— Aveți și bline? Întrebă Michael spre chelner. Tânărul, vizibil jenat de cearta dintre soți la care asista, își șterse fruntea – era al naibii de cald în toiul lui august! - și, bâlbâindu-se, răspunse:

— D... Da, domnule! Luă din nou o poziție de drepți, de parcă era la armată.

— Am auzit de ele... Amintește-mi ce sunt! Se lăsă Mike pe spate, învârtind printre degete o monedă. Emmeline, în fața lui, încă spumega; aștepta să plece chelnerul, ca să reînceapă lungul șir de jigniri, amenințări și alte arme din arsenalul său.

Firele ei blonde îi ieșeau din coada prinsă, parcă, prea strâns; ochii albaștri fierbeau, iar fața albă se înroșise. De data asta era furioasă din cauza concediului. Michael îi spusese că nu dorea să viziteze Montana – nu din nou, iar ea începuse să spună că „așa era el". Să își amintească: îl făcuse nerecunoscător, idiot, un tâmpit (nu era ăsta sinonim cu idiot?) și, mai mult, subliniase ferm că, dacă nu cu el, avea să se ducă singură în Montana.

— Dar ești invitata mea, Emma! Râsese Mike. Nu plec din secție vara asta. Nu cu tata retras. Un pas mai am și voi ajunge să conduc secția aia.

— Monomanule (1)!

Adevărul era că, Michael se transformase într-unul, de când se însurase cu Emma. Visa să ajungă să conducă el secția, la cei treizeci și cinci de ani ai săi. Expiră, fericit, când se gândi că în munca aia avea să-și investească întrega viață, acum că trebuia să nu se mai concentreze atât pe fantomele trecutului. Trebuia să-și canalizeze energia pe cariera sa, cum Emma nu îl interesase și nu urma să o facă prea curând. Însă, revenind la momentul actual, chelnerul, cu un glas tremurat, începu să spună:

— Blinele sunt clătite rusești, puțin diferite față de cele cu care sunteți învățat, domnule... Avem și simple, dar și cu ceapă verde... Putem improviza...

— Să improvizați? se încruntă Michael.

— D... da... În general se mănâncă alături de smântână și dulceață, dar... o puteți servi cu nucă de cocos, hribi...

— Hribi? Tânărul tremură când auzi glasul revoltat. Scârbos! Eu vreau cinci, cu ou și ceapă verde – după ce chelnerul plecă, speriat, Michael se întoarse spre Emmeline și, zâmbindu-i șarmant, adăugă – poate nu mă mai pupă soțioara mea...

— Măgarule!

Zâmbetul i se scurse de pe chip, fruntea i se încruntă și înghiți cu greutate. Îi mai spusese cineva, odată, măgar... Cineva... Oftă și își lăsă capul pe spate continuând să digere informația. Cineva...

Imaginea trupului ei, a chipului și, cel mai mult, vocea sa reverberând în mintea lui îi produse o undă de șoc care, scursă prin corp, îi ridică tot părul de pe el. Își simțea până și barba, extrem de atent îngrijită, parcă alcătuită din țepușe. Mda... Gabrielle i-o spusese.

În ultima vreme, de un an – cam așa, Michael îi tot cerea femeii din fața lui divorțul. Asta pentru că, se trezise într-o dimineață și, privind la geamul paralel cu al său, realizase un singur lucru: oricât de mult ar vrea, nu o putea înlocui pe Gabrielle. Greșise atunci când o băgase pe Emmeline în asta, o știa. Își ceruse scuze, îi explicase situația, iar conștientizarea adevărului – o iubea pe Gabby!, îl ajutase. Din „omul munților" devenise din nou bărbat. Reîncepuse să aibă grijă de el, iar mai ales se oprise din a face sexul pe care nu și-l dorea. Ideea fusese, însă, că Emma - nefiind îndrăgostită – venea dintr-o familie de preoți, tatăl ei era unul. Emmeline nu concepea divorțul, ba chiar considera că asta îi era soarta, să stea alături de un bărbat dizgrațios. Iar exact în acel moment, după doi ani de căsnicie, se întâmplase să rămână însărcinată.

— Eu nu îmi amintesc când n-am folosit..., începuse Michael propoziția în fața testului de sarcină pozitiv. Dar Emma începuse să plângă și mai tare – îl scotea din minți! La cinci luni după incident, chiar dacă Michael insistase să divorțeze, injuriile ei, alături de gura lumii (cum își permitea, nenorocitul, să plece de lângă soția lui după ce o lăsase însărcinată?), contribuiseră la liniștirea apelor în sufletul lui Michael. Mai apoi, fusese retragerea tatălui său, iar în cele din urmă, gânguritul băiețelului blond. Kevin, așa cum îl botezaseră, avea acum șapte luni și era din ce în ce mai scump. Doar Emma observase dragostea lui Michael pentru copil și, cunoscându-i blândețea, spusese „da" divorțului. Condiția era ca Kevin să rămână la ea.

Dezacordul dintre ei îl făcuse pe Michael să renunțe la ideea divorțului; trebuia să rămână, pentru copil. Doar ce șanse avea el în instanță, când Emma era mamă?

Acum, însă, vedea din asta o idee din ce în ce mai rea. Nu se suportau, iar Emma, fiind acasă cu copilul, țipa mult mai des la el. Era un bărbat răbdător, dar deja nu mai suporta. Înghiți în sec și zâmbi chelnerului care lăsă tremurând farfuriile pe masă. Carnivora lui soție își luase ditamai friptura de porc, cu o urmă de cartofi prăjiți pe-acolo, prin farfurie. Mușcând din fleică, Michael avea impresia că așa l-ar fi mușcat și pe el de gât, dacă ar fi avut ocazia.

— Nu te pup, stai calm. Doar te-ai ferecat în camera aia, știi?

— Încă un motiv pentru care, mai bine, ar trebui să divorțăm,... începu el, privind clătitele ciudate, cu cașvacal peste ele, dar și mult unt. Ăștia n-au zis că am și cașvacal! Înghiți, ridicând din umeri. Ah, dar e bun!

— Eu. Nu... – începu Emmeline furioasă să accentueze fiecare cuvânt din propoziție.

— Bine, bine! Ridică el mâinile spre ea. Nu te înfuria! Plânge Kevin. Și indică spre bebeleșul din cărucior care, fără să înțeleagă ce se întâmpla, zâmbea blând spre tatăl său.

Ștergându-și gura, Michael privi pe fereastră. Orașul vuia în weekend-uri, mai ales duminica. Philadelphia era plină, numai inimei lui îi lipseau bucăți. Ieri, stând în pat, singur, îl înțepase așa de tare cordul, încât fusese sigur că avea să moară atunci. În ultima lună, nu existau zile în care să nu simtă mici înțepături, care-l lăsau fără aer pentru câteva momente. Să fii fost vârsta... (parcă nu era așa bătrân), sau poate stilul său de viață, dar știa sigur că, în fiecare momet al zilei, chipul lui Gabby îi revenea sfânt pe retină. O simțea atât de aproape, încât știa că, în câțiva ani, avea să înnebunească, dacă nu îi va mai atinge o dată pielea fină a obrajilor. Trăise șapte ani... simțea că încă trei îi erau fatali.

Din taxi, lăsată de data asta pe partea cu geamul pentru a fi scoasă mai ușor din vehicul, Gabrielle expiră, posacă. Era prea cald, iar mașina nu avea aer condiționat. Din moment în moment, era sigură că va leșina din cauza aerului lipsit, parcă, de oxigen. Îi amorțise și piciorul, prins în gips până la jumătatea coapsei, dar și fundul și, cel mai important era că, făcea pe ea. Bătrânul șofer nu se oprea din trăncănit, iar pe Dylan nu părea să-l supere foarte tare – doar era psiholog. Philadelphia citea interesată o carte, pe când William nu își clintea ochii din mobil. Poate că, în curând, avea să explodeze. Dădu dezaprobator din cap – o durea incredibil de tare burta, și încercă să se relaxeze.

Însă, apropiindu-se de un restaurant, în drumul lor de la aeroport, inima o înțepă brusc. Își duse rapid mâna la piept, încercând să-și stabilizeze din nou respirația, fără a alarma întreaga mașină. Același șoc fu obligat și Michael să trăiască. La fel ca ea, își duse mâna la inimă și incepu să respire, fără a leșina în fața fiului său. Abia când își stabilizau din nou circulația, Michael și Gabrielle se zăriră. Părul ei negricios era prins într-un coc dezordonat; sub ochi avea pete vineții, cearcăne incredibile, iar pielea îi era foarte albă, mai mult străvezie. Bărbatul auzise de accidentul ei, doar fusese la celălalt capăt când se trezise, dar nu crezuse că timpul avea să lase așa multe semne pe chipul femeii. Pentru Gabby, Michael radia înainte de a o observa – doar se certa cu nevasta, nu?, o lua peste picior, iar când se întâmplă să dea ochi în ochi, fața începu să i se aprindă și mai tare, buzele i se depărtară, iar ochilor nu le veniră să creadă. Însă, amândoi, în adâncul lor, cel care era menit pentru celălalt, se bucurară.

Totuși, creierul nu putea uita anumite lucruri. Pentru ea era neîncrederea, pentru el era bătaia. Înghițiră împreună în sec când, la semafor se puse verde, iar șoferul călcă pe accelerație.

În restaurant, Michael își scutură ușor capul, închizând și deschizând de mai multe ori ochii. Era chiar ea? Inima îi bătea acum regulat, cu o voioșie pe care, pur și simplu, o uitase. În același timp, își privi mâinile și, amintindu-și de pielea ei zdrelită de oasele sale puternice, închise ochii, parcă primind el o lovitură.

— Ce ai? Întrebă Emma. Mori?

Michael își ridică privirea spre ea și, expirând, continuă să mănânce; tot ce voia să facă era să dea fuga spre casă, să o vadă intrând din mașină în locuință. Să o vadă la geam, să îi zâmbească... să audă de la ea dacă totul avea să fie bine. Acum, mai mult ca niciodată, Michael nu intenționa sa moară.

***

Nu poți urî și iubi în același timp; ceea ce urăști este că poți iubi atât de tare o persoană care te-a rănit. Inima Gabriellei își revenise la ritmul obișnuit, dar de foarte mult timp nu mai bătuse cu atâta dăruință. Nu era locul, cât era tipul din restaurant cel care trezise acest fior în trupul ei, făcând-o să-și dorească să îi prindă umerii în mâini, să îl strângă puternic, să își lipească sânii de pieptul său și doar să-l îmbrățișeze.

Dar taxiul trecu mai departe, ajunse pe strada adolescenței sale, acolo unde casa inculpatului fusese renovată în culori destul de închise; pereții exteriori purtau o vopsea de culoarea vaniliei, iar acoperișul fusese schimbat, poate chiar recent, într-un roșu bourgogne. Peluza fusese tăiată, ba chiar înfrumusețată cu gard viu în jurul locuinței și, pe ici, pe colo, flori. Asta era mâna unei femei, iar Gabby știa că el era însurat.

Înghiți în sec, ajutată să iasă din vehicul de Dylan. Pentru un moment se opri în fața propriei case. Părea atât de primitoare, de omenească și blândă, încât lui Gabrielle i se părea că nu merita să intre în ea. Țopăi pe scările de la intrare, fu îndemnată să calce peste prag și, în sfârșit, în cămin, oftă. Mai târziu, în fostul ei dormitor – care fusese curățat recent din câte observa – se întrebă de ce trebuise să părăsească Philadelphia? Rămânând aici, poate că s-ar fi măritat cu un medic, ar fi avut acum un copil frumos și nu ar mai fi ucis pe mine. Chestia era că, atât în Carolina, cât și aici, mâna ei fusese de două ori îndrăzneață. Luase de două ori viața cuiva. O dată neintenționat, a doua oară cu gândul de a se sinucide. Se ridică din pat, încleștându-și maxilarul, nervoasă. Cum de nu murise și ea? Privi spre piciorul rigid; se alesese doar cu un os care, conform medicului, avea să se sudeze rapid, ținând cont de constituția sa.

Lovi cu gipsul în prima cutie pe care o văzu. Căzând, din ea se răsturnă poza ei cu Brom, pe care o luase din fosta locuință. Se păcălise și pe ea cu fericirea aceea falsă. Zâmbi strâmb și se gândi dacă era sau nu blestemată. Se tot întrebase asta de când Todd intrase în închisoare. Apoi, Daniel murise. Cine urmase? Ah, da! Harry – călcat de mașină. I se părea că toți iubiții ei – nu aventurile de-o noapte – sfârșeau tragic. Brom, chiar, soțul ei, fusese ucis de ea. Singurul care nu murise, dar care nu-i fusese iubit încă, era... inspiră adânc, conștientă de faptul că cel la care se gândea o privea.

Într-advevăr. La geamul paralel cu al său, din dormitor, Michael înghițea în sec, privind-o. Fata își îndreptă coloana și șchiopătă până aproape de fereastră. Îi vedea cearcănele, chiar dacă avea un aspect îngrijit. Mâinile mari, mușchii traversați de vinișoare... Înghiți în sec. Îl văzuse cu o femeie – văzuse și copilul din cărucior. Poate că mai rămăsese în ea bunătate, pentru că era fericită de reușita lui în viață. Cu toate astea, nu se lăsa păcălită de aspectul impecabil al hainelor sale; Michael avea probleme în căsnicie așa cum avusese și ea. Diferența fusese aceea că, Emmeline – parcă așa o chema pe soția lui – născuse un copil. Își înfrână lacrimile, lăsându-și capul în jos și lipindu-și spatele de geam. Copilul lui Michael...

Până și pe fetusul din pântecele ei îl iubise și uite ce se alesese de el! Propria mamă îl omorâse, incapabilă să treacă peste. Slabă, proastă, egoistă...

Umerii începură să i se scuture. Plângea în hohote și nu dorea să fie deranjată. Plângea pentru tot ce ar fi putut să aibă, dacă Michael nu ar fi respins-o în seara dintre ani, la hotel. Oftă, ștergându-și lacrimile la fel de repede pe cât acestea apăreau.

De asemenea, din casa vecină, Michael privea la trupul ei micuț pe lângă al său și se învinovățea pentru lacrimile pe care știa că le vărsa acum. Și el se gândea la noaptea de Anul Nou, iar ca ea, și el se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi jignit-o, mai mult, dacă n-ar fi băut ca un bou.

Nu vom afla niciodată asta, oricât de multe idei și-ar fi făcut Michael în acea seară. Oricum nu prea dormi în noaptea aceea. Michael știa de accidentul ei, așa cum știa de căsătorie. Când ea devenise doamna Cabrera, el își dorise să divorțeze. Întins în pat, cu o mână deasupra capului, își spuse că de prea multe ori își dorise să ia avionul spre Carolina de Sud și, pur și simplu să o vadă. Acum, că se întâmplase asta, își aminti de ce nu o făcuse timp de șapte ani. Gabrielle îi intoxica simțurile – nu mai era el bărbatul care o privea. Era nebun, nepăsător, neglijent. Era slab... Luke îi spusese de multe ori că așa este, îl învinovățise pentru că o sărutase, îi spusese că nu avea ce să caute în poliție dacă umbla cu tipe așa mici ca Gabby. Nu numai el o spusese. Câțiva ofițeri, după ce fata plecase, văzându-l supărat, făcuseră glume pe seama sa.

Totodată, stătea și se gândea ce rău ar fi făcut, dacă și-ar fi eliberat atunci dorințele? Poate că nu s-ar mai fi ales cu regretul de acum...

Doamna de vizavi era tipul lui; nu putea nega că o iubea – se împăcase cu ideea asta de prea mult timp. Zâmbi amar. Acum, oamenii nu l-ar mai fi judecat dacă voia să fie cu ea. Atunci fusese o problemă.

Cu toate astea, vă spun că, dacă ești nepăsător, poți să depășești niște prejudecăți sociale. Poți chiar să le anihilezi. Un exemplu? – vârsta mea. Scriu toate astea în perioada mea de adolescență, și am început foarte tânără să creez scenarii de genul. Totuși, peste tot se aude: „cărți idioate scrise de fetițe de x ani" Și asta pentru că, oficial, nu s-a atins majoratul. Așa e și pentru eroii mei. Optsprezece este cifra magică în lumea în care trăim, așa cum în basme găsești un trei, un șapte, poate doisprezece. Păcat că, iubirea pentru ceva sau cineva apare exact atunci când nu vrei. Poate că atunci, chiar, este pasiune. Poate că, atunci ești mai bun ca toți cei care s-au apucat mai târziu, pentru că tu ai avut timp să perfecționezi iubirea.

Credeți voi că dragostea nu a fost îndelung răbdătoare în piepturile lui Gabby și Mike? Poate chiar mai adevărată ca la mulți? Cum nu! De-aia acum, dezghețată, începea să reintre în mersul său natural; avea să atingă o dată și-o dată apogeul, iar amintirile o vor ajuta să retrăiască frumusețea unor momente pentru a plusa în altele. 

(1) - persoană stăpânită de o idee fixă

Acest capitol este dedicat  profilui  BogdanFlorian92; De ce lui? Ei bine, îmi trezește amintiri plăcute. Scriam pe 6 octombrie că și-a șters profilul și că astfel cei care nu l-au citit au avut de pierdut o legendă pe-aici, (de aceea sunt comentarii care se referă la inactivitatea și inaccesibilitatea lui) dar mă bucur că s-a întors la noi. 

Ne-a lispit, nu?

2630 de cuvinte