De când Gabrielle se mutase în Philadelphia, John Adkins căuta să își petreacă mai mult timp în orașul de la Golf. Astfel că, după o săptămână în Carolina, preluase responsabilitatea delegației în Pennsylvania, la Conferință, când ar fi putut foarte bine să trimită pe altcineva, cu scopul de a se reinstala în căsuța lui de pe Belmont Avenue.

Era în jurul ore patru când își sărută soția ce încă dormea, își puse costumul de jogging pe el și străbătu cartierul. Dimineața era îngrozitor de rece, dar nici măcar asta nu-l oprea din dorința de a se familiariza cu cartierul. Trecu pe lângă casa lui Gabby, o observă atent pe cea a lui Michael și ajunse la supermarket de unde cumpără alimente pentru micul dejun. Din adolescență obișnuia să iasă în fiecare dimineață la alergat, iar vârsta apropiată de pensionare nu îl oprea. Prefera să facă infarct fugind decât mâncând și îngrășându-se pe canapea. În micul părculeț de la intersecția străzilor unde se afla Departamenul de Pompieri, John se așeză pe bancă, după ce lăsă o pungă suplimentară să facă prima contact cu umezeala acesteia și inspiră aerul.

Mai avea un an, sau poate doi, până ce își va scrie decizia de pensionare. Atunci, extrem de fericit, se va muta definitiv în Philadelphia. Iubea locul, oamenii și, mai mult, aici era Gabrielle. De multe ori când o privea parcă își vedea propriul fiu mort. Ce sperietură mai trăsese auzind de rănirea acesteia din cauza glonțului! Își trosni degetele și aruncă o privire de ansamblu spațiului verde, când, la lumina unui felinar, îl observă pe Dylan Ravenleigh mergând agale și pierzându-se în griul difuz al dimineții. Apoi, cu o pelerină de ploaie pe el, îl observă oprindu-se și așezându-se pe o bancă. Ah! Prietenul lui! John zâmbi, se ridică și își mută punga lângă Dylan care se încruntă înainte de a-l observa.

— 'Neața, vecine!

— Bună dimineața! Ură și Dylan. Nu știam că ai revenit.

— Eh, pentru o Conferință, îl lămuri Adkins. Apoi, dregându-și glasul observă agenda din mâna lui Dylan. Ochii îi picară pe numele pe care agenda ți-l cerea, la început, și pe care, cu litere rotunde, scria: Gabrielle. Nu știu de ce îi atrăsese atenția atât de tare acel G care semăna puternic cu fontul caligrafic. Poate că mintea lui zăbovi prea tare pe cei doi de l, ai căror buclă era perfect realizată, uniformă. Ce ai acolo?

— Oh, ăsta... Dylan își drese glasul și mai dădu o pagină, unde litere la fel de frumoase, de lungi, de mari și contopite umpleau pagina. Este jurnalul lui Gabby. Îl folosim pentru micile noastre sesiuni de psihoterapie.

— Face psihoterapie?

— Ăăă... da. Pentru copil și d-astea, adăugă Dylan rapid, căci spera să nu îi facă probleme copilei.

— Înțeleg. Își ridică ochii de pe agendă și se confesă: după moartea fiului nostru, soția mea a făcut și ea terapie. Nu mai putea rezista.

— Este normal, fu de acord Dylan.

— Mda... își drese glasul Adkins, rămânând cu ochii și pe cifrele cu care fusese notată data consemnării sentimentelor.

Un val fierbinte îi străbătu trupul și își trosni degetele, cu coatele sprijinite de genunchi. John Adkins săpase mult în trecutul lui Gabby; el cunoștea crima prin autoapărare, dar și mai mult. Văzuse niște declarații după ce... inspiră profund. Acum știa de ce rămăsese cu ochii la scris. Îi zâmbi lui Dylan și, dregându-și glasul, se scuză, nu înainte de a-l invita la cină cândva. Domnul Ravenleigh îi zâmbise și acceptase o invitație pentru seara de duminică, adică de mâine.

Cu mâinile în buzunar, John alergă ușor până acasă. Pe drum simți că se sufocă. Intră în casă ca o furtună, speriind-o pe doamna Adkins care de-abia ce cobora scările în cămașa ei de noapte scurtă și sexy.

— John? Întrebă ea neliniștită. Când nu-i răspunse, femeia grăbi pasul, apropiindu-se de el. Adkins era prea ocupat să depună alimentele pe masa de la bucătărie și să își scoată telefonul din buzunar. Căută numele polițistului cu care vorbise, din Bonners Ferry, și, înainte de a glisa pe numărul de telefon, degetul îi tremură. Închise telefonul și își luă capul în mâini. Trebuia să se calmeze, mai înainte de toate. John! Veni soția lângă el, lipindu-și trupul cald de al lui și tresărind. Ești rece ca un mort! Ce ți-am zis eu să nu... dar femeia încetă să-l dojenească. Ce este?

— Nu sunt convins de ceva, răspunse bătrânul. Pur și simplu am nevoie de niște mâncare și... o luă în brațe, strângându-i fundul în mâini, să mă încălzesc puțin.

— Nu ți-am zis eu să nu mai ieși iarna să alergi?

— Îhm! O aprobă el. Așa mi-ai zis. Îi sărută părul, iar apoi o privi pregătindu-i micul dejun. Înainte de a-l suna pe polițist, trebuia să se relaxeze și să vadă cum urma să ceară informația de care avea nevoie.

***

Douăzeci de minute trecură până ce Gabrielle își recăpătă suflul. Până atunci, răcoarea din aer o izbi – cândva, în ora ce se scursese partidei, focul se oprise. Inspiră profund și cu gura tremurândă, dădu afară tot aerul transformat în aburi.

Michael, ale cărui membre încă mai tremurau încet, se întoarse spre ea și își așeză trupul astfel încât să o cuprindă pe de-antregul cu brațele și să o încălzească. Era complet acapartă de corpul lui mare, simțindu-i masculinitatea odihnindu-se pe coapsa sa, aproape de pubis. Vai! Exclamă în sinea sa. Fusese atât de plăcut! Nu-și amintea să-i fi plăcut atât de tare vreodată, dar cu siguranță că nu urma să uite senzațiile. Infinit mai bine ca prima lor dată, de sute de ori mai fierbinte ca oricare dată pe care o trăise Gabrielle. Un alt fior o trecu, iar Gabby se întoarse cu spatele la el, încercând să se încălzească în coconul de căldură format de triunchiul membrelor sale. Mâna lui trecu lasciv peste picior, apoi în sus, pe șold, cuprinzându-i sânul în palmă. Gabrielle oftă și își așeză mâna peste a lui, în încercarea de a-și opri răspunsul favorabil al trupului.

Sexul cu Mike fusese mai mult decât o penetrare. Îi mângâie încet inelarul, cu degetele lui așezate cuminți pe niște sfârcuri întărite. Avusese impresia că îi atinsese sufletul, iar de foarte mult timp Gabrielle se simți îmbătată de iubire. Își împleti degetele cu ale sale, trăgându-l mai aproape, căci nu voia să se despartă vreodată de el.

Dar nu toate lucrurile relele de pe acest pământ apar când spui „te iubesc"?

Gabby își închise ochii, încercând să-și scoată gândul pătimaș din minte. Văduva Cabrera se temea de o posibilă despărțire. Și poate că ruptura n-ar fi fost deliberată, cât indusă de societatea geloasă în care trăiau. Răsuflarea lui caldă îi mângâie spatele, iar simțurile i se aprinseră imediat, explodând ca un vulcan.

— Michael... spuse îngrijorată de reacția trupului său.

— Da? O întrebă acesta.

— Nu putem să facem asta...

— Da? Bărbatul continua să îi sărute umerii, când înțelese cu adevărat ce spusese femeia. De ce? O întrebă.

Gabrielle se întoarse pe spate, iar Mike rămase deasupra ei, ferindu-și greutatea de pe abdomenul său. Femeia îi cuprinse fața în palme și zise, cu ochii triști:

— O posibilă idee de relație între noi ar putea foarte bine să te bage vinovat de uciderea soției și prietenului tău pentru a trăi o aventură cu mine.

— Wow! Gura lui Michael se lărgi brusc. Ce gânduri... teribile!

— Sunt variante, sublinie femeia. Robert s-ar putea gândi la mai multe...

— Corect, și își aplecă gura peste sânii săi, începând să sugă sfârcul unuia.

— Mike! Icni ea și îl prinse de păr. Până nu găsim pistolul... oftă, căci senzația din sân nu-i dădea pace. Până ce nu găsim pistolul... noi...

— Gabrielle, îi cuprinse Michael șoldurile, ridicându-se în picioare. Nu voi mai lăsa gândurile astea care m-au bântuit pe mine să ne despartă. Nu există probe împotriva mea, iar camerele...

Femeia putea observa penisul în erecție deasupra capului ei, neputându-se concentra. Începea să se ude toată, din nou.

— La naiba cu camerele alea! Ai plătit asasini! Știu eu ce le trece prin minte ălora? și se ridică și ea în fund, nemaiputându-se holba la dotarea bărbatului care fusese cu ea cu câteva minute înainte. Nu pot... înghiți în sec și încercă să își înfrâneze lacrimile. La naiba... presiunea de pe piept, sentimentele care parcă se descătușaseră cmplet din inima ei o copleșeau, căci habar n-avea să le interpreteze.

— Gabby? Se aplecă Michael îngrijorat. Ești bine?

— Da, în... și înjură, făcându-l pe Mike să zâmbească atunci când adăugă: cred că mă reîndrăgostesc de tine!

— Asta e bine. Îi prinse mâna și i-o sărută. Îmi doresc ca viitoarea mea soție să mă adore.

Gabrielle se încruntă și își întoarse capul spre el, brusc, cu inima bubuindu-i în piept și având impresia că era pe cale să facă un infarct. La senzația că inima avea să-i plesnească, alături de fața înroșită și trupul febril contribui și sunetul asurzitor al unei arme care se descărca. În costumul primilor oameni, amândoi priviră îngrijorați spre ușă, moment în care, cu abilitățile sale prea bine dezvoltate în anii de poliție, Michael sări spre halate, aruncând unul pe Gabrielle și ieșind ca o furtună pe hol.

Nu trebui să fugă mult, căci la vreo zece metrii de scară, la etajul camerei lor, o femeie căzuse pe față, sângele începând să se împrăștie pe lemnul fin al locului. Alți clienți ieșiseră pentru a vedea ce se întâmpla, toți bărbați, până ce o femeie mai curioasă își scoase capul pe ușă, pe lângă soțul ei, și dădu alarma între celelalte reprezentate de sex feminin. Atunci se dezlănuțui Iadul.

***

În acea seară, când trecea prin zona de sud-vest a Philadelphiei, Eleanor Cole mergea grăbită, având de îndeplinit un scop.

Cu puțin timp în urmă își dăduse seama că avea sifilis, iar chiar dacă i se prescrisese un tratament, domnișoara Cole nu avea nici banii și nici dispoziția necesară pentru a cumpăra rețeta. De ce? Parcă-și dorea singură să moară.

Pufni, zâmbind sarcastică spre Divinitate: dacă ar fi avut acum bani, și-ar fi permis să meargă cu autobuzul. În schimb, până la casa lui Michael Kavanaugh trebuia să o ia pe jos. În geaca ei extrem de subțire, Eleanor dârdâia, însă puțin îi păsa la acel moment. După aproape o lună de zile își făcuse curaj să vină și să îi spună celei care i-l furase pe Mike că cineva își dorea s-o omoare. Acum, Eleanor nu mai avea nimic de pierdut. În alte condiții s-ar fi temut pentru propria-i existență, căci așa oribilă cum era, voia să trăiască. Acum, însă, știa că nu avea un destin care să se finalizeze bine.

La jumătatea drumului vru să își întoarcă picioarele la trei sute șaizeci de grade, pentru că pe cât se apropia de lumea bună, pe atât știa că locul ei nu era acolo. Toate acele priviri o acuzau; țoți știau ce e. Poate c-ar fi făcut-o dacă nu l-ar fi văzut pe Michael Kavanaugh coborând grăbit dintr-o mașină. În fața ochilor îi apăru și bruneta pe care o știa pe numele său de Gabrielle. Ea era în pijamale, iar complexul de camere din spatele lor puteau anunța un singur lucru: petreceau împreună o noapte.

Atunci, Eleanor se opri în fața clădirii frumoase în care n-avusese niciodată ocazia să facă dragoste, și rușinată de modul în care aștepta în friguroasa noapte încercă să ia contact vizual cu cât mai puțini oameni. Nu putea să intre peste ei, să îi deranjeze... Ce ar fi zis și, oh!, ce ceartă s-ar mai fi iscat între cei doi!

Mai fac o supoziție: dacă Eleanor n-ar fi așteptat afară, n-ar fi fost observată de un bărbat din personalul restaurantului din interiorul hotelului. Acesta, venit să arunce resturile alimentare care se adunaseră într-un sac negru, observă negresa din drum. Se uită atent la ea și, mărindu-și ochii, își dădu seama că ceva era în neregulă. Se uita la prostituata cu care îl găsise pe Luke atunci, iar el știa că nu venise aici pentru a-și presta meseria. Ar fi fost izgonită imediat, la recepție. Inspiră și expiră, încercând să se liniștească. Apoi, coborând scările pe palierul chelnerilor, ideea îi străluci în minte în câteva minute. Agil, după ce ajunse în bucătărie, coborî treptele spre recepție, exact când Michael și Gabrielle urcau cu liftul spre zona camerelor.

Zâmbi și se întrebă oare unde își pusese arma ceea, în timp ce Eleanor – cuprinsă de friguri – se hotărî să intre în clădire.

Mirosuri pe care nu-și amintea să le fii digerat vreodată îi izbiră simțurile, iar o căldură îi umplu oasele. Își strânse stomacul, îngrijorată că acesta avea să ghiorțăie atât de profund, încât va atrage privirile spre ea, și făcu o încercare timidă de a întreba despre cei doi la recepție. Fu dată la o parte, apostrofată de recepționistă și observă câteva femei râzând la înfățișarea sa exacerbată pentru anotimp: Eleanor purta o rochie verde, până la jumătatea coapsei, cu un decolteu adânc, în V, fără mâneci. Pe sub aceasta, încropise un dres care fusese reparat de zeci de ori, de culoare neagră. În picioare avea tocuri foarte înalte, roșii, singura pereche, căci proprietarul „clubului" de prostituție refuzase să de banii pe alții – iar ea nu se împotrivise.

Peste trupul firav purta un hanorac împrumutat de la unul dintre copii unei prietene. Era de băiat, cu un Spiderman imens pe piept. De unde să știe Eleanor că nu va mai putea restitui hanoracul și că cel mic va plânge de mama focului când va trebui să se ducă la școală mai dezbărcat decât inițial? De unde să știe ea că băiețelul va răci, răceala va da în pneumonie și, în cinci luni de la moartea sa, fiul prietenei sale va muri din cauză că mama nu-și permitea să cumpere medicamentele?

În acel moment, singura grijă a domnișoarei Cole era de a ajunge la cei doi îndrăgostiți, sau mai degrabă de a nu fi alungată din căldurosul hotel. Așa că, tiptil – la strecurat era foarte bună – urcă în primul lift care veni. Din nefericire pentru ea, nimeri etajul la care se afla Mike și Gabrielle, de-abia desprinși de îmbrățișarea celuilalt. Dacă nu ar fi fost omul cu pistol de pe scara personalului, Eleanor ar fi fost pusă în postura jenantă de a bate la toate ușile până o găsea pe cea potrivită. Nu făcu asta. Căci, îndreptându-și privirea spre cel care aproape că o mirosise în taverna mizeră în care-și făcea veacul, ochii i se măriră, pupilele i se dilatară și, inconștient, vru să o ia pe scări în jos. Atacatorul fu mai rapid, iar cu un zâmbet, neclătinând niciun pahar de pe tăvița pe care o căra, lansă glonțul. Acesta o nimeri direct în cap.

Talpa ușor curbată a încălțărilor nu îi permise să cadă pe spate, ca tot mortul, iar când Michael ieși să vadă ce se întâmplase, Eleanor deja se prăbușise la pământ, cu fața în jos. Câteva secunde fu atât de conștientă că singura misiune pe care ea o considera Divină pe acel Pământ nu fusese îndeplinită. Iar apoi, când închise ochii, așteptându-se să vadă lumina despre care auzise în cuvântările biblice, Eleanor nu mai văzu nimic.

După moarte nu mai era nimic...

***

Gabrielle auzea harababura și văzu picioarele amantului ei îndepărtându-se de camera lor. Nu se putu mișca de jos, retrăind momentul în care ea fuseses împușcată. Vestea unei potențiale uniuni între ei păli în comparație cu senzația că ceva rău avea să vadă în seara asta.

Pielea pe ea se răcise atât de tare, încât simți nevoia să își pună pe ea halatul, îndepărtându-și privirea de la ușa întredeschisă câteva clipite. Acele momente fură suficiente pentru ca în secunda doi, când ridică privirea, să aibă impresia că își va pierde conștiința.

Bărbatul care o privise cu coada ochiului, căci traversa grăbit holul, îi dă senzația de paralizie ce îi curpinse genunchii într-un spasm paralizator. Ochii, trăsăturile... Se zbătu să respire în fața celui pe care-l vedea privind-o, fără să-și dea seama dacă înnebunea, sau chiar vedea o fantomă.

Fantoma lui...

La mulți cu ocazia centenarului! Sper ca toți cei care azi s-au bucurat de Ziua Națională să mai prindă un secol pentru a ne povesti, atunci când ajung Sus, de cât de mult a prosperat țara asta minunată. 

De Sfântul Andrei am uitat să anunț la mulți ani, dar o fac acum, cu întâziere, Andreilor și Andreelor.

Iar despre carte... cum a fost capitolul ăsta? V-ați prins de fapt că Adkins s-a arătat șocat de scrisul lui Gabby care nu corespundea fontului pe care-l văzuse el pe o declarație? Pe cine a văzut Gabby? 

2650 de cuvinte