27. Mai întâi vine preotul
Când trebuie să respectăm viața privată a cuiva ne simțim oribil de furioși, de dați la o parte, de, de, de, astfel încât se întâmplă să mai lovim furioși cu piciorul într-un gunoi public, să înjurăm în barbă până când realizăm că noi suntem cei care exagerează acum.
Michael privise mult spre dormitorul Gabriellei, după ce se instalase comod în patul propriei camere. Nu putea spune că își făcea griji însemnate despre acțiunile lor de a ascunde o crimă, chiar și fiind ea o autoapărare, cât i se întâmpla să se întrebe dacă asta era soluția optimă problemelor lui Gabby. Se temea doar ca această instabilitate emoțională să nu fie mai mult semnele nebuniei.
Nu prea dormi în noaptea aceea din cauza lui Kevin care era foarte agitat, dar nici propriile-i idei nu-i dădură pace. Stătea prea mult să se gândească, chiar dacă știa că o iubea pe Gabrielle, iar indiferent de ceea ce avea să se întâmple el îi va fi mereu alături. Doar că, pe lângă un istoric macabru, era acolo, în ea, o persoană infinit de plăcută prin izbucnirile ei, prin nebunia-i specifică... Visând chiar, și-o închipui pe Gabby mireasă, cu părul buclat și umerii goi, radiind fericire. Asta își și dorea să vadă pe chipul ei: bucurie. Se trezi din somnul agitat cu un soare puternic, în ciuda nămeților de peste drum, inspirând aerul răcoros când își scoase capul pe fereastră. Aproape că și uitase de spaima din urmă cu o seară, de dispariția lui Gabby și de modul în care îl dăduse afară.
De toate astea îi aminti medicul legist – un bun prieten cu el – care îl apela la ora opt dimineața. Prinse neîndemânatic telefonul în mână și îl puse la ureche, întrebând:
—Da?
—Am analizat urina trimisă. Așa cum bănuiai, e GHB în cantități destul de mari. Te sfătuiesc să duci persoana în cauza la...
—Mulțumesc, Marcus, dar nu sunt prost, oftă acesta. A fost deja la ginecolog și nu prezintă urme de viol.
—Hmm... cel mai probabil s-a folosit pentru că e incolor și inodor, în băutură.
—Da, expiră acesta. Întrebarea e... de ce?
Își frecă fruntea, negăsind vreun motiv pentru care să îi fi fost administrat drogul violului lui Gabby, din moment ce nu fusese violată, dar nici n-avea urme de agresiune pe corp. Nimic nu se lega. Nici accidentul de mașină, nici ștrangularea pe care insista Gabrielle, nici GHB-ul din urină și nici povestea lui Orson Climb. Atunci, care era adevărul?
Se clăti de mai multe ori cu apă rece pe față. Un fior îi străbătea mâinile, înzestrându-l cu o frenezie de neexplicat; era îndrăgostit, era îngrijorat, era încurcat. Când ieși în aerul rece, zărind din nou mașina defunctei sale soții pentru care chiar azi purta încă doliu, înghiți în sec și fu convins de un singur aspect: trebuia să își cumpere neapărat una nouă. Cu toate astea, ca să nu întârzie la birou băgă cheile în contact și porni. Își verifică telefonul de câteva ori, crezând că fusese contactat cumva de Gabrielle, dar apoi își dădu seama că acesta era lipsit de orice notificare. Râse, dând negativ din cap: se învățase din nou cu ea pe locul de lângă șofer, iar față de restul i se părea cel mai greu să se dezobișnuiască de asta.
Ce-i mai era și cu viața asta!
Trăia într-o lume în care aparențele creau, de foarte multe ori, iluzii optice de nerecunoscut pentru creier. Cum le-ar putea distinge atunci, dacă nu chiar prin instinct? Și ce îi ghida inima în momentul de față? – nu una, ci două persoane încercaseră să o omoare pe Gabby cu două seri în urmă. Bineînțeles că, acest sincron i se părea de-a dreptul desprins din filme; de aceea alese să conducă mai departe, cu soarele orbindu-i retina.
***
Iar toate lucrurile astea s-au întâmplat fără să-mi dau seama că le comit... Și știu, tată, că nu sunt o criminală, iar de aceea nu vreau să am sângele lor nevinovat pe mâinile mele.
În dimineața din urma „ședinței" psihologice de după-amiază, care se prelungise până la sosirea primilor membrii din restul familiei, Dylan sorbea înnegurat cafeaua. Era foarte devreme, nici măcar nu răsărise soarele, iar el analiza, tocea, încerca din răsputeri să își imagineze monstrul în care se transformase Gabrielle a lui. Oricât de multe încercări trecute, nu reușiseră decât să-i găsească clemență fetei. Atunci, cu o migrenă, începu să-și maseze tâmplele.
Până atunci crezuse că Daniel murise singur, din cauza prostiei, pentru că se dezechilibrase. La tot se adăugase și bătaia bună care o băgase pe tânără în spital – de ce nu ar fi crezut, atunci? Ei bine, încă de la început Dylan avusese propriile-i rețineri, iar acum, după mărturisirea unui suicid ce se sondase greșit cu două victime, se învinovățea: ar fi trebuit să o oblige atunci să vorbească cu el.
Ca un bun psiholog ce era, Dylan nu o judecase, încercase deci să fie obiectiv. Poate că asta o și încurajase să zică mai departe. Dar, ca om, nu putea să-și păstreze calmul: era distrus!
Se încruntă și, pentru că tot i se dicta în conștiință să asculte sfatul, îi găsi toate scuzele de rigoare. Gabrielle trebuia să fie nevinovată! Cel puțin în cazul lui Daniel, căci acel caz i se părea cel mai suspect din câte trăise. Ei nu mai primiseră nicio înștiințare din partea poliției atunci, de parcă – odată cu Cumberbatch – murise și departamentul de poliție din Idaho.
—Hei! O simți pe Philadelphia agățându-se de el. Ce este? Îl sărută aceasta, ridicându-se pe vârful degetelor de la picioare. Își trecu mâna peste obrajii lui și se încruntă. Ești bine?
—Da... răspunse zăpăcit. Am doar un... oftă din suflet, un pacient mai dificil... atât. Și îi zâmbi, îmbrățișând-o.
Numai că, Dylan știa că dificl era puțin spus: era cel mai greu pacient al său care, deși nu bolnav din punct de vedere psihic, amenința să îl îmbolnăvească pe el de griji.
Nu la fel se trezi și Gabrielle.
Femeia inspiră profund, când soarele se infiltră pe geamul dormitorului său, și zâmbi clar. Inițial avu senzația de apăsare, de disconfort sufletesc cu care se confrunta aproape zilnic, dar mai apoi, amintindu-și de confesiunile de ieri, rezidurile se curățară de la sine, astfel încât, înainte de a se ridica din pat, Gabrielle știa: era alt om!
N-ai vrut să-i omori, asta înțeleg eu. – îi spusese Dylan cu o seară în urmă. Da, știu că vina e a ta, dar nu fi așa de dură cu tine. Oare acești băieți n-au și ei partea lor de vină? Un viol, Gabby? Dumnezeu știe că greu am mai tratat traumele după o siluire. Iar Brom... ei bine, poate că ar trebui să te întrebi ce e ăla un soț și să găsești echilibrul dintre viața sexuală și cea amoroasă. Să nu mai amintesc: n-avea centura pusă?
Vina era a ei – corect! Dar vina fusese și a lor. Nu avea acum să îi incrimineze decât pe ei, dar tot ceea ce spusese din adâncul sufletului fusese mai mult decât adevărat: regreta.
Iar Dumnezeu îi iartă doar pe cei care se căiesc, adăugase tatăl.
De iertarea lui Dumnezeu avea ea nevoie?
Poate că ar trebui să... – își frecase ochii obosit – să lași timpul să zboare. Nu te agăța de aceste două accidente – pentru că eu așa le văd, Gabby. Nu a fost vina ta: acceptă!
Exact asta avea să facă Gabrielle. Din pat sări direct la măsuță, controbăi prin sertare și în sfârșit găsi o agendă nescrisă. Cu litere mari scrise la început JURNAL. Printre sfaturile lui Dylan mai reținuse și păstrarea unui jurnal pe care, cu acordul ei, avea să-l citească psihologul.
Face parte din terapie pentru că vreau să văd cum gândești, explicase el.
Azi, de exemplu, se simțea bine. Se simțea fericită că scăpase de povara tăcerii, greutatea unui secret morbid. Zâmbi, fără să știe că puține vor fi zilele despre care va scrie cu atâta voioșie și, poate prea multe cele care trimiteau spre evocarea morților.
Pentru a fi fericită trebuia să elimine toată mizeria trecută pe care singură o atrăsese. Un mare poet spunea că, dacă vrei să vezi cum va arăta viitorul trebuie doar să privești în trecut. Sunt total de acord, iar de aceea, pentru un viitor frumos Gabrielle trebuia să își limpezească trecutul. Dacă avea să aleagă bine, atunci o aștepta un viitor frumos, iar contrar alegerii fericite trebuia să plătească strategia cu propria viață.
Procesul deja începuse, dar nimeni nu realiza asta. Nici Orson Climb nu știa că avea să fie parte dintr-un plan Divin, dintr-un test, căci și Dumnezeu se întreba dacă nu cumva adusese pe pământ un monstru. El vedea toate posibilitățile viitorului, iar doar una avea să fie cea corectă; pentru asta, trebuie să parcurgem mai întâi ziua friguroasă de februarie, să ne bucurăm de soarele „cu dinți" din viața lui Michael și a lui Gabrielle.
Iar primele revelații i se vor afișa chiar polițistului, căci tare îngândurat intră în secție. Nu auzi nici condoleanțele colegilor, nimic, ba chiar îi ignoră. Toți considerară gestul ca fiind unul de durere, iar empaticul Collins își uni buzele și oftă. Nu dorea să-și închipuie nici în ruptul capului ce însemna să fii înșelat cu prietenul tău cel mai bun. Acum, că-l vedea așa de trist, îi părea rău pentru că trebuia să îi dea el vestea: în urma analzării cazului în care medicul ortoped, Fergus Byrne, fusese împușcat mortal, prietenul celui care împușcase - și care înfunda acum pușcăria - nu mai cedase presiunilor, cum le numise el, și recunocuse.
Problema era că, lui Collins îi venea extrem de greu să îi pună dosarul șefului de secție pe masă. Dosar în care scria că Emmeline Kavanaugh, defuncta lui soție, plătise pentru uciderea acestuia. Din câte își dădea seama polițistul, dorința Emmei de a scăpa de Mike era cauzată de pasiunea sa pentru Luke, iar informațiile lui se suprapuneau unei tristeți și așa conturate.
Cu toate astea, luă o gură imensă de aer, înghiți în sec și bătu scurt, de tei ori, în ușa biroului comisarului.
—Bună dimineața! Exclamă acesta, încercând să zâmbească.
—Bună dimineața, mormăi Michael cu capul îngropat într-o agendă. Era vizibil că bărbatul cerceta ceva, din moment ce pe paginile liniate trasa linii, puncte și adăuga câte un „x" și câte o notiță pe alocuri. Observându-l atent, Kavanaugh oftă și închise agenda, lăsându-se pe spate în scaunul de birou. Ce este?
—Ăăă... sigur că da, înghiți acesta în sec. Cu mâinile tremurânde îi înmână dosarul. Este vorba de moartea lui Fergus Byrne, dacă vi-l amintiți... Bărbatul acela roșcat și care...
—Morcoveața! Concise Mike. Se încruntă, încercând să înțeleagă tot ceea ce descria mapa. Ce este asta, Collins?
—Sunt dovezile care arată că fosta dumneavoastră soție, inspiră profund când îi întâlni privirea, ei bine...
—Ce mai e cu Emma? Întrebă Kavanaugh deja stresat de subiect.
—Dumneaei... Dumnezeu s-o odihnească!
—Da, da, da... făcu acesta un gest rapid din mână. Sunt convins că îi odihnește pe amândoi...
Collins oftă puternic. Mulți sunt de părere că molaticii – așa cum era Collins – nu au fost făcuți pentru viața dură a poliției, de ce nu?, a armatei. Țin să-i contrazic! Collins era de ajutor în multe domenii, mai ales că – de obicei – el era cel care anunța o familie de moartea membrului lor. La urma urmei, empatia este o caracteristică psihologică destul de rară și de prețioasă. Numai că, „mămos" cum era, Collins aproape ce izbucni în lacrimi la dezamăgirea lui Michael pe care, bineînțeles că o înțelegea prost.
Erau momente când Kavanaugh considera că el se băgase între Emma și Luke, nu invers. Alte clipe îi dictau clar că, crezându-l pe Luke, mușamalizase degeaba o crimă intenționată – care de fapt era autoapărare nepedepsită în Statele Unite. Și în cele din urmă, se simțea vinovat.
—Hai, îl îmboldi bărbatul. Spune-mi ce a mai făcut Emma.
—Glonțul pe care l-a încasat doctorul era pentru dumneavoastră. Soția dumneavoastră aranjase să vă omoare...
Michael își ridică sprâncenele șocat. Nu putu, însă, să nu zâmbească în timp ce uluirea îi era tot maii evidentă pe chip: inocenta Emma arăta, după moarte, o latură pe care nu o descoperise niciodată în anii de căsnicie.
Își trosni mai apoi degetele și rămase cu ele împletite.
—Îmi pare rău, domnule... începu Collins, dar Mike își ridică mâna în aer pentru a-l opri.
—E în regulă, Collins. Soția mea a făcut o groază de lucruri pe la spatele meu.
Ofițerul oftă, calmat; căpitanul nu părea deloc supărat, ba chiar amuzat de veste. Îi urmări mișcările și văzu cum bagă dosarul într-unul din sertarele biroului: îl voia ascuns, iar Collins înțelegea. Pentru a-l îmbărbăta și mai tare, așa cum credea bărbatul în vârstă că trebuia, îi zâmbi și zise:
—Probabil că și pe la spetele propriului ei tată.
—De ce spui asta? Întrebă încurcat.
—Păi, l-am văzut pe preotul Andrew la aeroport în dimineața asta. Am lăsat-o pe soție acolo, și apoi am venit spre muncă. Mi s-a părut că voia să mă ignore, dar eu tot l-am salutat; era ușor nervos că îi întârzia zborul spre Londra. Inspiră și privi ceasul. Ah, dar cred că în treizeci de minute trebuie să decoleze, iar asta fără...
—... fără să postească și să se roage pentru fiica lui, contemplă Mike.
Oricum, preotul Andrew făcuse o groază de modificări la înmormântarea fiicei lui. Petrecerea de după înmormântare i se păruse o exagerare, dar se supusese – el era tatăl și Dumnezeu știa că avusese mai multe drepturi asupra Emmei decât Michael. Toată noaptea păruse agitat, iar înainte de asta, includerea familiei Ravenleigh în momentul „de după moarte" – cum îl numise Andrew – nu i se păruse ciudată atunci. De altfel, de-abia ce trecuse el însuși printr-o traumă: zburase cu mașina direct în râu.
—Exact! Continuă Collins. Își drese mai apoi glasul și continuă: Bună ziua!
Miichael aprobă, căzut pe gânduri. Comportamentul ciudat al fostului său socru îi dădea acum, din cauza circumstanțelor, de bănuit. Iar în timp ce își netezea cutele de pe frunte, Mike avu o revelație.
Andrew n-o suporta pe Gabby, considerând-o vinovată de păcatele fiicei sale. Cuvintele grele pe care i le aruncase atunci dovedeau ura. Sentimentul putea naște cu adevărat monștrii, iar de aceea se întreba dacă nu cumva Andrew o drogase pe Gabby, iar apoi încercase să o omoare. Încercă să-și amintească dacă-l văzuse pe preot în intervalul în care Gabrielle dispăruse. Discutase cu doamna Ravenleigh, mai băuse un pahar de vin, acceptase condoleanțele vecinilor și... la plecare! Oh, da! Andrew Black nu își luase rămas-bun de la invitați! Nici pe el nu-l mai văzuse, apoi.
Precipitat, se ridică de la birou. Își îmbrăcă rapid haina și aproape că scoase ușa din balamale, trecând ca o furtună pe lângă coechipierii săi. Sări în mașină și călcă accelerația cât de mult putu. Trebuia să îl ridice pe fostul său socru înainte ca avionul să îl ducă în Londra.
***
În prima parte a zilei, Gabrielle se îngriji de sine, se plimbă și luă o gură mare de aer proaspăt. În acea zi fals călduroasă o întristase cel mai tare grimasele de pe chipul tatălui său. Își dăduse seama că se înșelase când crezuse că nu își va îngrijora familia din cauza trecutului oarecum sumbru, dar asumându-și asta ieșise în lume.
De ce? Pe lângă faptul că nu se mai epilase de o lună de zil,e avea manichiura și pedichiura neîngrijite, Gabby dorea să-și amintească. Urmărind ceara cum se întindea de-a lungul coapsei, Gabby își relaxase întreaga greutate a trupului, gândind. Bănuia – încă nu avusese ocazia de a vorbi cu Mike – că fusese pus ceva în băutură, căci de atunci începuse să-și simtă capul greoi. Tresări când mintea sa reproduse zgomotele pe care atacatorul le scosese în încercarea de a o ucide. Până ce ajunse la pedichiură, Gabby fu convinsă de faptul că leșinase, iar apoi se trezise undeva în aerul rece. Iar de acolo intervenise din nou neclaritatea.
Expiră și se îndreptă din nou spre casă unde se spălă, își uscă părul și aruncă o ultimă privire biroului lui Dylan.
Memorii din copilăria ei o făceau să se întrebe ce se întâmplase cu fetița aceea puternică... Unde dispăruse curajul și lipsa inhibițiilor? Întotdeauna se prezentase drept o persoană puternică, dar știa că în interiroul ei era o furnică speriată și de cel mai mic zgomot. Chiar dacă fragilă, Gabrielle Cabrera avea proprietatea de a renaște din cenușă, ca acum.
Își propunea ca de azi înainte să alunge toată tristețea din viața ei, să îngroape resentimentele și să își umple existența cu fericire. Era un om nou, unul mai ușor. Pe lângă asta, abia aștepta să termine ziua discutând cu Dylan despre cum se simțea. Sau, poate că avea să vorbească cu Michael despre asta... Zâmbi. Cine știa?
Ajunsă la secție, atrase atenția nedorită a lui Orson Climb, care o privea pe sub gene cum se apropia salutându-i pe toți. Pentru ofițerul Climb, Gabby era o femeie frumoasă de care își amintea. Nu știa să mai fi avut o noapte ca cea din taverna în care fusese ea chelneriță, dar nici nu înțelegea de ce fusese numit violator. O privi insistent, până când aceasta își încrucisă privirea cu a sa. Atunci, conștient de ochii care se priveau, clipi brusc, zâmbindu-i. Femeia nu îi întoarse gestul, așa că urcă după ea scările, până la băi, după ce anunțase obosită că ia o pauză.
—Hei, intră în toaleta femeilor, închizând ușa după el.
—Ce faci aici? Înghiți în sec Gabby, ștergându-și mâinile de un prosop.
—Ăăă... voiam să te întreb dacă ați lămurit cazul... știi... ăla de aseară.
Își încrucișă brațele la piept și oftă ușurat când păru că prinde momeala. Căci femeia își întoarse capul spre oglindă încă încruntată.
—Nu. Nu am apucat să vorbesc cu Mike și...
—Tu și el sunteți foarte apropiați, nu?
—Suntem un cuplu, răspunse femeia pe nerăsuflate. Se întoarse și aruncă bila de hârtie în coșul de gunoi. Acum, dacă ești așa de bun să te dai din ușă și...
—Dar cum de și-a făcut Kavanaugh o relație atât de rapid, ținând cont de faptul că era... începu acesta, însă deduse răspunsul din gestul ei de lăsare a capului vinovat în jos. Aaa! Adulter. Ce frumos! și râse.
—Dă-te, te rog! Expiră Gabrielle.
Nu îl atingea și nici nu-l forța să se miște, iar Oson remarcă tremurul mâinilor sale. Nu era atât de frig în baie, de aceea își zise că doamna Cabrera tremura de frică. Pufni în sinea sa, căci i se părea o prostie perspectiva ei de a vedea o dezvirginare și profită de neatenție pentru a-i prinde brațele într-ale sale.
—Orson... începu să articuleze femeia. Dă-te!
—Orson... oftă el, îngânând-o. Dă-te! Cât de patetic sună! Poate că ar trebui să-mi fii recunoscătoare că te-am găsit înaintea vreunui boschetar.
Încercând să-și învingă teama, Gabby inspriă și îl împinse.
—Unde m-ai găsit, mai exact?
—Aproape de vechiul cinematograf. Exploram, și continuă să zâmbească drăcește.
Un fior îi traversă trupul, amintindu-și de prima ei întâlnire cu Brom. Închise ochii și-și spuse că aceste detalii o înnebuneau, din nou, iar ea nu era nebună. Inspiră profund și își mări ochii, speriată, când fu apucată din nou de brațe.
—Dar, la naiba cu asta! Chiar te plac... Mi-ar plăcea... Știi... am încercat să te determin să iei cina cu mine... să...
—Ai încercat? Își uni sprâncenele. Cum adică ai încercat? Apoi îi pică fisa. Tu mi-ai dezumflat cauciucul de la mașină!
—Bingo! Râse jenat. Dar tu tot cu iubițelul te-ai dus acasă.
—La naiba, ai tăiat cumva și frânele?
—Doamne, nu! Părea foarte sincer, iar de aceea fu de acord în privința afirmației. Nu vreau să te omor, la naiba!
Iar asta chiar era adevărată, dar în viață mai faci și lucruri pe care inițial nu ți le-ai propus.
—Bine, își țuguie ea buzele, reticentă. Acum, dă-mi drumul. Am treabă jos.
—Hmm... voia să flirteze cu ea, chiar își dorea să simtă atingerea buzelor ălora. Dar se părea că trupul ei nu răspundea la mesajul transmis de al lui; de aceea, sperând că va înțelege, Orson Climb își lăsă capul în jos și o sărută. Femeia se trase înapoi, dezgustată, dar gura lui o urmă, mâna presându-i capul.
Brusc, Gabrielle își aminti de un moment când fusese la fel de sărutată cu forța. Deja vedea cum era trasă în jos, ba chiar putea simți temperatura rece din iarna dintre ani. Inspiră, împingându-l. Primul său instinct fu de a pune mâna pe armă, dar imediat își dădu seama că, dacă scotea pistolul, avea să ucidă din nou. De aceea, inspiră profund și îl împinse cu toată puterea sa.
—Lasă-mă! Orson rămase lipit de perete în timp ce îi privea reacția. Comportamentul ăsta e pedepsit în Philadelphia; doar să vină Michael și... își opri fluxul de cuvinte, căci realiza că le spunea doar de teamă.
Puse mâna pe clanță și deschise ușa, inspirând profund. Simțea că se va prăbuși din moment în moment, de aceea se sprijini de perete. Alesese să nu scoată arma, alesese să nu apese pe trăgaci... Pentru asta, se sprijini de perete, respirând precipitată. Ar fi leșinat din moment în moment, iar încă în baie, Orson făcea la fel, căci era în joc cariera sa.
Amenințarea, modul în care ieșise pe ușă... Inspiră profund și se privi în oglindă. O, la naiba! Doar ce-și dorise să se culce cu ea! Cum de ajunsese din nou la posibilitatea de a fi dat afară? De data asta, și cu dosar. Brusc se făcu livid când își dădu seama că-și putea pierde pentru totdeauna dreptul de a profesa ca polițist, mai ales că Michael Kavanaugh nu-l avea la suflet. La naiba! Mii de draci!
În acel moment, puse mâna pe propria armă; Orson Cliimb nu mai gândi, ci doar își scoase pistolul de la brâu și dintr-un pas ieși din baie. O vedea sprijinită de perete, iar degetele îi tremurau pe trăgaci. Nu știa că în acel moment Michael avea să urce scările în direcția indicată de colegii lui: doar ce voia să o anunțe pe Gabrielle că elucidase misterul din spatele nopții de amnezie. Nici căpitanul nu se așteptase ca, pentru a doua oară în acea zi, să vadă sângele țâșnind din trupul unei persoane vii.
***
Andrew Black verificase ușile glisante de intrare în clădirea aeroportului din minut în minut de când dăduse cu ochii de unul dintre colegii lui Michael; avea el o presimțire, iar de aceea nu se urnise din locul său, crispat așa cum era.
Preotul – blândul om al lui Dumnezeu - știa că fostul său ginere nu era prost, iar că mai devreme sau mai târziu își va da seama de cele întâmplate. Cu atât mai mult cu cât o văzuse pe Gabrielle reîntorcându-se acasă. Ce se întâmplase de fapt cu două seri în urmă?
Organizase petrecerea de trecere în neființă a fiicei sale cu un scop: motivul răzbunării. I se păruse că, momentul din noapte în care amanta ginerelui său urcase în podul casei fusese un semn Divin, căci tare se îndoia de acțiunile pe care și le propusese. Tiptil, pe urmele sale, înnebunit de ideea revanșei, apucase din mers un ștergar destul de lung care, din varii motive se afla întâmplător acolo – un alt semn – așa că, observând-o atât de liniștită pe podea o contemplase. Se gândise îndelung, iar apoi își amintise de ce voia să o omoare pe Gabrielle Cabrera.
Emma preacurvise din cauza neatenției soțului său, iar Michael își ignora soția din cauza femeilor ca Gabby. Deci, printr-un raport doar de el înțeles, reieși că Gabby era sursa tuturor relelor. Își frecase chipul de mai multe ori, imaginându-și că va opunse rezistență, dar nu se întâmplă deloc așa. O auzise sufocându-se, dar nu fu împins, femeia nu țipă, iar trupul ei căzu inert pe podea. Evident că i se păruse dubioasă moleșeala ei de dinainte de ștrangularea sa, dar totuși o lăsase cu încetinitorul să se scurgă pe dușumeaua rece, zicându-și în frenezia sa că o omorâse. Atunci, își acoperise gura cu mâinle și fugise; ieșise direct pe ușa din spate și se pierduse în noapte.
Primele ore fuseseră cele mai critice, căci imediat interveni vinovăția: ucisese un copil de-al lui Dumnezeu, iar mai apoi devenise din ce în ce mai lucid și mai nepăsător față de acțiunile sale. Numai că, în acea seară, Gabrielle Cabrera nu murise, iar asta îl neliniștise cumplit, determinându-l să urgenteze un zbor peste ocean. Cu toate astea, Dumnezeu îi oferea și acum semne, căci i se părea că din gurile tuturor este blamat:
—Criminalule!
Ziceau ele, fețe încruntate și care n-aveau niciun drept în a-l judeca. Întârzierea zborului îi dădu cu atât mai mult de înțeles că n-avea să părăsească pământul american din dorință dumnezeiească, iar cu toate că se resemnase cu gândul arestării, o parte din el nu dorea să fie încătușat de mâinile celui care îi ucisese fiica. De aceea îl pândea; iar Michael Kavanaugh nu întârzie să apară.
Michael făcuse eforturi incredibile de a ajunge la timp la aeroport, iar cum îl văzu, Andrew se ridică în picioare. Își dorea să moară plin de demnitate, dar sfârșea transpirând ca un porc. Își tamponă fruntea cu batista din buzunarul vestei, începând să meargă spre ieșire. Până ce Mike îl reperă, Andrew trecea deja de ușile glisante. În aerul răcoros parcă voia să fugă, să se ascundă pentru restul zilelor în Biserică și să implore pocăință, numai că, auzindu-se strigat, își închise ochii trist. Era prea târziu...
Și timpul era trecut atât pentru a fugi, cât și pentru iertarea lui Dumnezeu. Sufletul îi spunea că făcuse greșeli imense, dar mintea era convinsă că își răzbunase fiica.
—Andrew! Ieși Michael grăbit. Peste umăr, preotul îl privi îngâmfat. Andrew... inspiră ofițerul, știu că tu ai fost. Tu ai încercat să o omori!
Sclipirea din ochii lui Mike îl făcu să ofteze: nu era aceeași cu cea din ochii nepotului său. Asta îi amintea de educația pe care i-o dăduse Emmei și de care acum se îndoia; toate principiile sale creștinești erau date peste cap, se învinovățea și blama în încercarea de a găsi un răspuns. De ce i-o luase Dumnezeu pe Emma?
Atunci realiză că supărarea lui nu se concretiza pe Gabrielle, nici pe păcătosul din fața sa, ci chiar pe Divinitate. Toată viața lui trăise pentru Dumnezeu, dar Iisus îl dezamăgise: îi furase singura ființă în care se încredea la bătrânețe. Cu privirea în Ceruri, în văzduhul exagerat de luminos, nu mai văzu bolta ca pe casa Domnului: se uita pentru prima dată la ea ca un suflet muritor și știa. Andrew Black știa că învățăturile Biblice erau povestirile unor zeloși drogați și că Evanghelia părea cel mai bun roman de aventură pe care-l citise în viața sa, dar nimic mai mult.
În final, expiră obosit, nu câștiga Satan, nu câștiga Dumnezeu: câștiga Moartea.
—Andrew! Îl strigă din nou Michael nervos. Pe bune? N-ai de gând să spui nimic? Și... însă observă privirea tristă și deznădejdea mult prea târziu, căci înainte de a realiza acțiunea viitoare, preotul se aruncă în fața unui taxi care demara în viteză spre aeroport. Cu siguranță că al său client întârziase, iar Black găsise mijlocul perfect de a-și curma suferința. Nu! Urlă Michael.
Însă Andrew fu ridicat în aer de forța vehiculului și căzu lângă roata acestuia, începând să se umple rapid de sânge. Degeaba încercă Mike să îi acorde primul ajutor, peste răcnetele speriate ale taximetristului care urla:
—A apărut din senins. Jur! Jur pe Domnul!
Andrew Black se dusese, în cele din urmă, chiar la Domnul.
Michael se va întreba mai târziu dacă Andrew i-a administrat lui Gabby drogul violului. Credeți că el i l-a administrat? Simțiți că ceva lipsește?
4572 de cuvinte
Bạn đang đọc truyện trên: Truyen247.Pro