O durea tot trupul, începând de la gât și culminând cu degetele de la picioare. Se întoarse cu dificultate pe partea cealaltă, zărind locul gol, dintr-o cameră necunoscută. Se încruntă și încercă să-și ridice greutatea trupului, dar nu izbuti.

Era debusolată, iar capul i se învârtea în vârtejuri continui. Inspiră profund, sprijinindu-și capul în mâini în încercarea de a-și da seama ce naiba se întâmpla. Clinchetul unei uși care se deschidea – cea care dădea spre baie – o făcu să-și îndrepte privirea spre tipul, Orson Climb, care, carismatic și zâmbitor luă un loc pe scaunul de la măsuța din cameră. Femeia îi urmări mișcările paralizată, cu buzele întredeschise și cu ritmul cardiac mărindui-se în fiecare secundă. Fusese cu el?

Își privi trupul care mai păstra un sutien și chiloții și brusc se ridică din pat: nu-și amintea nimic din ce se întâmplase în urmă cu o seară – putea să-și dea seama că era destul de dimineață din cauză că nici măcar nu se luminase afară. Becul aprins îi oferea o priveliște obscură a acțiunilor lui Orson care se comporta de parcă ea nici măcar nu exista. Amândoi arătau șifonați, iar așternuturile grăiau. Tentativa ei de a-și contracta mușchii vaginali pentru a primi măcar un semn de act sexual eșua: nu putea simți absolut nimic!

Atunci, înnebunită de ideea că-l înșelase pe Michael fără ca relația să fii început, înnebunită de ultimul gând pe care-l mai avusese și anume că se sufoca, se ridică brusc în picioare, strângând cearceful în jurul său. Nu avea să întrebe ca altele „Ce s-a întâmplat aici?". Ei îi era destul de clar că era o curvă, așa că se întoarse brusc și, dintr-o mișcare, lăsând pătura să cadă de pe ea, deschise fereastra.

— Ce naiba faci? Se încruntă Orson care se ridică imediat în picioare.

Femeia nu răspunse, ci se urcă agilă pe pervaz. Își închise ochii, inspiră profund și își ceru iertare Divinității, iar mai apoi lui Michael. Cu vântul mângâindu-i chipul, zâmbi spre marea de stele. Câteva secunde i se păru că se aude strigată chiar de cel pentru care acum plângea. Mai apoi, când făcu un pas înainte, brațe puternice i se înfășurară în jurul brâului, trăgând-o în cameră.

— Lasă-mă! Urlă ea, înnebunită de gândul că Orson o atinsese. Lasă-mă! Strigă din nou. La... însă când dădu din nou peste mâinile care o apucaseră își dădu seama că nu erau ale lui Climb ci, mai degrabă, erau mâinile lui Michael.

— Ssst... îl auzea șoptindu-i în ureche când o trânti pe pat, pe burtă. Îi simți greutatea în spate și oftă, plângând. Ssst...

— Nu... își trase ea nasul. Nu... Îl căută înnebunită din priviri pe Orson, pentru ca mai apoi să zică, nervoasă: Nu există un motiv pentru care el să fie în camera asta cu mine! Nu...

— Ba există, șopti bărbatul. Dar trebuie să te calmezi...

— Cum...? încercă ea să se întoarcă cu fața la el, dar nu izbuti. Lasă-mă! țipă din nou.

— Dacă îmi promiți că nu sari pe geam.

— Bine, bine! Lasă-mă naibii! Cred că fac pe mine!

— Bine, iar din neant scoase un recipient pentru analize. Urinează în asta, te rog.

— Ce...?

— Te rog, Gabby. Și se dădu de pe ea.

Femeia luă recipientul încruntată și se îndreptă spre baie, acolo unde făcu așa cum i se spusese. Își netezi părul și ieși, înfășurată într-un prosop. Pe cealaltă parte de pat, cu mâinile la ceafă, Michael o privea tolănit.

Gabrielle privi din nou în jur și îl întrebă printe dinți:

— Unde e?

— I-am zis să plece.

Ea aprobă și se așeză lângă el cu picioarele încrucișate. Îi așeză recipientul pe picior, plescăind rușinată.

— Poftim!

— Mulțumesc! Dădu la o parte gradația și o trase înspre el când o văzu rămânând ghemuită pe marginea patului. Gabrielle, Orson Climb susține că te-a găsit leșinată pe trotuar și că te-a adus în apartamentul lui. Apoi, m-a sunat pe mine.

— Leșinată? Întrebă încurcată. Eu... eu nu-mi amintesc așa...

— Nu? Dar ce îți amintești?

— Îmi amintesc... inspiră profund și se ghemui la pieptul său. Îmi amintesc – rămase privind fix sofaua – că cineva mă ștrangula la tine în pod.

— Te ștrangula?

— Da. Senzația îi reveni vie în fața ochilor. Mă omora... Nu pot, oftă. Nu pot să-mi amintesc restul – clipi brusc și își îndreptă privirea spre el, încercând să preia din căldura corpului acestuia. Nu îmi pot aminti... iar ochii i se umplură de lacrimi, creând singură scenarii cu o posibilă partidă de sex cu necunoscuți. Nu știu ce s-a întâmplat, sau cum am ajuns pe trotuar. Eu... eu doar... mă gândeam cât era stupida aia de petrecere de după moartea Emmei și...

— Ssst... nu te agita... Ai pupilele dilatate. Și tremuri... Doamne, Gabby... își lipi capul de al ei. Doamne... m-ai speriat așa de tare... după petrecere am încercat să te caut și te-am sunat și... dispărusei. Îi prinse mâinile și i le sărută. Doamne, femeie... Când m-a sunat Orson...

— Dacă, inspiră ea profund, dacă...

— Cum erai când am venit justifică faptul că nu ar fi fost decât un viol, o întrerupse Michael. De ce gândești așa despre tine? De ce? De ce ai vrut să te sinucizi? De ce, Gabby, de ce?

— Nu vreau să mă mai culc cu ei! răspunse femeia plângând. Nu îi mai vreau! Îmi e greață de ei... Mi-e frică de ei... Nu... și continua să enumere motive pentru care s-ar fi sinucis pe loc, fără să se gândească de două ori înainte de a acționa.

Ascultând-o, Kavanaugh își închise ochii și expiră profund. Trebuia și avea să facă ceva doar pentru ea, pentru Gabrielle!

O dată hotărârea luată, o puse să se îmbrace și, trecând rapid pe lângă ofițerul Climb, în câteva minute fură la urgențe, la spital.

— De ce...? începu încruntată, observând intrarea în clinica privată.

— Vreau să văd dacă ai fost violată aseară. Trebuie să ne asigurăm... îi cuprinse mâinile între ale lui și îi zise: Orice ar fi, orice s-ar întâmpla... vreau să știi ceva: Gabrielle, eu te iubesc pe tine. Nu pentru sex, nu pentru nimic altceva. Nici n-am motive pentru a o face, dar te iubesc! Sunt aici, jur asta! Voi fi acolo, de mâna ta.

Numai că lucrurile nu se petrecură chiar așa, pentru că medicul îi ceru doar femeii să intre, pe când pe el îl pofti afară cu tot cu protestul său.

Acele câteva minute fură tocmai potrivite pentru ca Mike să se gândească bine la modul în care avea să acționeze. Când îl sunase, Orson știuse că incidentul cu frânele era legat de ăsta. I se părea imposibil ca activități atât de ciudate să ia naștere din neant la o durată atât de mică de timp. Aseară, dacă nu ar fi fost atât de focusat pe cuvintele medicului legist care-l examinase pe Luke, ar fi observat dispariția sa la timp. Nu ar fi lăsat ca tentativa la suicid din cameră să se întâmple. Cu toate astea, Gabrielle asta era acum – un psihic fragil, nesigur care trecea prin multe provocări.

Să fii fost somnabulism?

Îl suspecta pe Orson ca fiind cel care o drogase și punea problema chiar așa: ea se dusese să bea ceva și dăduse de Climb, acolo unde acesta o drogase. În acest caz, amândoi știau că Orson avea să plătească nu numai prevederile legale cât și un tratament special din partea lui Michael. Și totuși, punând problema așa nu își dădea seama de ce fusese contactat tocmai de așa-zisul „agresor".

Mai era la mijloc și ștrangularea; într-adevăr, pe gâtul femeii se vedeau pete vineții, dar nu ieșite din comun dacă ar fi existat un viol la mijloc.

Scoase recipientul în care o pusese să urineze și își zise că asta avea să facă în momentul în care se crăpa de zi: ducea proba la laborator pentru a-și da seama ce fel de substanțe fuseseră folosite, chiar dacă avea o vagă bănuială.

Își trosni degetele și, sucindu-și gâtul, printre atâtea femei, observă plancarda pe care, cu litere aurii, scria: Doctor specialist Valerie Crown.

Un psiholog! De asta credea Michael că avea nevoie Gabrielle, dacă nu voia ca, într-o bună zi, s-o piardă.

***

Mintea îi era în continuare în ceață, două ore mai târziu. Își deschise ochii când mașina lui Michael se opri brusc în fața casei ei. Observând locuința, Gabrielle oftă și rămase pe locul pasagerului, cu capul rezemat de mână.

Examenul de specialitate o mai calmase: în ultimele douăzeci și patru de ore nu avusese contact sexual, deci se evaporaseră șansele ca din cauza beției să fii făcut ea o prostie. Nu fusese nici violată, iar asta îi liniștea temerile, chiar dacă nu explica prezența ei pe trotuar și amnezia ultimilor ore. Dacă noaptea petrecută la Climb ar fi trebuit să o îngrijoreze, Gabrielle se bucura că lanțul de întâmplări fără sens dovedeau că era foarte posibil ca nici scena din podul lui Michael să nu fi fost o simplă închipuire a creierului.

Pentru ea, în momente de genul, ideea că nu era nebună însemna mult. Își mușcă buza preocupată și se lăsă pe bordul mașinii, prinzându-și tâmplele în menghina mâinilor. Mâna lui Michael apăru caldă pe spatele ei, masând mușchii prea încordați, iar ea se topi sub atingerea bărbatului. Oh, dar cât de multă liniște presăra pe psihicul său maltrat! Știa că în decursul orelor trecute îi repetase de prea multe ori că o iubea și, mai mult, că indiferent de rezultat el avea să fie acolo, pentru ea. De tot atâtea ori Gabrielle își regretase deciziile bruște, căci adâncul său știa: Michael nu i-ar fi dorit niciodată răul.

— Hei, îi auzi glasul pe ceafa ei. Se înfioră și zâmbi, întorcându-se cu spatele. Când îi văzu gura atât de aproapiată de a ei își semeți fruntea, sărutându-l. Totul e bine acum, da?

— Îhm, închise ochii și se lăsă pe spătarul scaunului. Era parcă mândră de el, de dragostea pe care i-o arăta și de toate formele sale de manifestare. Era mândră că, după ceva timp reușiseră să cadă de comun acord: sufletele lor nu puteau fi despărțite.

În scurt timp se trezi zâmbind, creând în propria-și minte imaginea viitorului, așa cum o vedea ea. I se părea că firele argintii care începuseră să crească la baza perciunilor bărbatului îl prindeau foarte bine, iar ridurile din colțurile ochilor îl făceau din ce în ce mai atrăgător. Putea chiar să prevadă că, în mașina asta – poate nu chiar în ea, doar era mașina Emmelinei, cum vehiculul lui Mike era acum pe fundul râului – aveau să se învârte veseli copii. Stând cumințică în cabinetul ginecologului și privind ilustrațiile cu fetuși chiar începuse să creeze în minte o simbioză a trăsăturilor ei cu ale lui. Bineînțeles că, a fi mamă i se părea Gabriellei un concept de basm, căci nu se vedea nici ea o femeie așezată la casa sa, chiar dacă pentru un an de zile asta fusese.

De altfel, cum ar fi fost căsnicia cu Michael diferită de cea cu Brom? Pentru câteva momente zâmbetul îi dispăru de pe față, căci ochii sticloși ai lui Brom trimiseră fiori în lungul corpului ei, dar imediat îl cuprinse pe Michael de mână. Bărbatul nu îi respinse împletirea degetelor, dar fu vizibil că își făcu curaj pentru a da glas gândurilor sale.

De data asta avea să vorbească despre psiholog cu ea. De data asta, inspiră profund, o va convinge.

Dar nu despre programare la psiholog voia Gabrielle să discute, nu când mintea încă îi juca feste, memoria era încă frustrată căci nu putea să conceapă ce se petrecuse în lipsa sa, iar imaginția îi zburda pe dealuri prea înalte pentru câmpia pe care picioarele se aflau.

— Gabrielle, începu el.

— Hm? Continuă să zâmbească femeia.

— Mă gândeam... dat fiind faptul că tu... ăăă... înghiții în sec și o privi cum se încruntă. Nu vreau să înțelegi asta greșit, dar adevărul e că – la naiba cu tot! Se bâlbâia!

— Ce este? Își retrase femeia mâna dintr-a sa, pentru a se întoarce cu totul în direcția lui.

— Mi se pare că ai încercat să te sinucizi de prea multe ori. Chiar dacă inițial mimica ei îi transmise ideea de neînțelegere, imediat mușchii se transformară, devenind serioși. Prinsese mesajul. Când ceva nu e așa cum te așteptai, i-o zise brusc, căci i se părea penibil să se bâlbâie așa, ba chiar să aibă emoții, vrei să sari pe geam. Momentul de dimineață îmi spune asta cel mai clar. Asta, își trecu mâina prin păr, mă face să mă întreb dacă la o ceartă inevitabilă dintre noi nu mă vei amenința că îți iei viața.

Gabrielle își frecă nasul și căzu pe gânduri.

— Vreau... de fapt, eu chiar cred că cel mai bine pentru tine e să te duci la un psiholog. Îi prinse rapid mâna într-a sa și adăugă rapid. Nu știu cum să te ajut! Nu știu... nu vreau, întări, să te pierd!

— Nu sunt nebună! Adăugă ea.

— Nu am zis niciodată asta, fu el de acord. Am zis doar că eu nu știu cum să te ajut. Mie mi se pare că... inspiră profund și alese să spună tot adevărul. Mi se pare că duci la extremă fiecare emoție, fiecare sentiment... Ceva nu e în regulă cu tine, Gabrielle...

— Hmm... Totuși, îmi chestionezi starea psihică.

— Of, femeie! Își dădu ochii peste cap. Da, da ți-o chestionez! Da! Vreau să te știu în siguranță, ce Dumnezeu? Într-o zi plângi, în alta râzi și vrei să te culci cu mine! Schiimbările astea, Gabby... oftă profund și continuă: Vreau să știu că nu te vei sinucide la cea mai mică neînțelegere dintre noi, la naiba! Bătu în volan, ceea ce o făcu să tresară: îi amintise de Brom, de cât de nervos fusese acesta când aflase despre copil.

Și asemănarea cu trecutul îi spunea că, așa cum zicea Michael, în ea exista o problemă. Când plescăi dezamăgită – niciodată nu vrem să acceptăm ideea de ajutor – spuse un „Am înțeles!" ofticat și se dădu din jos din mașină chiar dacă nu înțelesese. Dar când lacrimile începură să îi urce din gât, să se infiltreze în ochii ei fără a le mai putea controla, Gabrielle își dădu seama că nu era stăpână pe propriile-i emoții. Ce fusese așa de nesuportat la părerea sinceră a lui Michael, încât să izbucnească în lacrimi? Ce se întâmpla cu mintea ei de îi era atât de ușor de strecurat ideea morții?

Abia când îl zări pe Dylan în birou, cu ușa deschișă și privind ecranul laptop-ului își dădu seama că avea nevoie de ajutor profesionist. Mașina lui Michael era încă în fața casei ei, ba chiar îl văzu pe bărbat ieșind din vehicul și traversând peluza până apoape de casă. Atunci, mărindu-și ochii, dădu să o închidă brusc. Gestul ei îl făcu pe Mike să se încrunte și să alerge până acolo, mai rapid decât degetele ei care doreau să învârte cheia în broască. Intră peste ea în casă, cu maxilarul încleștat și făcându-l pe Dylan să tresară de la birou. Locuința era pustie la ora zece, cu excepția psihologului care intra în tura de după-masă. Zgomotul puternic și glasul lui Kavanaugh îi atrăsese atenția, speriindu-l. Polițistul se apropiase de Gabrielle, lipind-o cu spatele de dulap; nervozitatea se citea în fiecare cută de pe fruntea lui, iar chipul înroșit era expresiv.

Gabrielle inspiră profund și se lăsă prinsă de coturi, îl lăsă pe Michael să țipe la ea, să întrebe furios ce era cu comportamentul ăsta. Întoarse capul spre Dylan care își așezase o mână pe fiecare, încercând să-i despartă. Atunci, când amândoi făceau prea multă gălăgie, zâmbi și, ridicându-se pe vârful degetelor de la picioare, îl îmbrățișă. Încă încurcat, Mike nu știu ce să facă – să o ia în brațe sau să continue să o certe? Dar glasul ei în urechea lui îl făcu să-și dea seama de ce avea nevoie în momentul de față:

— Ai dreptate. Ai perfectă dreptate. Dar e periculos... nu vezi? Îi netezi părul. Te stric...

— N-ai cum... o contrazise, dar ea îl opri.

— Acum nu mă pupa în cur! Râse. Ei, la naiba! Te înnebunesc, ăsta e cuvântul potrivit, tocmai pentru că nu sunt foarte întreagă la minte. Sunt, și îi netezi și mușchii brațelor, sau cred că ceva e stricat...

— Gabby... acum lui îi venea să plângă, văzând-o așa de senină. Gabby...

— Hai, gata! și oftă. Toate secretele astea... le simt aici, și indică spre gât. Trebuie să spun cuiva, și își lăsă privirea să pice pe Dylan. Numai așa mă voi face bine pentru că, Mike, mă simt al naibii de vinovată. Poate că nu sunt nebună, dar mă voi transforma într-una dacă nu consimt că am ucis doi bărbați.

Kavanaugh știa că doar împărtășirea secretelor avea să îi liniștească spiritul, iar de aceea, strângând-o de mână o sărută pe frunte. Singurul care nu înțelegea, dar simțea că avea să leșine din moment în moment, era Dylan, iar asta pentru că auzise „am ucis doi bărbați" din gura inocentei lui Gabrielle.

— Iar asta, îl luă femeia prin surprindere împingându-l înafara casei, trebuie să înceapă de când m-ai sărutat, trebuie să trec prin momentul în care m-ai alungat din dormitor. Trebuie, și își așeză mâinile pe clanță, să pleci. Și îi închise ușa în nas. Pentru a se asigura că rămânea acolo, încuie, întorcându-se spre Dylan. Iar ție, tată, trebuie să-ți spun adevărata variantă a poveștii de Crăciun de acum șapte ani.

Dylan se sprijini de mobila din hol, urmărind-o pe Gabby cum se descalță, începând a depăna firul poveștii. Trebuie să spun: cu fiecare cuvânt scos pe gură o piatră dispărea din inima tinerei, iar până la final avea să-și simtă propria vârsta, și nu și cei treizeci de ani ai lui Daniel, alături de doăzeci și patru de primăveri ale lui Brom. Avea să respire senină prin plămânii altui om.

Secretele sunt șerpi gigantici care ni se adună în gât; cuvintele nerostite, reproșurile, tot ce vrem să spunem și nu glăsuim sunt sinonime cu secretele. Ele, acumulate, ne distrug viața.

2948 de cuvinte