Acum aproape zece ani, în Bonners Ferry

Viața – mi se pare – e un șir nesfârșit de întâmplări absurde, care nu au logică, nedrepte și desprinse din minunile biblice în care majoritatea nu credem.

Un om care a fost împușcat, de exemplu, în mână, poate să aibă o constituție atât de fragilă, atât de biologic instabilă, încât să moară de la o simplă rană. Altul, împușcat fiind în cap, poate trăi fără o porțiune din creier o groază de ani, luând din deceniile pe care un copil cel mai probabil le-a pierdut în timpul unei gripe netratate.

Toate aceste miracole ar trebui, mai întâi de toate, să ne facă să ne întrebăm dacă moartea este explicabilă științific sau religios. Timpul tău a venit atunci când ți-ai îndeplinit destinul, când hotărăște, deci, un Creator. Am stat și m-am gândit în multe nopți de ce este uciderea un păcat, iar eu am ajuns la un singur consens a tuturor vocilor ce-mi vuiesc în minte: întrerupem destinul unei persoane. Intervenim, facem pe Dumnezeu, și nu lăsăm ca lucrurile să se petrească, nu permitem timpului să fie afectat pozitiv sau negativ de un individ pe care voluntar sau involuntar l-am omorât.

Gabrielle Ravenleigh se împotrivise de foarte tânără destinului hotărât de Divintate. La patru ani aproape că murise când, jucându-se singură cu mingea prin curtea din Scoția – acolo unde crescuse – se îndepărtase, și o mașină cu turiști aproape că o lovise. Mai apoi, la împlinirea vârstei de opt ani, Gabrielle nu fusese ucisă în momentul în care o răpiseră răufăcători din dorința răzbunării. Glonțul încasat de Michael nu îl ucisese nici pe acesta, dar în momentul întâlnirii unor suflete pereche, Dumnezeu hotărâse un alt curs destinului Gabriellei: o pubertate lipsită de griji și o adolescență în care ar fi trebuit să îi fie profanat trupul virginal de un bărbat prea mare pentru ea, de Daniel Cumberbatch. Iar aceasta nu fusese vrerea Divină, cât fusese consecința naturală a încăpățânării și lipsei de judecată a tinerei.

Dacă Gabby ar fi fost violată de Daniel atunci, pe malul înzăpezit al râului din Bonners Ferry, ar fi rămas însărcinată și ar fi fost obligată să abandoneze visul Academiei, cel puțin pentru un timp. Michael n-ar fi încetat niciodată să o iubească în tăcere, dar nu s-ar mai fi căsătorit cu Emmeline, iar imediat după nașterea unui copil sănătos, care avea să fie botezat Kevin, Gabby ar fi găsit refugiu în alcool. Traumele – din câte s-a putut vedea – nu sunt deloc suportate de Gabrielle, așa că în scurt timp, zărind chipul violatorului său pe al copilului, s-ar fi sinucis, abia după ce ar fi strâns copilul de gât când plângea prea tare, într-o noapte cu furtună. Sunt numeroase scenariile morții sau a vieții lui Michael fără existența lui Gabrielle, însă mie îmi place să cred că acesta ar fi ales refugiul monahal în locul ștreangului unde, probabil, ar fi avut să-l întâlnească pe Andrew. Preotul n-ar fi murit, atunci, și nici Daniel.

De moarte a fugit Gabrielle toată viața sa – fără să-și dea seama de asta -, așa că uite-o acum, împingându-l cu o forță supranaturală pe Daniel în râu. Gheața subțire s-a spart, trupul s-a scufundat în apa rece, victima nu știe să înoate. Se ridică parcă mort la suprafața lacului, privind spre lună, cu ploapele acoperindu-i ochii. Uite-l pe Michael venind și uite încăierarea. Iar Daniel aude tot.

Cu prețul vieții sale, Gabrielle s-a împotrivit unui destin care-i hărăzea oricum moartea. A fost mai puternică decât așteptările îngerilor, a luptat și a schimbat soarta. Se poate spune că atunci fiecare și-a dovedit dragostea față de celălalt, căci, chiar dacă Mike a lovit-o, să nu uităm că drumul spre Iad e pavat cu intenții bune; n-a făcut-o de plăcere, ci ca necesitate, trebuință. Atunci, poate că Dumnezeu s-a îndurat de dragostea lor, a zâmbit din Ceruri, și a continuat să privească din înaltul misterios la cum Gabrielle supraviețuiește atâta timp cât Michael trăiește și invers. Dar totuși nu a deschis Porțile Raiului pentru Daniel, așa că, pe când Gabrielle a fost pedepsită pentru uciderea acestuia printr-o soartă îndoită, Cumberbatch a revenit pe Pământ cu plămânii arzându-l, în timp ce era transportat spre morgă.

Printre cei care încercaseră manevrele de resuscitare din personalul ambulatoriu se lăsase o cruntă capitulare, când în spital un doctor bătrân a continuat să se opună forței demonice care-l trăgea în adâncurile sale și a readus sufletul în carapacea sa. Dumnezeu a permis viața încă o dată, așa cum a permis-o și pentru Gabrielle. Iar atunci, după ore de când toți îl considerau mort, Daniel a respirat puternic. Bătrâna ființă, care l-a tras pe Daniel din vidul existențial în care fusese aruncat, a murit chiar în acea noapte: a făcut infarct în timp ce era de gardă. Sufletul său a văzut un soare luminos și mulțumirea a zeci de familii a căror membrii îi salvase cu voia Domnului în momentul în care Raiul s-a deschis pentru el.

Rămas pe Pământ, acolo unde exista adevăratul Iad, Daniel a fost supus unor dureri incredibile, nefiind însă obișnuit ca persoanele care au suferit de submersie în apă rece să revină printre cei vii după resuscitare.

— Celulele lor nervoase au nevoie de mai puțin oxigen în astfel de condiții, ceea ce permite supraviețuirea pe un timp mai îndelungat, i-a explicat bătrânul doctor lui Luke când acesta s-a arătat debusolat de vestea primită.

Îl văzuse cu ochii lui cum se ridicase mort la suprafața apei, iar când observă masca de oxigen și aparatul care bipăia ritmic în salonul lui Daniel, Luke Scott se dădu în spate îngrozit. Parcă văzuse o fantomă.

Oricum, Daniel nu a murit atunci. Da, s-a trezit îndurerat și debusolat într-un salon, fără nume, fără identitate, fără... nimic. De ce?

Luke n-ar fi dat înapoi în mărturia lui cum că Gabrielle îl ucisese pe Daniel; asta ar fi însemnat că nu mai era de încredere pentru Michael, iar dacă Cumberbatch scăpa vreo informație, prietenia lor avea să fie afectată. Totodată, era vorba de simțământul datoriei pe care Luke voia ca Gabrielle să îl simtă pentru totodeauna. Nu numai ea, dar și Michael. Inițial, privind la ritmul cardiac al lui Daniel, Luke s-a speriat cumplit: nu putea mușamaliza o moarte, ce Dumnezeu! Avea o groază de martori, iar colac peste pupăză în urechea sa s-a mai trezit și cu glasul răgușit al lui Helene Bowman, inspectorul secției de poliție care preluase cazul.

— Păi, zisese femeia cu degetul mare scos din buzunarul pantalonilor, se pare că s-a trezit. Ah... ce s-a ușurat cazul ăsta!

Un fior l-a străbătut: nu voia să se ușureze!, și a măsurat-o cu privirea pe Helen. Da, Luke Scott o cunoștea foarte bine pe inspectoare. Cum am mai spus, Michael și Luke obișnuiau să-și petrească vacanțele de iarnă prin această zonă de foarte tineri. Două vacanțe la rând, Luke și Helene au fost iubiți: de două ori s-au despărțit. De fiecare dată când revenea, Luke știa că Helene avea încă o slăbiciune pentru el: o putea citi pe buzele livide, lipsite de culoare, paloarea chipuluii și mâinile reci. Helene Bowman încă îl iubea.

Tocmai de acest sentiment Luke a profitat când, urmând-o în acea zi, a invitat-o să bea ceva împreună pentru că:

— Tare aglomerată a fost ziua asta!

Cât l-a costat pe Luke să mușamalizeze niște declarații într-un sătuc ca Bonners Ferry? O noapte de sex și câteva sticle de vin ieftin pe care îl consumaseră aproape imediat

Dacă Helene s-a arătat reticentă, după prima sticlă de vin a început să cedeze în fața fărădelegii. La final, cu picioarele suite pe bar și cu barmanul aruncându-le priviri, Helene s-a agățat de gâtul lui Luke și a zis:

— Pe naiba! S-o facem!

În jurul orei două, după ce domnișoara Bowman se trezise dezorientată și mahmură, Luke – așezat la biroul femeii – îi zâmbise și pusese mâna pe pix.

— Acum să fac și asta, așa, să nu uit...

I-a făcut cu ochiul, iar Helene a înghițit în sec. În timp ce penița aluneca pe coala de hârtie mult prea albă, femeia începea să se simtă vinovată. A doua zi, când a pus declarația la dosar, urmând ca toate copiile după acte să fie oferite chiar de adolescenta din spital ce nu intuia nicio clipă că nu omorâse pe nimeni, nici măcar din greșeală, inspectorul și-a strâns picioarele. Senzația plăcută dintre ele avea să îi amintească în fiecare zi că înfăptuise o crimă: falsul în acte nu era o încălcare a legii minoră, mai ales că Luke declarase în numele lui Gabrielle că își retrage plângerea pentru Daniel Cumberbatch care, pe întâi ianuarie, a încercat să o violeze.

Cunoscând adevărul, Luke îl abolise pe Daniel de o posibilă sentință, clarificând rapid cazul prin retragerea plângerilor victimei. Declarațiile lui Gabrielle au fost aruncate imediat ce Helene Bowman le-a primit, iar dosarul a rămas în arhiva poliției locale, având ca primă pagină declarația lui Luke, scrisă în numele domnișoarei Gabrielle Ravenleigh.

Iar după ce rezolvase problema presantă, după ce o văzuse pe Gabby părăsind zona cu părinții săi și cu Michael, Luke a expirat ușurat, l-a externat pe Daniel și au luat prânzul la același han la care se cazaseră la începutul vacanței. Aruncând priviri pe coridorul hanului, Luke își zicea că asta era o mișcare a naibii de periculoasă. Cu toate astea, polițistul avea toate detaliile programate.

Daniel Cumberbatch nu s-a mai întors niciodată din Bonners Ferry, Luke plecând a doua zi, după ce i-a înmânat artistului o sumă mare de bani și l-a oferit în grija domnișoarei Bowman.

— Mă întorc, Helene! I-a promis el la aeroport. Tu doar ai grijă ca Daniel, și a aruncat o privire spre bărbatul care privea exteriorul debusolat, să nu ajungă niciodată în Philadelphia!

Luke Scott nu s-a mai întors în Bonners Ferry, iar zilele pentru Daniel Cumberbatch au trecut, până ce moartea sa ulterioară l-a atras pe Luke înapoi în micul sătuc.

De data asta era vorba de o problemă și mai presantă, și mai urgentă, și mai stresantă.

***

Înapoi în prezent

Până ce Gabrielle a reușit să articuleze câteva cuvinte paralizată complet de frică, s-au scurs o infinitate de minute. În acest timp, chelnerul a trecut pe lângă Michael care se întorcea fugind spre camera în care o lăsase pe scumpa lui Gabby. Au trecut unul pe lângă altul, astfel încât Michael nu i-a zărit deloc fața și nici nu i-a remarcat înălțimea. Undeva departe, în adâncul minții sale, ca un mesaj subliminal transmis creierului, a auzit vocea recepționistei strigând:

— Todd! Pleacă de-acolo, să nu zică ăștia că tu ai ucis-o!

Retina a perceput o fracțiune de secundă bărbatul înalt care se îndepărta de cadavru, coborând treptele. Dădu din nas, zicându-și că era doar un chelner pe nume Todd, atât de comun în tradiția Statelor Unite, și reveni în dormitor. Închise ușa, zărind-o pe Gabrielle încă pe jos, goală, și cu mâinile tremurânde – care fuseseră șansele ca acestea să se petreacă într-un moment așa frumos! – formă numărul poliției. Raportă infracțiunea, enervându-se când Collins îi ceru datele.

— Sunt eu, Collins! Eu – Michael! Vin-o repede!

Oricât de mult i-ar fi făcut cu ochiul trupul lui Gabrielle, era momentul să-și facă datoria. Așa că, după ce oftă obosit, se aplecă pe vine, lângă ea, spunându-i:

— O femeie a fost...

— Am auzit, răspunse femeia, revenind din starea de congelare. Am... oftă și își frecă mâinile, brusc înghețată. Vai! Michael! Îi prinse disperată mâinile. Michael...

Alerta de pe chipul său, alături de spaima din ochii femeii, îl făcu pe Kavanugh să se încrunte și să îi mângâie ușor degetele reci.

— Ce este? Ce s-a întâmplat, Gabby?

— L-am... l-am văzut!

Lumea păru a i se cutremura când instinctual știu despre cine era vorbă. În același timp, o îngrijorare crescândă îi cuprinse vintrele, strângându-i cu putere intestinele. Gabrielle continua să abereze despre morți aduși brusc la viață, despre ochii lui, iar în final îi cuprinse gâtul cu brațele, dărâmându-l la baza patului. Polițistul și bărbatul începură să poarte o bătălie cruntă observând clanța și știind că în hol zăcea o moartă. Numai că, frisoanele care o cuprinseseră pe Gabby, întrebările ei de:

— Nu l-ai văzut? Cum e posibil să nu...?

Îi spuneau să aștepte. Probabil că, gândea el, împușcătura i-a declanșat amintiri. Aiurează. Atât. Nimic mai mult. Merse chiar mai departe, gândindu-se că odată deschise Porțile Raiului sufletele fuseseră libere să se plimbe pe Pământ, iar sufletul lui Daniel se întrupase aici, lângă Gabby... dar nu și-a mai continuat ideea căci i se părea o aberație incredibilă. Gândește, Michael, gândește! Centrii săi nervoși urlară spre ei, făcându-l să-și deschidă ochii și să îi spună lui Gabby:

— Gabrielle... o echipă va apărea aici în curând. Trebuie să ne îmbrăcăm.

— Pe toți dracii! Urlă Gabby, ridicându-se de la pieptul lui. Eu l-am văzut pe Daniel Cumberbatch viu, pe holurile nenorocitei ăsteia de clădiri. Mă doare fix în ... că vine Collins și mă vede în...

— Ssst... zâmbi Michael și își lipi gura de a ei. Îmi pari atât de... frumoasă, șopti pe buzele sale, când ești vulgară. Îi masă umerii, sărutând-o încet. Femeia începu să uite unde era, uită condițiile despărțirii dintre ei și episodul se reluă în mintea sa din momentul în care percepuse ideea căsătoriei. Se duseră imaginile cu Daniel, dispăru teama și, în locul ei, o dorință bruscă o făcu să se topească la pieptul său. Trebuie, îi șopti Michael ridicând-o în propriile-i brațe, să – iar ea aștepta să fie lăsată pe pat și iubită în continuare – ne îmbrăcăm, râse Michael, ridicându-se.

Îl văzu cum își trage pantalonii pe el și se încruntă. Ideea înghețată a faptul că mintea sa distinsese profilul lui Daniel Cumberbatch trecând prin fața ușii sale o izbi, acum că Michael era departe.

— Mike...

— Hm?

— L-am văzut, îi zise, privindu-l serioasă. L-am văzut! Repetă când bărbatul nu păru a se opri din activitatea întreprinsă.

— Gabby... știu că Daniel ți-a făcut mult rău, dar... inspiră profund și o privi după ce termină de încheiat ultimi nasturi ai cămășii, ești sigură că...

— Da! Afirmă femeia brusc. Da! Da! D... dar se opri, rostind adverbele în timp ce se ridica în picioare. Ultimul „da!" revoluționar, francez, o făcu să se oprească. Așa e firea umană! Se îndoiește de tot ce există, de tot ce mișcă, tocmai pentru că are incredibila abilitate de a uita informația. Atunci, când trăsăturile dintre lucruri, ființe, obiecte seamănă atât de bine între ele, un creier maltrat se întreabă: eu am văzut cu adevărat ce credeam c-am văzut? Aici intervine preamărita rațiune, când începem să gândim ideile și lucrurile. Le gândim prea mult, iar în final suntem siguri că trebuie să ne fi înșelat.

Gabrielle ajunse la pat și se așeză pe acesta, privind drept spre picioarele sale. Era adevărat ce văzuse, sau fusese doar frica ei? Fusese real? Oftă și își lăsă capul pe pieptul lui Michael în momentul în care acesta reveni pe pat, lângă ea. Bărbatul îi prinse delicat umerii în palme și o sărută pe obraz.

— Gabby... hai să te îmbrăcăm...

Subiectul l-am văzut pe mort fu abandonat când Michael observă pentru prima dată cu ce era îmbrăcată Gabrielle: pijamale. Pentru a domoli spiritul lui Mike, care începuse imediat să-i țină morală, femeia făcu câteva glume, abandonându-și problema și împiedicându-se din greu să nu adauge atributul de „mintală" la substantiv.

Studiul despre care am citit este cât se poate de adevărat. Ei explică lucrurile prin știință, eu zic că e dorință Dumnezeiască. Acum, sunteți liberi să interpretați. 

În săptămâna care vine voi posta la „Cine dansează moare", chiar dacă nu am capitolul pregătit :) Ne auzim!

2532 de cuvinte