Efortul din acea seară, evenimentele și spaima contribuiră la extenuarea cu care Gabrielle se trânti în fotoliu, ajunsă în locuința lui Michael. Privind spre ceasul din perete, Gabby își frecă ochii și acceptă slăbiciunea din genunchi, lăsându-și capul pe suportul din spatele canapelei. Își mângâie precaută abdomenul și se întrebă cum de era posibil să se simtă atât de bine după două săptămâni de când glonțul îi străpunsese stomacul. Ba chiar îi era foame...

Se ridică în picioare și dădu iama prin frigider, de unde scoase supa rămasă de aseară. Găsind crutoanele, Gabrielle se așeză la bufet și începu să ia linguri mici din aceasta. În timp ce mânca, privea interesată pe fereastră; avea o privire care desemna cât de marcată era de femeia moartă din holul clădirii. O recunoscuse imediat: Eleanor Cole. Numai că, atunci când legistul analizase glonțul încă implantat în creierul femeii, spunând că i se părea destul de cunoscut și că erau șanse mari ca acesta să fii fost din pistolul lui Luke, doamna Cabrera făcuse imediat conexiunile. Cel care îl ucisese pe Luke o omorâse și pe Eleanor.

O afirmație ilogică, dar care devenea extrem de rațională dacă te gândeai că exista posibilitatea ca prostituatat să fii fost martora unei conversații din care să rezulte că Gabby era victima lui Daniel Cumberbatch.

Ei, drăcie! Își trecu mâna prin păr și se ridică de la masă, tresărind când auzi plânsetul copilului. Urcând cu pași mari scările spre camera băiețelului de un an și posibil o lună sau două, se întrebă dacă măcar era real ceea ce văzuse. Poate fusese doar imaginația sa mult prea bogată, trauma, hormonii... Sărutul lui Daniel nu fusese deloc plăcut, pe când al lui Michael... oftă intoxicată. Michael Kavanaugh fusese așa cum nu fusese pentru ea nimeni. Intră în dormitorul copilului, acolo unde Kevin strângea la piept ursulețul pe care Mike i-l cumpărase. Pentru momente bune înnebuni de spaimă văzând cum micuțul se ridică din pătuț, în două picioare, sprijinit de lemnul din jurul său.

— Kevin! Exclamă îngrozită și se repezi spre mânuțele care se întindeau spre ea prin zăbrelele patului. Îi prinse pălmuțele și se ghemui în fața lui, astfel încât copilul începu imediat să nu mai plângă. Ce faci? Îl întrebă, privindu-l interesată. Îi cercetă piciorușele ușor crăcănate cu privirea; în cele din urmă oftă și zâmbi în fața copilului care își dezvăluia incisivii centrali. Copilul îi luă mâna și îi mușcă degetul, Gabrielle icnind și izbucnind în râs. Îți dă alt rând de dinți, șarlatanule? Se ridică în picioare, luând copilul în brațe, cu grijă ca să nu atingă zona rănită a abdomenului său. Îl puse pe patul care era deja pregătit pentru perioada în care Kevin avea să schimbe mobilierul și îi sărută ambii obraji.

Era un copil așa de frumos, încât Gabby uită cu desăvârșire de propriile-i probleme. Îi șterse lacrimile ștrengarului care îi arăta că putea să stea în picioare și ai cărui ochi se închideau rapid, de somn. Când ajunse dădaca, femeia zâmbi și se îndreptă spre propriul dormitor: Kevin era pe mâinile bune a unei femei care își dorea copii.

Înainte de a se pune în pat, lângă Kevin, Gabrielle îi lăsă lui Dylan un mesaj, anunțându-l că rămânea cu bebelușul lui Michael. Apoi, aducându-l la pieptul ei, îl îmbrățișă și îi mângâie creștetul până ce acesta reîncepu să adoarmă. Din fericire, și Gabrielle adormi.

***

La două dimineața Michael se uită pentru ultima dată pe camerele de luat vederi ale hotelului. Vedea cum Eleanor cădea, vedea cum se apropia, dar nu vedea și cine trăsese. Cel care ochise capul femeii fusese cu adevărat un cunoscător al hotelului. Iar pentru a zecea oară în acea dimineață, Mike își spuse că membrul personalului hotelului trebuia să aibă o însemnătate în toată înregistrarea aia.

Dacă nu vinovat, trebuia să fie totuși martor. Glonțul venise din direcția lui.

—Îl interogăm! Se hotărî.

—Să întreb despre datele lui?

—Te rog, oftă și se ridică de pe scaun, cu fundul amorțit. Simțea că înnebunea de somn. Trimite-mi datele prin telefon și pune-l pe Connor să-l aducă pe tip la secție. Eu mâine vin de la zece. Vreau să-l prind eu.

Collins nu întrebă de ce; era clar că Michael avea o presimțire. Acea presimțire.

Kavanaugh chiar avea o presimțire. În primul rând era mărturia lui Gabby, iar în al doilea, profilul. Și el se gândi la teoria pe care o adoptase Gabby, dar accelerând motorul își zise că existau o groază de posibilități pentru o crimă. În plus, era absolut imposibil la Daniel Cumberbatch să umble prin hotel: Daniel era mort.

Și spiritul, Mike? Îl întrebă conștiința sa. Un fior îl traversă, oprind în fața propriei case la două jumătate. Duș, mâncare... duș și mâncare. Ba nu. Direct somn!

Urcă teleghidat scările, observând rămășițele cinei târzii a lui Gabrielle. Porni în căutarea femeii, abătându-se spre zona lui Kevin. Voia să vadă ce făcea băiețelul lui.

În ușă se opri pentru a observa cum Kevin dormea cu pumnii încleștați pe părul lui Gabrielle și gurița ușor deschisă, foarte aproape de zona sânilor, acolo unde fusese și gura lui în acea seară. Cerșetorule, râse Michael și le închise ușa, obișnuit cu gândul că va dormi singur și în seara aia.

Cu capul pe pernă își spuse că Gabrielle avea toate calitățile unei mămici. Gabby merita să aibă copii! Alungă privirea ei pierdută din camera de hotel, cutremurându-se la amintirea femeii tremurând sub el. Gabrielle era mai ducle decât și-o închipuise: era perfectă.

Chiar dacă își propusese să doarmă în seara aceea, Michael Kavanaugh reuși doar să se foiască în așternut, conștient de faptul că erecția și situația nu se potriveau în momentul de față.

***

În dimineața de duminică, doamna Greene – dădaca lui Kevin – pleca cu un coșuleț la biserica la care nu demult Andrew Black obișnuia să țină slujba din ziua Domnului. Atunci, după ce îl lua pe Kevin, îl spăla, îl aranja, îl hrănea și se juca cu el, dădaca pornea în scurtul său pelerinaj până la prânz. În acest timp, Michael era responsabil cu toate celelalte necesități ale micuțului, dar cum femeia o văzu pe Gabrielle strângând copilul la piept, inima i se înduioșă și mai tare și nu îi veni să trezească băiatul. Plecă așa, agale, cu baticul în cap și zâmbind spre femeile care i se alăturau.

La interval de douăzeci de minute, Mike se dădu jos din pat. Trăgând halatul pe el se duse să verifice femeia și copilul, văzând că Gabrielle deja clipea, mângâind gingașă obrajii albi ai lui Kevin.

— Te-am văzut aseară, îi zise din capul ușii Michael. Gabrielle nu tresări, de parcă s-ar fi așteptat să-l știe acolo, ci doar își continuă activitatea până ce hotărî să se ridice. Îl luă pe Kevin în brațe și îl legănă până ce acesta adormi la loc, lăsându-l mai apoi în pătuțul protejat de barele de lemn. Este foarte liniștit în preajma ta, oftă Mike, apropiindu-se și lăsându-și mâna pe spatele femeii. După ce pleacă doamna Greene îndur plânsete, crize de furie, mâncare aruncată și o bucătărie întoarsă cu susul în jos. Dar Gabrielle continua să nu zică nimic, privind pierdută la Kevin. Ce este? Îi atinse abdomenul, fără să-și dea seama cât de emoționant era gestul. Nu te simți bine? Te doare operația?

Tăcând în continuare, Gabrielle își lăsă privirea în jos spre degetele lui lungi și își împleti propriile degete cu ale sale. Apoi își lăsă capul pe umărul bărbatului, surprinzându-l prin afirmația:

— Vreau un copil, Michael.

Fu rândul lui să rămână complet mut în timp ce li se potriveau respirațiile.

— Dar probabil că voi fi o mamă oribilă...

— Nu, nu o lua așa! Își întrerupse Mike tăcerea. Vei fi o mamă bună, așa cum... – dar nu găsea niciun argument ca să o liniștească - uite, de exemplu, Kevin!

— Voia atenție, răspunse Gabrielle. L-am luat în brațe și am adormit împreună.

Dar Kavanaugh nu știa ce să mai zică așa că își rezemă coatele de barele de lemn ale pătuțului privindu-și fiul. Dă-mi ceva, Kevin!

— Dar pentru asta vreau să-mi găsesc mai întâi un soț.

— Să-ți găsești? Se rezemă de pătuț cu spatele. Cum să-ți găsești când, de fapt, aseară...

— Da? Ridică Gabrielle o sprânceană.

— Aseară.. înghiți în sec, privind-o. Aseară am făcut mult sex.

— Doar atât? Tonul ei marca dezamăgirea. Nu ăsta era argumentul la care se aștepta Gabrielle. Dar observându-l mușcându-și buzele, femeia își plesni mâinile de coapse. Poate că își închipuise și cererea în căsătorie. Poate că totul fusese o iluzie. Ideea o făcu să-și amintească de minutele în care se prefăcuse că doarme când o verificase dădaca. Gabrielle tocmai ce trăise un atac de panică și se îngrozise de ideea de a-l strânge prea tare în brațe pe Kevin. Doamna Cabrera își imaginase cum Daniel Cumberbatch fusese cel care intrase tiptil în camera copilului și pentru secunde bune îi simți buzele pe pielea dezgolită a șoldului. Dar nimic din ce-și imaginase și ce-i provocase transpirația nu fusese real. Gabrielle Cabrera creea monștrii cu propria-i minte.

— Ce este, Gabby? Întrebă Michael, trăgând-o spre sine. Nu, nu-i doar atât. Își închise ochii și-și odihni capul lângă al ei. Te-am cerut în căsătorie.

Inima femeii începu să bată mai tare. Gabby crezu că avea un nou atac de panică.

— Deci nu visam...

— Cum să visezi? Râse el.

— Cum am visat că-l văd pe Daniel pe holul ăla.

Tonul implacabil îl îngrijoră pe Michael pe care, revenind la subiectul căsătoriei, îl ardea curiozitatea în privința răspunsului. Brusc se trezi și el transpirând și cu stomacul instabil, dansându-i, în timp ce liniștea mărea pulsul.

— A fost o noapte agitată pentru amândoi, începu să zică pentru că nu voia să redeschidă un subiect care nu fusese nimic altceva decât un accident. Nu prea am dormit și...

— Nu, Michael.

— Poftim?

— Nu vreau să fiu soția ta.

***

Sloan Street arată întodeauna dubios: casele sunt mai mult vopsite în alb, găsești construcții pe care timpul le-a maltratat, în lipsa atenției administrative. Strada e foarte îngustă, dar aici locuitorii se pot bucura de o libertate de mișcare incredibilă, asta pentru că proprietatea are suprafață întinsă. Asta nu înseamnă neapărat că există case care să se întindă pe întreaga proprietate, sau că își construiesc garduri. Nu. Locuințele sunt foarte înalte, uneori chiar cu două etaje, îndeosebi fără garaje, astfel încât în fiecare iarnă ies toate excesele de pe trupurilor celor de pe Sloan Street.

Oricum cartierul Belmont este simplu, împânzit de case și nu de blocuri specific americănești. Și mai ciudată este precauția vecinilor de pe această stradă. Aproape că toți și-au securizat locuințele, geamurile de la parter poartă amprentele barelor metalice și este o distanță incredibilă de la strada propriu-zisă la ușa la care trebuie să bați.

Dar poate că spiritul lor protectiv și grijuliu a făcut ca în zonă să existe unul dintre cele mai bune licee: Belmont Charter School. Liceu cu tradiție, care iese din tiparele lui Sloan Street, Belmont Charter School pregătește o parte din elita Philadelphiei. Cealaltă parte este total dezinteresată de performanță, iar în ea se încadrează și William Ravenleigh care, în acea zi de duminică, stătea pe băncuța de pe terenul de baschet din sala interioară, privind-o pe majoreta-șefă, Genny, notându-i pe cei prezenți. Căpitanul echipei se plimba agitat, repetând spasmodic că totul trebuia să fie bine, când de fapt William se înscrisese în echipă pentru Genny. Blonda înaltă și drăguță care era majoreta-șefă îi atrăsese atenția de când începuse liceul, iar pentru toți fusese imposibil să nu observe schimbul de priviri dintre cei doi. În fond, ambii erau frumoși și tineri. Chiar se potriveau.

—Zic să gândim cu toții, luă prima cuvântul Genny. Mestecă rapid din guma roz și făcu un balon pe care-l înghiți numaidecât. Pe buză îi rămaseră câteva bucățele de gumă, așa că William zâmbi. Era adorabilă îmbrăcată în roz. Jucătorii aveau uniforma de un roșu aprins, pe când fetele din trupa de majorete purtau haine minuscule de un roz bonbon. Pentru Will, Genny era Barbie, iar astăzi își dorea să devină Ken.

Genny privi în stângă și în dreapta, întâlni ochii lui William și îi susținu privirea până ce un factor perturbator – fu ceva – îi deranjă. Bineînțeles că Will se enervă și privi numaidecât spre factorul perturbator. Numai că aceasta nu era deranjantă numai din cauză că îi întrerupsese conexiunea. Nou venita care intra pe teren purta puloverul roz al echipei și fusta aceea mini cu ciorapi până la jumătatea gambei. Era într-adevăr frig, de aceea discutau în sala de baschet interioară a liceului, dar și așa Genny impusese ca toată lumea să îmbrace uniforma oficială la fiecare întrunire: bluza cu vedere la buric, fusta mici, pantofii lejeri și șosetele. Pesemne că nou venita nu știa nimic de sistemul dictatorial al lui Genny.Pe lângă asta, pielea tinerei era de un maroniu profund, cu buze pline, ochii căprui închis și un nas zvelt, dar lat, cu cartilajele întinzându-se puțin mai mult pe față. Necunoscuta avea pe umăr un ghiozdan albastru, iar părul umflat, speficific african, îi încadra perfect fața. Cu toate astea, contrastul dintre piele și haine era prea pronunțat pentru a discuta despre o plăcere de a o privi.

Toți își întoarseră chipurile spre ea, scanând-o din cap până-n picioare. Fata era senzuală, cu sâni care, pe sub pulover, arătau extrem de rotunzi și perfecți, șolduri late și aproape la fel de înaltă ca William care atingea un metru și optzeci.

Will își feri privirea la un moment dat, abia după ce îi întâlni pupilele irisului, observând cum gura lui Genny tremura. Din moment în moment avea să izbucnească în râs.

— Echipă? Spuse brusc Genny. Ea e Maze Reynard.

— Maze? Întrebă Christal.

— Da! Maze a dat probă acum o săptămână pentru majorete și, se pare, mi-a interpretat sarcasmul drept adevăr.

— Vrei să spui că a luat proba? Întrebă șocată Louisa care, în situația ei, n-ar fi trebuit să râdă, cugetă William. Și Zed - șeful echipei de baschet – era de aceeași părere cu William: Louisa mai bine tăcea pentru că în doi ani adăugase câte un kilogram lunar, astfel încât ajunsese de la patruzeci și cinci la aproape șaptezeci. Pe teren arăta ca o balenă eșuată.

— Nu.

— Ba da! Vorbi pentru prima dată Maze Reynard. M-ai notat și mi-ai zis să-mi iau echipament din vestiar. Cu pieptul înainte și profilul său, William avu impresia că redescoperă amazoanele legendare din piesele antice.

— Te-am notat pe fișa rataților, fată! Habar n-ai să dansezi! și se ridică de la masă. William știa că Genny exagerase, dar nu făcu nimic în acest sens. Stătu în continuare cocoțat pe bancă, cu picioarele larg desfăcute. Dispari! Ești urâtă și mai ești și cât o barză. Ne dărâmi pe toate, naiba!

Imediat Will își mută privirea spre Maze, surprinzând lacrima care voia să se strecoare afară. Spre surprinderea sa îi urmări și picioarele acelea lungi, cu coapse puternice și frumoase. Tânăra pleca fără niciun cuvânt, deja umilită, în momentul în care crezu că leșină în fața cererii lui Genny.

— Lasă uniforma aici, toanto! Negresa nu îi răspunse, continuând să meargă până aproape de ieșirea din sală, când Genny se auzi țipând. Dacă întreg Belmontul nu știa toate datele despre Maze Reynard, ei bine cel puțin liceul află în câteva secunde informații prețioase care să îi facă fetei viața un chin. Ți-am da-o de pomană, dar e proprietatea școlii. Știm cu toții că tatăl ăla al tău n-are bani să-ți ia nici măcar un bluuug!

Maze Reynard se opri. Preț de câteva minute nu se petrecu nimic, dar William simți în adâncul său că ce era mai rău acum venea. Și-ar fi dorit ca în momentul acela să fie în fața mobilului său în care se ascundea de cele mai multe ori. Și-ar fi dorit să fie oriunde altundeva numai nu în sala de sport. Dar și pentru el Dumnezeu avea alte planuri...

Așa că, atunci când Maze Reynard scoase, printr-o mișcare amplă, un pistol din rucsac, inima începu să îi bată din ce în ce mai tare, palmele să îi transpire și simți că asurzește la icnetul lui Genny. Nu fu spiritul său cel care se ridică de pe banchetă, nu fură genunchii lui cei care se desprinseră de pe bancă, dar William se trezi amenințat cu o armă, în bătaia pistolului, cu Genny și restul echipei în spatele său. Iar până la telefoane era cale lungă, căci la începutul întrunirii Genny impusese ca toți să renunțe la mobile ca să-i dea ei atenție. Erau acum în cutia de plastic de pe pervaz, sechestrate și inutile.

Iar în spatele țevii nesigure, la o distanță considerabilă, William observă o tânără care arăta ca o războinică, aidoma unei zeițe mitologice. Tânărul fiu al lui Dylan contemplă atent pielea lucioasă a lui Maze Reynard, îi penetră ochii cu propria privire și pe lângă teamă simți o zvâcnire violentă în stomac.

— Nu vrei să faci asta, oftă el, începând să se apropie de cea care-l țintea. Emoțiile din stomac fură umbrite de inima care îi bubuia, așa că se trezi apropiindu-se inconștient de o femeie cu o armă. Nu vrei să ne împuști.

— Ce știi tu ce vreau eu? Urlă ea furioasă, devenind din ce în ce mai nesigură pe propiile forțe. Nici măcar nu fu conștientă când William ajunse înaintea sa, lăsându-și capul pe greutatea țevii. Avea mâinile prinse la spate și o privea fix în ochi. O să trag!

— Dar nu vrei asta... Fizionomia fioroasă a fetei începu să se diminueze, cu mâinile tremurându-i din ce în ce mai tare. Momentul dură atât cât Will avu timp să-și satisfacă curiozitatea: cunoștea formatul pistolului din moment ce Gabrielle, sora lui, avea unul asemănător. Era arma unui polițist. Cum a ajuns în posesia ta așa o armă, Maze? Se întrebă în gând, prinzând momentul de vulnerabilitate al deloc criminalei domnișoarei Reynard și o lovi peste degete, imobilizându-i mâinile la spate. Brațul i se încolăcise pe gâtul ei, lipindu-i spatele de pieptul său și acceptându-i atingerea palmelor atât de albe. Împinse pistolul cu piciorul în spate și îi inspiră mirosul de femeie, de frică, de hormoni, de parfum ieftin. Îi privi buzele pline și îi simți pieptul cu sâni care nu purtau sutien. Toate astea îl făcu pe adolescentul William să aibă o erecție care se lipi de fundul lui Maze. Atunci tânăra își opri zbaterea palmelor și parcă îi acceptă atingerea. O femeie normală ar fugi, îi șopti acesta.

Maze nu răspunse, doar înghiți în sec.

— Îmi pare rău... o auzi îngâimând și dând drumul lacrimii. Pur și simplu... m-am săturat... Maze oftă, iar expirația lui îi înduioșă sufletul celui crescut de un psiholog. William o înțelegea.

De aceea, când o văzu pe Genny repezindu-se spre telefon, îi ordonă să se oprească.

— Nu ți-a făcut nimic, Genny. Hai să oprim asta!

— Will! Făcu disperată fata. Will! Are o armă!

— Și sor-mea are o armă. Privi în ochii lui Zed – cel mai bun prieten al său - și i se adresă: Gata...

Închizând înțelegător din ochi, Zed îi cuprinse umerii lui Genny, ducând-o spre vestiare. Toate celelalte fete urmară tipul înalt și, după părerea lor, întreg la minte, pe când William rămase în sala de sport cu Maze care, imediat ce fu eliberată, se prăbuși la pământ, în genunchi, la picioarele lui William.

— Îmi pare rău... Voiam doar să-i dau o lecție. Ochii ei mari îl priveau cu adevărat incocenți, în ciuda trupului. Am vrut... dar suspină și reîncepu să plângă.

La toate astea, îndeosebi la tânăra din fața lui, William Ravenleigh nu putu să rămână nepăsător.

Ce naiba tocmai am făcut? I-am conturat și lui Will o poveste de dragoste?

Să mă oprească cineva până nu întreg serialul „Tânăr și neliniștit"!

3238 de cuvinte