylan! țipă o dată Philadelphia. Nu ești în măsură, omule, să decizi pentru ea! La naiba! Femeia își puse mâinile în șold, exasperată. La naiba! Nici măcar nu... ei doi... și se întâmplă ceva cu Philadelphia. Femeia de vârstă mijlocie izbucni în lacrimi, iar printre suspine, pe la urechea lui Mike trecu un: nici măcar nu e fata ta!

Chipul psihologului reveni la expresivitatea sa uzuală, astfel că făcu un pas mare spre soția pe care o adora și o luă în brațe. Puțin îi păsa lui Mike de intimitatea la care lua parte acum. Bărbatul auzise bine ce auzise, așa că își sprijini coatele de genunchi și își frecă fața din care dispăruse tot sângele. Era palid ca un mort.

Nici măcar nu e fata ta... Își îndreptă ochii spre Gabrielle care îl privea tot atât de stupefiată, pentru ca în momentul următor Dylan să observe privirile de pe chipul amândurora. De ceea ce se temuse bărbatul nu scăpase: mai devreme sau mai târziu, Gabrielle aflase că nu era fiica lui.

***

Maze își aruncă ghiozdanul pe canapeaua instalată în bucătărie, unsuroasă și deloc frumos mirositoare și oftă, așezându-se pe un scaun.

Era al naibii de obosită și avusese cu adevărat o zi extrem de grea. Inspiră adânc și încercă să-și ia gândul de la baschetbalistul ăla, William Ravenleigh. Se făcuse de tot rahatul în fața lui, iar lui Maze nu-i plăcea absolut deloc să se se umilească. Căzuse în genunchi și plânsese, asta pentru că fusese conștientă de ideea că luase arma. Acea armă cu care nenorocitul de Todd venise cu câteva săptămâni în urmă. O văzuse unde o ascunsese, iar aseară, când o lăsase neglijent pe canapea după ce se îmbătase ca un porc, domnișoara Reynard o înhățase și o ascunsese în propriul rucsac. Nu intenționase să amenințe pe cineva cu ea, dar se părea că Genny o adusese în punctul în care înnebunise pur și simplu și își dorise să îi zboare creierii.

Noroc cu tipul ăla, huh?

Tipul ăla...

Se trezi gândind aiurea – lucru deloc caracteristic pentru Maze – câteva minute, stând și rememorându-i mișcările trupului, ba chiar trupul. Abia după un timp își dădu seama că Todd nu era nicăieri. Se încruntă și se ridică de pe scaun, strigându-l. Ar fi trebuit să fie acasă pentru prânz – în casa ei, adică. Niciodată nu întârzia să ia prânzul.

Pulsul începu să i se accelereze când își puse problema astfel: nenorocitul mă așteaptă cu ranga după ușă ca să mă pedepsească pentru că i-am luat arma!

Iar oricât îl căută Maze prin casă ca o nebună, își dădu seama că în beci nu era nimeni și realiză că nu se ascundea în dormitor și nici că avea hainele aici. Urcă disperată scările și căută în dulapul lui pentru a găsi nimic: Todd își luase tălpășița.

Un zâmbet îi înflori pe chip când privi pânza de praf dintr-un sertar nefolosit. Maze Reynard era în sfârșit orfană, sau cel puțin abandonată!

***

Mult după ce își dădu seama că gura vorbise înainte de creier, Philadelphia se desprinse din brațele soțului și privi spre Gabrielle care era lividă. La masa din bucătărie William arăta la fel de consternat, pe când Michael părea suferind de o boală de ficat, la cât de galben se făcuse. Toți auziseră afirmația, însă cei trei nu puteau să înțeleagă cum era posibil să fii făcut o astfel de eroare în vorbire. Nu era vorba numai de prepoziții utilizate greșit. Substantivele, verbul la negativ, totul! Totul indica faptul că nu fusese o greșeală de exprimare ci un adevăr.

— Mamă, începu Gabrielle, cred că nu am înțeles bine ceea ce tocmai ai zis.

— Pe toți dracii! Își plesni Dylan palma de frunte.

— Doamne! Exclamă și Philadelphia. Doamne..., reuși să adauge înainte ca William să își dreagă glasul.

— Am auzit și eu. Ai spus că Gabrielle nu e fiica tatei.

Dylan inspiră profund, își prinse soția de umeri, strânse din buze și se așeză pe canapea. Michael nu voia să spună nimic până în momentul în care descoperea întregul adevăr, iar pentru el era convenabilă explicația unei femei agitate, la ciclu. Asta trebuie că se înâmplase cu doamna Ravenleigh.

— Gabrielle, cred că e timpul să vorbim...

Aoleo! Așa începeau problemele! Își dădu seama Michael.

— Gabrielle, vreau să îți spun o poveste... vreau – își privi fiul și apoi pe Michael – să vă spun tuturor o poveste.

— Despre ce tot vorbești acolo? Michael o privi pe Gabby cum se agită. Femeia se ridică în picioare. Nu înțeleg! Ce poveste? Ce naiba se întâmplă? Era extrem de furioasă, iar la cât de șocat era Mike găsi nepotrivit să îi zică: Gabby, ești frumoasă.

— Gabrielle, interveni Philadelphia, nu face asta mai greu. Te rog...

La îndemnul femeii, Gabby luă un loc îmbufnată. Tensiunea consta în faptul că nimeni nu voia să audă ideea care avea să le dea întreaga identitate peste cap. Iar cel mai mult se temea Gabrielle.

— În tinerețea mea răzvrătită am crezut că m-am îndrăgostit de o femeie. Femeia aia era, își prinse nasul între degete și expiră prelung, viitoarea soție a tatălui meu, Michael Ravenleigh –Mike. Era viitoarea mea mamă vitregă.

— Nu știam că... – vru să intervină Gabby, dar fu rapid întreruptă de glasul lui Dylan.

— În ciuda faptului că se căsătorise cu tata, eu tot am fost cu ea. Am părăsit-o pentru că mi-am dat seama că ceea ce fac e un păcat incredibil. Am plecat imediat în Scoția ca să profesez. Numai că... La aproape nouă luni de la plecarea mea ea m-a găsit într-un fel. M-a păcălit: mi-a zis că divorțase de tata pentru mine. Mi-a zis că mă iubește. Ce iubea ea erau banii mei, titlul de moștenitor... Zâmbi trist în timp ce Philadelphia lua și ea un loc pe celălalt fotoliu ascultând geloasă regretul din glasul bărbatului ei. Ea te născuse, Gabrielle. Și-a dat viața pentru tine, căci imediat după naștere a decedat. Medicii n-au mai avut ce-i face. Pentru aproape o săptămână am crezut că ești fiica mea...

— Nu! Exclamă șocată Gabby. Nu... nu-mi spune că...

— ...dar nu erai. În nebunia revederii n-am luat în calcul idee că nu o mai atinsesem de ceva timp. Fusese cu tata și zămislise un copil, iar actele de divorț erau nesemnate de ambele părți. Tu, Gabby... înghiți puternic. Tu ești sora mea. Sora mea vitregă.

Liniștea care se lăsă peste toți cei prezenți fu sfâșiată de icnetul lui Gabby. Țipătul ei furios, șocat, frustrat îl făcu pe Dylan să-și îngroape fața în mâini.

— Nuuu! Nu cred asta! E o minciună! O blestemăție! Nu! Cum să te culci cu maică-ta? Cum să... cum să fiu sora... lacrimile începeau să-i curgă în voie pe obraji. Cum...? Eu sunt fiica ta. Ești... tu ești... ești tata. Își acoperi chipul cu mâinile. Ești tata. Ești tata. Continuă să repete spasmodic, ca o nebună. Ești tata!

Michael își închise ochii și expiră. Corelând noua relație, realiză că William îi venea nepot lui Gabby, iar Philadelphia... cumnată. Dumnezeule mare! Își desfăcu larg ochii realizând că dorința lui de a face casă cu Gabby îl ducea la statutul de cumnat cu Dylan. Cumnat!

Își înecă propria uimire, auzind mantra în continuu invocată de Gabby. Își deschise ochii și sufletul i se sfâșie observând-o plângând. Știa exact ce întrebări îi năvăleau prin minte: cine sunt?

— Gabby... oftă el. Gabrielle...

— Sunt fata lui! Exclamă femeia privindu-l. N-ai niciun motiv să zici că... și tu! Indică spre William care tăcea molcom. Tu ești frățiorul meu mai mic. Ești fratele meu!

— Iartă-mă că nu ți-am zis mai devreme... spuse Dylan. Ești... ești fetița mea...

Iar ochii bătrânului se umplură de lacrimi, moment în care Michael fu sigur că nu mai avea cum să și le țină în frâu pe ale sale. Se ridică și se aplecă la picioarele femeii pe care o iubea.

— Gabby, îi vorbi el blând, Dylan Ravenleigh e încă tatăl tău. Doar el te-a crescut, nu? Îi șterse lacrima. El te-a făcut femeia de azi, el te-a... reparat... Nu cred că e posibil să existe altceva între voi decât relația tată-fiică.

— Dar există, nu? Întrebă Gabrielle cu lacrimi în ochi. Îl privi pe Dylan. Există... și se ridică, fugind în propriul dormitor. Brusc, întreaga sa lume era dată peste cap chiar în pragul plănuirii unei excursii de revigorare.

***

Singurul care rămăsese să o împace pe Gabrielle după ce aceasta fugise în camerele de sus fu Michael care, privind spre bărbatul disperat, spre mama pierdută și spre William care încă nu înțelesese pe deplin informația, se ridică în picioare și porni pe urmele ei.

Niciodată nu crezuse că exista cât și mica probabilitate ca Gabrielle să nu fie fiica bărbatului pe care, cu câteva ore înainte, îl crezuse viitorul său socru. De altfel, niciodată nu fusese capabil să-l vadă pe Dylan altfel decât un bărbat moral, cu un trecut plat, lipsit de urcușuri și coborâșuri proeminente. Evită să îi scoată ochii în acel moment – deja se gândea la pertu – urcând scările și bătând în ușa întredeschisă a dormitorului femeii pe care o iubea.

Fata avea capul ascuns între brațele încolăcite pe pat. Stătea pe covor și era vizibilă mișcarea spasmodică a umerilor: plângea. Mușcându-și buzele, Michael intră în acel loc în care de când o găsea pe Gabby virgină nu mai intrase. Dormitorul se schimbase mult: decorul era mai anost, mai serios, decorul unui polițist sadea. Cu toate astea, micile lucruri ale femeii erau inevitabil de observat de Mike: peria roz, măsuța de toaletă, măsuța și scăunelele mici. Era în peștera leoaicei, dar faptul că era rănită îi conferea un avantaj vizibil. Rămase în picioare lângă trupul ei amintindu-și-o seara trecută. Putea vedea ochii ăia mari, buzele lipite de mădularul lui... totul! Și atât îi luă ca să-și simtă bărbăția vie.

— Gabby... articulă înainte de a o ridica, a o pune în patul neprihănit și de a relua evenimentele din hotel. Gabrielle... o strigă mai blând. Se ghemui și el, îi atinse umărul și se alese cu o îmbrățișare de urs. Femeia își încolăci brațele pe după ceafa lui, lăsând obrazul umed să îi mângâie urechea. Nu mai plânge, scumpo...

— Cum să nu plâng? Tata... tata e de fapt... oh... și continuă să hohotească. M-a mințit douăzeci și ceva de ani, Michael! Cum a putut?

— Cred că la un moment dat nici el n-a mai distins realitatea, își împărtăși Michael gândurile.

— Cum?

Bărbatul se așeză pe covor, sprijinindu-se de pat și trăgând-o între picioarele sale.

— Te-a crescut de când erai o mogâldeață enervantă care nu-și putea controla vezica. Poate că a încercat să-ți zică la trei ani, dar când tu i-ai zis „Tata!" inima lui s-a înmuiat. Și mă întreb, Gabby – oftă din suflet bărbatul – ce e ăla un tată? Îi întinse picioarele peste ale lui, apropind-o cât de mult putea. Eu nu sunt tatăl lui Kevin, nu?

— Cum să nu fi?

— Cum să fiu? Nu e, biologic vorbind, al meu.

— Dar...

— Exact. Există mereu un „dar..." Faptul că nu eu l-am făcut, nu schimbă cu nimic sentimentul patern pe care-l am față de băiatul ăla blond. Crezi că pentru Dylan a contat? Te iubește, Gabby, și nu ca pe o soră. Eștii fiica lui. Crezi că ai fi trăit mai bine cu biologicul tău tată? Mai bine decât cu bodyguardul ăla de jos care e gata să-mi sucească gâtul de când mi-a descoperit violențele asupra ta? Crezi că el n-ar fi gata să-i ucidă pe toți ăia care te-au atins în trecut? Spune-i lui ce mi-ai spus mie despre Orson și nu garantez că nu va fi profanat un mormânt. Gabby... inspiră el profund, lipindu-și fruntea de a ei, Dylan Ravenleigh e tatăl tău. Cred că nici Dumnezeu nu îndrăznește să noteze altfel.

Fata izbucni în râs, auzindu-l cum vorbea.

— Așa că încetează să-i mai rănești sentimentele. În loc să trăiești ăia zece, douăzeci, poate patruzeci de ani care i-au mai rămas din viață supărată pe el, mai bine îl săruți cât de des poți. Eu unul știu că așa o să fac. El mi te-a reparat, Gabrielle... a reasamblat piesele, acolo unde eu chiar nu m-am priceput. Tată sau nu, îi voi veșnic recunoscător lui Dylan pentru că mi te-a oferit.

— Ooo... i se umplură ei ochii de lacrimi. Michael!

Și izbucni în lacrimi de bucurie adunându-și genunchii și târându-se în poala lui. Îl îmbrățișă, aproape sufocându-l. Bărbatul ăsta era cel care știa mereu cum să-i modeleze emoțiile, să i le schimbe. Michael era o prezență unică în viața ei, așa cum era și Dylan.

Coborând în sufragerie mai târziu, acolo unde îi găsi pe toți în aceeași poziție, Gabrielle expiră și se duse spre Dylan. Îl îmbrățișă, fiind întâmpinată de lacrimile bărbatului care arăta cu decenii mai bătrân. La vederea petelor umezi de pe chipul lui, ochii lui Gabby se umplură și ei de lacrimi. Îl făcuse să plângă...

— Gabby... oftă el. Fetița mea!

Femeia se lăsă în genunchi și îi luă capul în mâini.

— Întotdeauna, tată. Își zâmbiră printre lacrimi, pentru ca mai apoi Gabrielle să se întoarcă spre Philadelphia: mamă... Femeia acceptă mâna pe care Gabrielle i-o întinse și se simți îmbrățișată. Și enervantul meu frate! Exclamă Gabby obervându-l pe William încă la bufet. Treci aici, Will!

Băiatul aproape că zbură spre sora lui, ridicând-o de jos, din sânul părinților, și strângând-o puternic în brațe. Gabrielle țipă scurt și se bucură de îmbrățișarea lui William.

Nu ar fi putut înlocui familia asta cu nimic, niciodată. Și nu era vorba de clemență, își zise privind spre Michael care îi privea emoționat de la baza scărilor. Era vorba de modul în care acest cerc de oameni o făcea să se simtă. Era acasă. Chit că era în brațele lui Will sau ale lui Michael.

Mai ales în brațele lui Michael...

Mai sunt șase - sau șapte - capitole, plus un epilog și această carte ia sfârșit. În perioada care vine, chiar dacă voi mai scrie la celălalt roman, nu voi publica la el, ci la acesta. Simt nevoia să termin cartea, să știți deznodământul temporar. 

2853 de cuvinte