Nu fusese nicio luptă, ajungând rapid la concluzia că Luke îl poftise pe necunoscut în casă de bună voie. Era, deci, un cunoscut.

Oftă, privind trupul Emmei și se așeză pe canapeau pe care, în multe nopți, obișnuise să stea. Nu s-ar fi dezlipit de Gabby, dacă telefonul n-ar fi sunat; era Collins care, alarmat, îl anunța că avusese loc o crimă în Abbotsford. Se încruntase când îl auzise pe polițist bâlbâindu-se și îl întrebase încruntat:

— Ce e?

— Domnule..., Collins oftase și spusese: Trebuie să vedeți dumneavoastă!

Îi închisese apelul în nas, așa că Michael o privise nedumerit pe Gabrielle și o informase, luându-și înapoi bluza pe el.

— Victime în complexul Abbotsford. Collins insistă să fiu și eu acolo. Te las pe tine aici, din moment ce secția ar fi goală fără Bran și partenerul lui în ea. Urcaseră împreună etajul, având o continuă neliniște în suflet. Prinzându-i șoldurile într-o îmbrățișare urmată de sărut, îi ordonă: Ai grijă de tine!

În drum spre Abbotsford, în minte i se perinda ziua în care Fergus fusese ucis în restaurant. Putuse jura că pistolul fusese țintit spre ea; chizbui mult dacă era, sau nu, înțelept că o lăsase acolo, iar în final, parcând, își spuse că Gabrielle era un polițist de ceva timp: însemna că trebuia să-și asume riscuri.

Din câte înțelesese, din șoaptele oamenilor, cineva trăsese patru focuri de armă, alarmând vecinii. Sentimentul de neliniște i se dublă când, urcând scările, își dădu seama că aprtamentul lui Luke fusese cel atacat. Rapid alergă în zonă, acolo unde un medic legist studia cadavrul prietenului său. Scott era livid, căzut peste masă, cu o gaură în mijlocul capului.

— Oh, la naiba! Înjură, cu mâinile tremurânde. Cum...? se apropie de acesta.

— Au trecut deja patru ore de când a fost ucis, răspunse legistul, chiar dacă Michael nu i se adresase lui. A intrat în rigor mortis.

Michael își strânse buzele, supărat. Aproape că îi venea să plângă, văzându-l pe Luke așa. Studiind glonțul, își dădu seama că fusese ucis cu propria armă, iar întorcându-și capul pentru a-și da seama de unde se trăsese, o zări în drumul său pe Emmeline. Soția lui era căzută la pământ, cu picioarele în afara dormitorului și cu cearceaful din jurul trupului dezgolit suficient pentru a-și da seama că era goală. Nu știu din ce raționament îl bufni râsul, dar îl mușamaliză rapid astupându-și gura cu palma. Collins îl privea cu milă – își imagina ce însemna ca soția să te înșele cu cel mai bun prieten, să afle toți colegii tăi de muncă de încornorarea ta. De aceea oftă și nu zise nimic, continuând să discute cu Bran.

Așezându-se pe canapea, Kavanaugh luă o mină gravă, cu degetul peste buze, orizontal. Nu o crezuse pe Emmeline în stare de așa ceva niciodată, dar gândindu-se bine își dădea seama de ce femeia nu păruse atât de disperată când partidele lor se răriseră din ce în ce mai mult. Avea, la urma urmei, un amant. Iar Luke... privi spre mort cum este ridicat. Luke își jucase impecabil rolul. Oare de cât timp dura această aventură?

Își șterse colțurile gurii și își încrucișă brațele la piept. Nu era gelos, doar șocat. Dacă Luke fusese în stare de așa ceva, de câte alte oribilități se făcea vinovat? Păi, poate că în primul rând era afirmația lui mincinoasă din Idaho. Fiind în stare să se prefacă un bun prieten cu el în continuare, nu-i fusese greu să spună că Gabrielle îl împinsese intenționat pe Daniel Cumberbatch în apă. Glasul lui – de atunci – narând un alibi destul de adevărat, îl făcu să închidă ochii. O bătuse pe Gabby degeaba...

Își frecă chipul, obosit, și, ridicându-se în picioare, plecă fără nicio explicație. Nu mai putea să inspire același aer cu Luke, chit că acesta nu mai respira – nu acum! Realiză că îi tremurau membrele când nimeri cu greutate cheile în contact, pornind mașina și părăsind zona. Se opri aproape de parc, ieși din vehicul și luă un loc pe banca de pe trotuar. Își împreună degetele, privind semicercul de pe cer. I se părea că toată viața lui fusese o persoană naivă; un bărbat care crezuse prea mult în prieteni ireali, profitori, șmecheri. Își închise ochii și rămase acolo, scăldat în noapte. Un timp se jucă în zăpada de sub tălpile sale, iar apoi, când telefonul începu să-i sune, pur și simplu îl ignoră. Gabrielle a lui pătimise pe nedrept. Se separaseră ani buni, în care fiecare făcuse prostii pe cont propriu, din cauza unui sentiment egoist de ură pe care Michael nu-l putea înțelege.

Îndurase totul singură, îngerul lui.

Trebuia să îndure și el vina tot singur.

***

După al cincilea apel nepreluat, Gabrielle își băgă nervoasă telefonul în buzunar. Își încrucișă brațele la piept și își întinse picioarele. Privea înfricoșată în jurul ei, la holurile pustii și la noaptea întunecată; de la incidentul cu clown-ul îi era frică să rămână singură, iar acum exact asta i se întâmpla.

Își trosni degetele și bău o gură din apă, strângându-și abdomenul când acesta ghiorțăi, nemulțumit de rația de apă pe care o tot primise.

— Bine, bine! Ridică mâinile în aer și își scoase din nou telefonul. Voi comanda ceva...

Singurele restaurante deschise la ora asta erau fast-food-urile, așa că se rugă de tipul care îi luă comanda să se grăbească, pentru că viața ei depindea de asta. Acesta râsese și îi promisese că urma să facă tot posibilul.

În momentele astea când îi era cel mai foame, Gabrielle revenea la gânduri negre, cum ar fi: dacă Michael avusese un accident în drumul său spre Abbotsford? Totodată, i se părea că vedea umbre – proiecții ale trupurilor omenești – prin clădire. Auzea uși scârțâind și inima începea să-i palpite. Își făcea mii de griji și murea de curiozitatea: cine fusese ucis?

Cunoștea destul de bine faptul că Scott locuia acolo, dar considera o coincidență prea mare legătura dintre el și crimă. De asemenea, se întreba dacă Emma era acum acasă, cu Kevin, sau hoinărea prin aceeași clădire cu Michael. Și dacă, prin absurd, se întâlniseră? Oh, parcă o și auzea pe Emma spunând:

— Ce? Și Gabrielle a ta știa!

Dacă se certa cu Michael din cauza ei, avea să îi jupoaie tot părul ăla din cap! Se încruntă când din nou stomacul i se revoltă și tresări, o căldură generală împrăștiindu-i-se prin corp auzind o bătaie în ușa de la intrare. Era cu spatele la aceasta, de aceea se întoarse brusc, pentru a vedea pe micuțul geam pe nimeni. Mâinile începură să îi tremure când își dădu seama că auzise bătaia în sticlă, iar acum nu vedea pe nimeni aici.

Oh, trebuia să fugă și să se ascundă în biroul lui Michael. Ba chiar să se încuie în el! Fu pe cale să o ia la sănătoasa, dar se opri, puse mâna pe insigna pe care o purta și oftă. Fusese investită cu o autoritate de Adkins pentru curajul și tenacitatea ei. Ce curaj dovedea ea tremurând în fața a nimic? Expiră, depunând un efort incredibil când își mișcă picioarele înspre intrare. Ce proastă fusese când nu se postase cu fața spre aceasta! Acum, trebuia să-și asume riscul și să deschidă ușile alea. Punând mâna pe armă, alta pe clanță, inspiră puternic și deschise ușa. Agilă, își scoase rapid arma ochind, din nou, spre nimic. În noaptea friguroasă, doar vântul chinuia oamenii de zăpadă construiți peste zi de către copii. Vedea crengi care își reflectau nudul în lumina felinalelor și strada pustie peste care trecea o coală de ziar rătăcită.

Lăsându-și privirea în jos, observă punga cu sigla firmei fast-food și sucul gigantic pe care-l comandase. Așa lăsau ei mâncarea? Oh, dar ce reclamație avea să îi facă curierului!

Prinse punga și își ridică un moment ochii spre gardul viu, din plastic, pe care se depusese zăpadă. I se păruse că vedea, de-acolo, mișcare. I se părea că vede o mână, ba chiar doi ochi lucind în luna clară. Intră înapoi înăuntru și, pentru câteva secunde, continuă să privească locul. Nimeni nu se desprinse de acolo, dar ridicându-și capul, Gabrielle fu sigură: se priveau.

Într-adevăr, când ea se întoarse cu spatele, cel care o urmărea se desprinse de tufă și își trosni degetele. Se convinsese că lucra acolo; singurul lucru pe care trebuia să îl facă acum era să decidă un moment. Dar, observându-i suspiciunile, își zise că – cel mai probabil – trebuia să o facă să se îndoiască de percepțiile sale. Așa ar fi fost cel mai simplu ca totul să pară o sinucidere. Pufni, îndepărtându-se. Luke spusese că nu gândea, dar asta era chestia: în anii care se scurseseră, gândise chiar prea mult.

***

Inofensivul Collins era căsătorit de douăzeci de ani, iar pe tot parcursul căsniciei sale fusese credincios soției și viceversa. Acum, observând soarta locotenentului, îl compătimea: era un om prea bun pentru a merita să fie terfelit în public astfel. Totodată, intrând în secție alături de Bran și văzând-o pe Gabrielle cu ochii într-un computer, își spuse că pentru el fusese clar un aspect: niciunul dintre soți nu era credincios.

Gabrielle părea că-l cunoștea pe Kavanaugh și invers, deci deducea că ceva existase între ei la un moment dat, iar lui chiar îi plăcea de doamna Cabrera. În fond, era viața lor, chiar dacă Collins nu suporta adulterul sau ideea acestuia. Își lăsă cascheta jos și se așeză pe un scaun – era frânt!, atrăgând atenția tinerei.

— Unde este Kavanaugh? Întrebă ea brusc.

— Credeam că a venit până acum! Se miră Bran, luând o gură de apă. Vai, a naibii situație!

— Ce... ce s-a întâmplat? Înghiți Gabby în sec.

— Ah, păi, vezi tu: crima asta! Nenorocită rău! Vorbi în dodii Bran, enervând-o pe Gabrielle.

— Collins? Se adresă polițistului, care până acum stătuse și privise cum partenerul său nu poate lega nici două cuvinte despre ceea ce amândoi văzuseră.

— Ah, doamnă! Oftă el și își scoase agenda. Soția domnului Kavanaugh a fost ucisă, alături de domnul Luke Scott. Gabrielle înghiți în sec, simțind cum pământul i se ondulează sub picioare. Erau împreună... aproape goi... adăugă. Apoi, hotărî că nu mai voia să discute despre asta, așa că se duse la etaj, la baie.

Doamna Cabrera rămăsese în poziția sa inițială, extrem de țeapănă și încercând să înțeleagă cât mai mult din informație. Inima îi bătea mai tare în piept, împrăștiind o căldură generală în tot corpul. Își frecă mâinile, simțindu-le umede, moi, reci și se ridică de pe scaun. De ce naiba își făcea ea griji?

Poate că, aspectul cel mai important gravita în jurul relației dintre Luke și Emmeline; știuse despre ei, dar nu îi spusese lui Mike asta. Credea, deci, că el făcuse cumva legăturile în creierul său și că rezultase că și ea era vinovată. De aceea nu îi răspunsese la telefon, de aceea nu se întorsese aici. Se sprijini de birou întrebându-se dacă era ăsta un nou sfârșit. Acum, eu vă spun că atunci când se întâmplă să faci ceva și cunoști bine consecințele, oferi același rezultat tuturor problemelor, chiar dacă timpul a maturizat oamenii și a schimbat suflete. Numai că, Gabby trecea printr-un moment de genul; ea îl cunoștea foarte bine pe vechiul Michael, și chiar dacă avuseseră o scurtă incursiune împreună, nu se descoperiseră în totalitate unul pe altul. Așa că ea stătea sprijinită de birou, palidă, simțind că se va prăbuși izbucnind în lacrimi. Observând-o, Bran se încruntă și o întrebă precaut:

— Te simți bine? Gabrielle nu răspunse, prea concentrată pe propriile griji, așa că bărbatul se ridică, își așeză o mână pe umărul ei și spuse: Ascultă, e aproape șapte, s-a și luminat. În curând se vor arăta cei din schimbul de zi, deci poți să te duci acasă. Te acoperim noi! Zâmbetul lui îi spuse că era totul în regulă, așa că își luă cheile de la mașină și o zbughi pe ușă, mulțumindu-i.

Băgă cheile în contact, cu mâinile tremurânde și acceleră. Trebuia să îl vadă pe Michael și să îi explice totul! Trebuia să fie ea prima! Apropiindu-se de casă, își mări brusc ochii realizând că poate Michael aflase și de Kevin, de copilul care nu era al lui. Oh, la naiba!

Parcă și, chiar dacă era obosită, se îndreptă spre casa lui Mike, bătând alarmată în ușă. La aceasta răspunse o femeie căruntă, rubensiană și cu un aspect extrem de blând care legăna la pieptul ei un băiețel – pe Kevin.

— Mike e acasă?

— Domnul nu e în dispoziție... începu să zică femeia, dar Gabrielle se impacientă și mai tare, dând-o la o parte pe doamnă și începând să strige:

—Michael! Privi în bucătărie, apoi urcă treptele cu doamna pe urmele ei. Dădaca îi pierdu urma, renunțând să se mai țină după ea, în timp ce Gabrielle striga în continuu numele lui Kavanaugh. Mâna îi tremură pe clanță când vru să deschisă ușa camerei bărbatului, dar pentru câteva secunde i se păru că o dăduse de perete cu puterea minții, căci se deschise singură. Dar își lăsă rapid mâinile pe lângă corp când în ușă îl văzu pe locotenent în haine lejere, de casă, privind-o somnoros. Îl văzu oftând și întorcându-i spatele, moment în care deveni disperată. Se agăță de brațul lui și îl urmă în cameră. Michael, pot să...

— Nu, Gabby! Ridică acesta o mână, iar pentru că nu-i vedea fața nu distingea figura sa rănită, scârbită față de sine, nu de ea. Lasă... te rog... lasă-mă...

— Dar, chiar nu e ce...

— Cum nu?

— Nu! Îl privi cu trupul tremurându-i. Nu, nu, nu! Nu! Se agăță de el, îmbrățișându-l. Ce dacă nu e copilul tău și Em te-a...

— Poftim? Întrebă acesta șocat. O prinse de mâini și o privi. Ce tot îndrugi acolo, Gabrielle?

— Cum... cum adică ce îndrug? Întrebă încurcată. Nu e vorba de... Emmeline?

— Nu! E vorba de Luke, o lămuri încruntat. Femeia nu păru să înțeleagă, așa că dificil Michael înghiți și adăugă: E un mincinos și m-a făcut să te bat degeaba. Iar eu l-am crezut, oftă el. Fata își dădu ochii peste cap, îndoindu-și ușor genunchii. Dar, reveni rapid la chipul ei, cum adică nu e copilul meu?

Cea mai bună soluție când o faci de oaie? Răspuns: leșină!

Iar Gabby, care realiză că își făcuse griji degeaba, că fiecare se gândea la altceva, simțindu-se vinovat de cu totul alt subiect, își dădu ochii peste cap și se mulțumi să se prefacă leșinată în brațele lui care o prinseră imediat. Închise ochii și se lăsă grea, încercând să oprească roșeața din obraji pentru a nu fi demascată. De altfel, se strădui chiar să-și domolească respirația și tremuratul mâinilor. Totul fu în zadar: dacă nu tot, Michael cunoștea câteva aspecte despre ea, deci o simțea când se prefăcea.

Cine i-a ucis pe Luke și Em? Cine a privit-o din umbră pe Gabrielle? Cine, cine, cine?

2436 de cuvinte