La douăzeci și unu de ani Gabrielle făcuse prostia vieții ei, moment care o marcase pentru totdeauna. Stând întinsă pe spate, cu privirea ațintită în tavanul alb al dormitorului său, femeia își amintea perfect momentul în care stătuse și privise fiecare pată de grăsime de pe tavan, când își dăduse ochii peste cap și când se răzgândise, încercând să-l dea la o parte de pe ea.

Îi era imposibil să uite fiecare formă a trupului lui, a unui necunoscut care, în săptămânile ce urmaseră aniversării, o făcuse să se întrebe îngrijorată când urma să îi vină din nou menstruația, sau dacă luase vreo boală de la el. Oftă și se întoarse pe cealaltă parte, chiar dacă era ora șapte și ar fi trebuit să se pregătească pentru a ajunge la secție. Îmbrățișa o perniță sub sâni, strângându-și picioarele la burtă. Se trezise cu ideile acelea în minte, iar acum nu putea să-și dezlipească gândul de la ele. Se tot întreba ce-ar fi fost dacă Michael ar fi fost primul ei bărbat? Nici cu Mike, de alftfel, experiența ei nu fusese mai satisfăcătoare, numai că asta era consecința creierului ei plin de alți parteneri, care mai de care brutal, egoist și frugalnic. Cu tipul din bar își amintea perfect de ce o făcuse: fusese înalt, frumos, bine-făcut: semănase cu Michael Kavanaugh.

Tresări când auzi bătaia în ușă și, învelindu-se până în gât, îl pofti pe Dylan înăuntru. Acesta nu intră, se sprijini de tocul ușii și, zâmbindu-i, o anunță:

— Micul dejun e gata. În plus, ar cam fi cazul să te trezești, dacă vrei să mai ajungi la muncă.

— Da, oftă Gabrielle. Sigur. Acum. Dădu la o parte pătura și se repezi spre hainele de pe scaun.

Pentru că o văzuse atât de tristă și de abătută, Dylan își permise să intre și să-și așeze blând mâna pe spatele ei, întrebând-o:

— Ce este, Gabby? Te simți bine?

— Da, aprobă. Mă gândeam...

— La?

— La primul bărbat din viața mea, răspunse fără inhibiții și intră în baie, unde dădu drumul apei, lăsând-o să-i spele toată roșeața obrajilor.

Tatăl își ridică sprâncenele uimit și dădu negativ din cap gânditor. Pentru asta, când fiica lui luă rapid pachetul pregătit de Philadelphia, croindu-și drum prin nămeți, făcu tot posibilul să-l întâlnească pe Michael Kavanaugh. Îl spionă de la fereastră, iar când observă cum coboară spre mașină, la nouă jumătate, ieși și el rapid. Se făcu a-l vedea din greșeală, drept care îi salută și se apropie, strigând:

— Mike! O vorbă! Adăugă, ajungând lângă acesta.

— Sigur! Aprobă debusolat polițistul, închizând ușa mașinii și așteptând. Ce s-a întâmplat?

— Nu ți se pare puțin cam tristă Gabby?

— Nu am văzut-o azi, recunscu Michael. Ea trebuie să fie la secție la opt, eu la zece.

— În regulă, știu. Dar... mi se pare puțin cam prea visătoare. Mi se pare, ridică din umeri. Îmi fac griji pentru ea. De pildă, își lăsă greutatea pe celălalt picior, azi, când am întrebat-o dacă se simte bine – era trează de ceva vreme, dar atârna în pat – mi-a zis că se gândește la primul bărbat din viața ei, mărturisi psihologul. Îl văzu pe Mike cum roșește, așa că-și continuă ideea. Michael, dacă este ceva ce trebuie să știu... te rog! Îmi fac griji pentru ea, la naiba!

— Domnule Ravenleigh, oftă Mike și se sprijini de propria mașină. Erau multe aspecte pe care familia ei ar fi trebuit să le cunoască, dar nu știa dacă era el cel care trebuia să spună despre partida de sex din birou, sau Gabby, iar mai mult, dacă era bine să mărturisesască agresivitatea sa din urmă cu șapte ani.

— Te-ai culcat cu ea, Michael, așa-i? Kavanaugh înghiți în sec și nu răspunse. Înainte să plece... de-aia v-ați certat, nu? Îl lăsă să aiureze, până când percepu ideea și îl întrerupse:

— Nu, nu! Nu m-am atins de Gabby, decât recent! Exclamă. Nu! Dădu negativ din cap. Gabrielle a plecat din Philadelphia din cauza... oftă și privi chipul tatălui. Din cauza unor circumstanțe pe care, mai bine, nu le cunoașteți.

— De ce? Vreau să știu!

— Nu de la mine, adăugă rapid Michael. Nu cred că ar trebui să știți. Ăăă, expiră din nou și, fără a-l privi, se hotărî să vorbească și el despre Gabrielle, din moment ce îl îngrijora la fel de tare ca pe Dylan. Dar, Gabby, da... Gabby nu-mi pare bine. Am fost cu ea, recent, o spuse rapid, fără să răsufle, iar lucrurile nu au mers cum ne-am fi așteptat. Este... Gabrielle este înrădăcinată în trecut, înghiți acesta în sec. Ea a pierdut un copil și...

— ... se simte vinovată, completă psihologul, înțelegând. Cred că ar trebui să-i vorbesc, oftă acesta. Amândoi erau acum sprijiniți de același vehicul, cu brațele încrucișate la piept, îngândurați. Ambii se gândeau la Gabrielle, fiecare la o metodă de a o vindeca, când se întâmpla să nu își dea seama că timpul și dragostea avea să rezolve toate problemele cu care se confrunta Gabby.

De alftfel, când își puse centura, Mike se întrebă: cine fusese primul ei, dacă era clar că nu el? Oare să fii fost Brom? Nu... nu credea că Gabrielel așteptase atât. Întrebarea îl măcină până ce ajunse la secție, își parcă mașina și intră în clădire.

— Bună dimineața! Le ură colegilor săi care imediat îi zâmbiră. Din stânga și din dreapta începură să curgă, pe lângă saluturi, și condoleanțele specifice, fiecare compătimindu-i pierderea. Numai el, în sinea lui, privind spre scaunul gol al Gabriellei, își compătimea dezumanizarea din seara de Anul Nou. Numai el regreta că, odată cu moartea Emmelinei, își dăduse seama că crezuse un mincinos șapte ani de zile, pentru care o bătuse pe Gabby, pentru care se simțea vinovat. Își lăsă haina în birou și urcă scările în căutarea sergentului său favorit.

La urma urmei, ce îi trecuse gândul ăla prin cap? Primul ei iubit... Oare fusese iubit? Dylan nu spusese nimic de amant, ci de bărbat. Păși hotărât pe hol, fiind cât pe-aci să intre în toaleta femeilor, când o zări pe unul dintre scaunele de la geam. Paharul de plastic pe care-l umpluse cu cafea și jumătatea de sandwich erau neatinse. Își frecă fruntea, obosit, luând un loc în fața ei.

— Hei! Îi zâmbi, iar spre marea lui uimire primi un zâmbet înapoi. Ce faci?

— M-am apucat să mănânc, dar... arătă în jos. Asta e tot ce am reușit, râse și dădu paharul cât colo. Își împleti degetele cu ale lui, se ridică și îl sărută pe buze.

— Te simți bine?

— Woah, zici că ești tata! Râse ea, lăsându-se înapoi în scaun. Da, evident că sunt bine!

— Serios? Îi întoarse palma cu fața în sus și urmări traseul vieții sale, înscris în palmă, până la încheietură. M-am întâlnit și eu cu domnul Ravenleigh, din greșeală.

— Pe bune? O văzu cum prinde bucata de pâine între degete și începe să muște din ea.

— Da! O privi pe sub ochi. Mi-a zis de... își ridică degetul până la linia iubirii, un șanț adânc, cu mii de vinișoare izvorând din artera principală. De replica ta de dimineață.

— De cea cu iubitul?

— Deci a fost un iubit?

Gabrielle luă o gură generoasă de cafea și zâmbi pe sub mustață.

— Ești gelos?

— Nu, râse acesta nervos, chiar dacă se găsea în ipostaza bărbatului gelos. Mă întrebam de ce acum, după ceva timp, te gândești la el.

— N-a fost un iubit, răspunse femeia brusc. Pur și simplu s-a întâmplat când aveam douăzeci și unu de ani. Câteva secunde Michale nu văzu decât gelozia sa, decât durerea lui, pentru ca apoi să observe buza femeii tremurânde și ochii ei mari care produceau un izvor pe care ea îl alungă rapid, încercând să zâmbească.

— Gabby, suferi din cauza asta?

— E așa de evident? Râse femeia ștergându-și lacrimile. Of, Doamne! Își lăsă capul pe mâinile încrucișate de pe masă. Stai, că m-a apucat.

Michael privea șocat înspre ceafa ei pe care părul stătea în neorânduială.

— De ce... inspiră brusc. De ce plângi? Ce este? Ce s-a întâmplat?

Parcă voia să știe totul despre ea, dar nu știa cu ce întrebare să înceapă pentru a cuprinde un răspuns cât mai lămuritor.

— Pentru Dumnezeu, Gabby! O prinse de cot. Răspunde!

— M-am culcat cu el din cauza ta! Izbucni tânăra. Eu nu voiam! Eu îmi doream ca tu să fii primul și, la naiba!, ultimul!

O privea cum îi ieșiseră ochii din orbite, cum se înroșise la față și cum părul îi levita în juru-i ca o aură și se gândea serios la ceea ce auzea. Se părea însă că toate alegerile greșite din viața ei fuseseră cauzate de nimeni altul decât de el.

— Gabrielle, tu n-ai avut niciodată un bărbat adevărat, nu?

— Lasă naibii glumele! Exclamă supărată. Când mă gândesc că l-am împins de n ori, iar el nimic... A fost pe podeaua jegoasă a unei taverne, cu un necunoscut beat.

— Adică te-a forțat? Fu rândul lui să se enerveze, trupul începând a-i tremura. Gabby, o prinse de mâini, te-a forțat în vreun fel? Femeia nu-i răspunse. Își mușcă buzele pentru a nu urla la ea – era deja destul de instabilă – așa că spuse. La douăzeci și unu de ani... acum cinci ani. Ai trăit jumătate de deceniu cu el în mintea ta fără să ceri ajutor? Gabrielle... negă. Oh, Gabrielle...

— N-avem ce să fac, plescăi ea.

— Întotdeauna ai ce să faci, oftă bărbatul.

Dacă e s-o luăm și-așa, trebuie recunoscut că și Gabrielle avea partea ei de vină: doar ea făcuse alegerile, nu îi dictase Michael ce să facă. Cu toate astea, fiecare se învinovățea pentru eșecul aceleași persoane: Gabrielle.

— Nu vreau să te cert, recunoscu bărbatul. Nu vreau să fiu nesimțit...

— Nu mă menaja! Ridică femeia din nas, scârbită. N-am nevoie de mila ta, Michael! Își trase mâna din a sa. N-am nevoie de tot acest sentiment de, își ridică mâinile și mimă: „săraca, prin câte a trecut!" Da, n-am avut mereu ocaziile să stau pe saltea pufoasă și să mă bucur de sex, dar ce să fac? Trebuia să-ți uit mutra la care, se pare, m-am întors acum din nou și – vocea ei redeveni moale – nu știu de ce îți zic totul ca pe un reporș, când tot ceea ce vreau e să fiu cu tine.

— Și eu vreau asta, zâmbi Michael.

— Dar fără să mă atingi! I-o întoarse ea. Tu nu vrei să mă atingi...

— Ești sigură că ăla-i verbul potrivit?

— Nu, nu sunt sigură de nimic, la naiba! Dar vreau să știu!

— Ce?

— Sunt, sau nu sunt normală?

Michael oftă și se aplecă peste gura ei, sărutându-i buzele ușor.

— Ce zici dacă luăm cina împreună, la mine. Pe la opt...

— La tine? Păru interesată.

— Da. Îi dau liber dădacei și îl culc singur pe Kevin. Mâncăm, bem, vedem un film...

— Asta e metoda aia veche de agățat? râse Gabrielle.

— Ce metodă? Îi făcu acesta cu ochiul. Nu cunosc nicio metodă...

Gabrielle rămase cu mâinile atârnându-i înafara scaunului. Inima îi tremura în piept, iar membrele îi deveniseră moi.

— Adică... noi... ăăă... îi privea ochii blânzi și își simțea organele devenindu-i independente luând-o la goană. Trebuie să mă pregătesc! Exclamă. Nu pot să...

— Să te pregătești! Râse el. Măi, Gabrielle...

Și continuă să râdă de ea și când o luară în jos, pe scări, în timp ce ea îi explica de ce avea nevoie de timp suplimentar pentru o seară împreună. Niciunul nu observă că la parter ofițerii forfoteau în jurul unuia singur, iar comisarul privea încruntat spre șeful de secție care se presupunea că ar fi trebuit să fie îndoliat și trist.

***

Dacă Gabrielle recunoscu chipul necunoscutului din tavernă, Mike nu avu nicio idee cu privire la modul în care își oprise tânăra ochii pe acesta. Îi simțea mâinile răcindu-se în palma lui, ochii ieșindu-i din orbite și obrajii pălind, dar nici prin gând nu-i dădu că cel despre care auzise de la tatăl ei de dimineață era chiar în fața ochilor lui.

Nou venitul părea un bărbat de treabă, cu o stea tatuată pe gât, cu ochii căprui și părul brun. Mai scund ca Mike, dar niște brațe puternice, ofițerul care avea să-l înlocuiască pe Luke se uita la cei doi pierdut. Privirea îi pică pe femeia din dreapta căpitanului pentru că i se părea extrem de cunoscută, iar apoi își văzu de ale sale.

Michael și-ar fi dorit să știe mai multe, incluzând comportamentul nefiresc al lui Gabby, dar nu avu timp să o întrebe de ce îi tremura trupul, căci comandantul îi făcu semn: voia să discute cu el în privat. Să o sărute i se păru un gest deplasat, ținând cont de faptul că soția îi era moartă de o zi, încă la morgă, așa că îi cuprinse buricele degetelor, strângând-o fără a reuși să o animeze. La semnul lui Robert, Michael închise ușa și îl văzu pe acesta cum se așează în scaunul lui, oftând.

— Mă așteptam să te găsesc în birou. Pentru că nu zise nimic, comandantul adăugă: Condoleanțele mele pentru soția și partenerul tău. Kavanaugh aprobă, nerăbdător să se întoarcă la mulțimea din hol. Degetele care trosneau sub presiunea buricelor nu trecură neobservată de Robert care, lăsându-se pe spate, își încrucișă brațele la piept și continuă: Credeam că îți deplângi soția, moartea ei... Însă, aici te găsesc cu sergentul nostru nou-nouț. Michael înghiți în sec și rămase ca un stâlp în dreptul ușii. Ce mă fac eu cu tine, Mike? Întrebă exasperat Robert. Avem un caz urât aici: au murit doi polițiști foarte buni, împușcați cu o armă încă de negăsit. Zi-mi tu, ce ar trebui să fac când tu te giugiulești cu sergent Cabrera?

— Nu mă... dădu să nege Michael, dar se întrerupse singur, pentru că asta ar fi însemnat să mintă. Îmi cer scuze! Exclamă, încleștându-și pumnii și asumându-și relația cu Gabrielle.

— Deci, nu negi, concise Robert.

— Nu, domnule.

— Minunat! Își dădu acesta ochii peste cap. De când durează asta? Mike își ridică o sprânceană, considerând inapropiată întrebarea comandantului. Astfel, Robert roși și făcu un gest cu mâinile, adăugând: În fine, lasă, lasă! Hai, las-o așa! Se ridică din scaun, vizibil asudat și îl informă: Orson Climb, treizeci și cinci de ani. Ai fișa lui aici, indică biroul în care era clar că intrase înainte. Băiatul are ceva experiență și e neînsurat - și mai bine!

Michael nu adăugă nimic, îl salută din cap și ieși după el, privind spre Orson Climb care, se părea, deja cucerise întreaga secție. Robert îl bătu pe umăr, moment în care privirile li se întâlniră. Prima care se mută fu a lui Orson, iar urmându-i traiectoria, dădu de Gabrielle ce stătea așezată la propriul birou, gânditoare. Michael oftă și își întoarse căutătura metamorfozată într-un pumnal; Climb își dădu capul pe spate și râse, dispărând din raza lui vizuală. Singura ființă rămasă fu Gabrielle. Treptat, un zâmbet i se contură pe chip și se sprijini de tocul ușii. Poate că era doar el paranoic, iar Gabby își făcea griji pentru seara lor – prima întâlnire. Anulă gândurile negative și rămase în propriul birou, acolo unde nu se putu opri din contemplat fotoliul în care partida lor de sex fusese un real eșec. Nu și în seara asta; avea să fie diferit!

***

De multe ori credem că vom întâlni o persoană o singură dată în viața noastră. Ei bine, așa se și întâmplă în majoritatea cazurilor, dar trebuie să fim realiști (iar realismul meu poate să fie ușor diferit de al vostru): unii vin cu un motiv în existanța asta.

Iar dacă Michael Kavanaugh era praful de sare din mâncare – cel care dădea gust vieții lui Gabby – creierul alegea de multe ori să se intoxice cu prea mult zahăr. Gabrielle avusese destul dulce în scurta sa existență, iar acum, privind la Orson Climb se temea de o supradoză. Nu că ar fi luat-o de bună voie – în niciun caz!, numai că de la Orson începuse toată viața ei sexuală. Pe când tabloul lui șmecheresc, personalitatea călduroasă și ușor adaptabilă i se desfășura înaintea ochilor, deflorarea sa intr-un loc incredibil de urât o făcea să se întrebe dacă nu cumva visase cele petrecute. Totodată, își chestiona înfățișarea, căci nu credea să se fi schimbat într-atât, încât să nu mai poată fi recunoscută.

Deci, efectul supradozei de atunci o înnebunea acum. Brusc, trecutul îi era desfășurat înaintea ochilor într-un moment de cumpănă psihică, iar ea nu știa cum trebuia să trateze situația. În sfârșit, când Orson îi lăsă un pachet pe masa de lucru, alese să îl ignore pur și simplu.

Decizia fu imediat imposibilă, căci după ce o contemplase ore, Orson se apropie de masa ei, își sprijini șoldul de birou și zise:

— Hei!

— Bună! Articulă Gabrielle și încercă să-și vadă de treabă. Bărbatul nu părăsi poziția, ceea ce o făcu să-și ridice privirea spre el.

— Nu cred că am făcut cunoștință oficial, dar îmi pari foarte cunoscută, ofițer... și se holbă la sânii ei cu pretextul citirii numelui de pe uniformă. Ga... Gabrielle? Oh, ce frumos ar suna Elle! Hmm... deveni gânditor, iar pentru câteva secunde femeia crezu că își amintise că așa o strigase și în noaptea aia. Elle... ce nume frumos... îi zâmbi, trecându-și degetul peste chipul ei, oprindu-se asupra buzelor. Dacă erai suficient de atent la gesturi și simțeai greutatea acelei palme pe pielea ta, știai! Ce? Câtă forță, cât diabolism ascundea Orson Climb. De asemenea, mulți – poate prea mulți – sunt mai mult decât arată. Cu toate astea, un fin contemplator își dă imediat seama de comportamentele deviate, așa cum era al lui Orson. Asta nu se întâmplă însă atunci când observatorul este îndrăgostit la maxim de cea pe care o privea. Michael Kavanaugh, sorbind din cafea, privea spre cei doi și credea că ghicea fâstâceala Gabriellei. El credea pentru că își zicea, orbit de gelozie, că scumpa lui Gabby îl plăcea pe acest Climb. De aceea nu îi luă – în opinia lui – mâna de pe maxilar, nu îl apostrofă și nu-l privi urât. Asocie tremurul mâinilor cu emoțiile provocate de o dorință accentuată, nu de adrenalina eliberată de suprarenale. Așa că, sorbi și îi privi, iar când Gabrielle – mai târziu – ceru voie să plece, acesta spuse răspicat:

— Nu ți-ai terminat tura, doamnă Cabrera!

Tăios, Michael o făcu pe aceasta să se încrunte și să adauge ceva, o scuză, pe care, însă, n-o mai rosti. Astfel, rămaseră încă cinci ore în secție, ore în care Gabrielle îl sfredeli cu privirea. Primi două cereri de cafea și, după ce Orson reveni de-afară, una de cină târzie pe care o refuză, bâlbâindu-se de fiecare dată, încercând să înțeleagă gelozia care se citea în ochii lui Mike. Îi dăduse ea motive?

Singura ei greșeală, își spuse bolborisind și trântindu-și geanta pe scaunul pasagerului, fusese aceea că nu-l luase de-oparte pentru a-i spunea ce îi măcina sufletul. Poate că nu voia, sau – reveni serioasă – poate că îi era rușine de modul în care se lăsase violată. Nu avea dreptul să comenteze, din moment ce ea făcuse invitația, ea acceptase toate acele săruturi și tot ce urmase după. Dar se împotrivise, se apără singură. Dar ai cerut-o, își întoarse argumentul.

Atunci, punându-și capul pe volan, realiză că mașina sa era lăsată în jos, atingând asfaltul. De una singură își dădu seama că avea cauciucurile dezumflate, dar și Mike contribui la asta, când îi bătu în geam, încruntat. Se sperie, - crezuse că va da cu ochii de un clown - și deschise nervoasă.

— Ce-i?

— Ai cauciucurile sparte, din câte văd! își ridică acesta o sprânceană.

— Geniule! Nu mi-am dat seama! Se dădu jos din mașină și trânti portiera deranjată. Fir-ar! Lovi cele două roți, tulburată de prezența lui Kavanaugh și oftă. Presupun că trebuie să merg pe jos...

— Nu te... începu acesta când se ivi Orson.

— Oh! Doamne! Ce întâmplare nefericită! Dar nu te prosti! Râse luându-i ideea lui Mike. Te pot duce eu!

— Oh, zâmbi Michael. Sunt convins că vrea!

— Bineînțeles că nu vreau! Se răsti femeia. Lasă-mă naibii în pace! Adăugă în direcția lui Orson. Violator obsedat ce ești! și îi făcu vânt. Fără a fi prostită, Gabrielle se îndreptă spre mașna lui Kavanaugh, tremurând de nervi, așezându-se pe locul pasagerului. Cât urăsc cunoștinețele vechi! Își duse mâna la cap, spunând-o pentru sine.

Ambii bărbați procesau afirmația. Primul care se prinse de conotațiile acesteia fu chia Orson Climb. Acum știa de unde o cunoștea pe Gabrielle... Pe când, nici când intră în mașină, Michael nu își putu da seama ce naibii se întâmplase atunci, cât și pe parcursul întregii zile. 

N-am mai postat de când? De o săptămână? Mi s-a părut o lună. În orice caz, vreau să spun că acesta este un capitol mai vechi (nu știu dacă v-ați prins, dar am scris ceva capitole, iar acum când mai termin de scris un capitol public unul vechi și tot așa) pe care sper să-l apreciați. 

Trec printr-o pasă proastă pe care nu o explic - nu știu cum. Presupun doar că avem zile bune, zile rele. :)

3393 de cuvinte