Fusese scoasă din mașină ca într-un vis, purtată pe brațele puternice a unor bărbați, așezată pe o targă incomodă. Își vedea mașina sfărâmată în partea din față – cum Dumnezeu de nu explodase?, îl vedea pe Brom cu ochii sticloși, privind-o mort. Inspiră profund – picioarele o dureau, mâinile i se păreau contorsionate, nu-și putea mișca gâtul, și privi spre ceea ce credea ea că era personalul din ambulanță.

Toată lumea se mișca cu încetinitorul, zgomotele erau înfundate, iar ea se chinuia să respire din nou și din nou. Nu! își zicea. Plămân trădător! Oprește-te! I se păru că, la un moment dat, chiar dacă auzea tot ce se întâmpla în jurul ei, era moartă. Parcă și auzi cum se striga asta, în stânga și-n dreapta. Apoi, un șoc îi făcu inima să repornească – o auzi bătând mai întâi încet, apoi din ce în ce mai tare. Dar eu nu vreau să mă trezesc! Îi venea să-l apuce pe cel care o resuscita de halat și să îl dea cât colo. Lasă-mă... Te rog, lasă-mă! Echipajul ambulatoric era, însă, hotărât să o salveze. Așa se părea, chiar dacă Gabrielle se cufundă într-un somn profund tot drumul spre spital.

Câteva secunde, mai apoi, fusese conștientă, însă o forță pe care n-o putu explica nici când avea să se trezească, o trase din nou în starea sa letargică; Gabrielle intră în comă.

În acest sens, nu își reveni ceva timp, tocmai pentru că era mulțumită cu starea în care se afla. Tot timpul ăsta, aproape o lună de zile, se vedea atât de liberă, atât de veselă și zburdând într-un univers în care nu putea fi deranjată de nimeni. Era doar ea, ocazional auzea vocile, auzea rugămințile, îl auzi pe Dylan și, la un moment dat, o Philadelphia care plângea. Asta nu-i frânse inima. Era senină, împăcată cu sine și parcă nu mai dorea să audă pe niciunul. Era pregătită să plece.

De ar fi știut cum s-o facă...

Dorința de a părăsi spațiul viu luă capăt într-o zi când, aflat la căpătâiul ei, citind dintr-o revistă, cu ochii umezi, Dylan răspunse telefonului care suna. Oftă, privind numele de pe ecran, lăsă revista în brațele sale și își prinse vârful nasului între degete.

— Da, Michael...

În Universul ei lipsit de durere, începu să se strecoare un nume atât de cunoscut. Dylan rostea numele din nou și din nou, iar în curând, simți cum vintrele încep să-i sângereze. Căzu la pământ, privi cum tot ce era odată verde se ofili, muri, iar un glas sfâșiat șopti intens: Michael. Se mișcă, îngrozită de durere - țâșnea de peste tot! - și deschise ochii. Mișcarea spasmodică din pat îl făcu pe Dylan să scape telefonul, să se repeadă spre bolnavă, iar mai apoi pe hol, strigând înnebunit după doctor.

După o lună, Gabrielle Cabrera se trezise din comă, rămânând singură cu Michael care, aflat la celălalt capăt, își simțea inima palpitând. Auzea gemetele ei, auzea lacrimile și, cel mai important, auzea cum doctorul îl dădea afară pe Dylan din salon.

— Da, și-a revenit! Distinse un glas străin, probabil al doctorului care își drese glasul. Astea sunt... chiar miracole...

Când ceruse, însă, Gabby un miracol?

***

Cu brațele încrucișate la piept și piciorul sprijinit de un taburet din biroul care îi fusese pus la dispoziție lui John Adkins, șeful poliției din Carolina de Sud, Gabrielle rămânea în aceeași poziție, cu capul în jos și încruntată, pe când bărbatul continua să scrie ceva, aruncându-și din când în când privirea pe tânăra care aștepta dezgustată la birou.

John Adkins o cunoștea pe Gabrielle de când aceasta ajunsese la Academie; ținuse în fiecare an discursuri acolo, uneori venind în inspecție, iar de fiecare dată în Camden era o elevă cu gură mare, care – spre deosebire de ceilalți – păruse a nu se teme de rangul lui. Îi plăcuse asta lui John. În plus, domnul Adkins pierduse, cu cinci ani în urmă, un fiu care ar fi trebuit să se înscrie la Camden. Atunci, Gabby devenise „fiul" lui; se asigurase, în acest sens, că îi găsește un loc de muncă adecvat și, mai mult, că se ocupă de gradația ei anuală. Drept urmare, Gabrielle fusese numită un trooper senior înainte de accident. Asta dacă fusese un accident...

Polițistul avea toate dovezile să creadă că „accidentul" fusese cauzat de ea, iar totul era scris pe hârtiile din dosarul albastru de pe birou. Ceruse discreție totală celor care analizaseră cazul, iar acum, față în față cu ea, voia să-i vorbească. Gabby nu prea își dorea să întrețină acum un dialog. De alftel, și ea îl știa pe domnul Adkins – obișnuiau să discute și să bea o cafea alături de el, dimineața, și cam atât. Nu bănuise niciodată că fusese ridicată pe scara ierarhică datorită faptului că era favorita șefului. Știa că John o admira; mereu o numea „fată bună" și numai ea știa cum să-l facă să râdă, dar atât. Acum, inspirând puternic, plictisită de minutele pe care le petrecuse în birou, întrebă:

— Putem să trecem la subiect?

— Te grăbești?

Dar Gabrielle nu se grăbea. Toată familia sa se arătase extrem de fericită de trezirea ei, cu o lună în urmă. Ba chiar, săptămâna trecută, toți îi uraseră o aniversare de douăzeci și cinci de ani fericită. Ea, însă, sperase să nu mai prindă douăzeci și cinci de ani. Mai mult, Dylan insistase ca să se transfere în Philadelphia - de fiecare dată, însă, Gabrielle se făcea că îi era rău.

— Nu.

— Bun! John lăsă jos pixul și introduse foaia într-un dosar. Mai apoi, chemă un ofițer căruia, dându-i dosarul, îi zâmbi și îi făcu semn să plece. Acum... Puse mâna pe mapa albastră. Sper că știi și tu: soțul tău a murit, am auzit că a avut loc și un avort spontan. Gabrielle aprobă, încercând pe cât putea să nu plângă.

— Știu și eu!

— OK! Se lăsă pe spatele scaunului, ducându-și arătătorul la gură. Am investigat cazul; tu conduceai. Aveai o viteză chiar mare. Frânele nu erau rupte sau ceva de genul. Gabrielle, dacă nu te-aș cunoaște de șapte ani, aș spune că l-ai ucis pe Brom și ai încercat să te sinucizi.

— Nu...

— Nu o băga pe aia! O întrerupse polițistul. Nu știu ce vi se întâmplase – trebuia să ne întâlnim toți la petrecerea de logodnă a unui coleg de-al tău, nu?, dar cert e că ai făcut-o: l-ai ucis!

Și nu avea să-i uite niciodată fața...

— Știu... parcă îi citi gândurile John. I-ai văzut ochii, nu? Te va bântui până ce nu te vei mai simți vinovată. Gabrielle inspiră profund. Dar nu vreau să te tulbur mai mult decât știu că deja ești. Își sprijini mâinile de scaun și se lăsă cu coatele pe birou. În dosarul de lângă mine am probe care te-ar putea băga la închisoare – Gabby își întoarse privirea și văzu documentul. Polițistul îl prinse, îl răsfoi și, smulgând o filă, o lăsă încet pe mașina de tocat hârtie. Nu vreau să faci pușcărie. Meriți mai mult decât o viață fără soare. Prostiile pe care le-ai făcut... pentru bărbați, adăugă ultimele două cuvinte reticent, de parcă lipsea o parte bună din propoziție, iar acela era doar finalul. Dădu dezamăgit din cap și continuă să zică la fel de grăbit: Sper să te maturizezi, Gabby, și, mai sper, că vei realiza ceva: în interiorul tău e o durere care nu te lasă să trăiești. Inspiră profund și își miji ochii, continuând procesul. Mă întreb cum de ai reușit să treci de testele psihologice.

— Nu sunt nebună! Contraatacă deranjată.

— Nu, nu ești! Fu de acord John. Tristețea asta, însă... asta nu e de acum. Termină cu hârtiile, dosarul rămânând gol. Se aplecă peste masă și privi în ochii ei încercuiți de pete vineții. Știu și eu cum e să nu poți dormi nopțile – am fost obligat să apăs pe trăgaci mortal de două ori în viața mea. Pentru un moment, Gabby crezu că se referea la Daniel, însă, mai apoi, își spuse că era mai mult decât imposibil. Încercă să se calmeze, plescăind plictisită. Uite cum va fi, începu John Adkins. O căprioară v-a ieșit în cale. N-ai vrut s-o omori, de aceea ai tras de volan. I-ai spus mereu lui Brom să-și pună centura, dar subestimând regulile de circulație, Brom nu te-a ascultat. Ești îndurerată, după pierderea unui copil, dar încă vrei să te alături departamentului de poliție. Cu toate astea, - pe Gabby o trecu un fior pe șira spinării, căci știa că venea ceva după acel „cu toate astea" – vrei să te retragi într-un loc mai liniștit. În principal, îți vrei familia alături în perioada asta. De aceea, mi-ai cerut o scrisoare de... când își dădu seama de ceea ce urma să zică, Gabby se ridică în piciorul sănătos și zise, lovind masa:

— Nu! Nu mă întorc în Philadelphia!

— Nici dacă îți spun că Trevor Kavanaugh s-a retras – în sfârșit!, își dădu el ochii peste cap. Este undeva în Hawaii cu noua lui soție, o doamnă drăgălașă din câte am înțeles. Fiul lui – care este acum locotenent, ar trebui să fie pus în funcția de „consilier" – își ridică degetele în aer – al secției aceleia de poliție. Nu și dacă te fac sergent, ba chiar primul sergent. Știi cum arată insigna pentru sergent? Mări ochii, incântat: E incredibilă!

— Dar... am trei locuri în fața mea...

— Lasă-mă pe mine să mă gândesc la asta! Deja m-am ocupat, nu? Făcu semn spre ușă, referindu-se la ofițerul pe care-l trimisese cu dosarul. Pentru meritele tale, pentru performanțe și recenta decepție, am adresat rugămintea de a fi ridicată la dragul de Prim Sergent. O cunosc pe doamna Lee. Va accepta cererea - e și ea femeie.

— Prim Sergent e același lucru cu locotenent?

— Din Carolina în Philadelphia, da. Veți fi, deci, doi candidați pe același post. Va trebui să mai vorbesc în stânga și-n dreapta, dar știu cum să trag sforile: vei conduce secția de poliție.

Lui Gabby nu-i venea să creadă ce tocmai auzea. Avea șansa de a se întoarce în Philadelphia și să conducă secția pe care Trevor o condusese atâția ani. Putea să stea în scaunul lui... Putea să-i ordone lui Michael! Zâmbi. Putea să se răzbune?

Închizând ochii, resimți pumnul în falcă, redeschizându-i speriată. În fața ochiilor ei era John Adkins, zâmbindu-i, cu părul lui cărunt, cu chipul palid. Se lăsă înapoi în scaun și înghiți în sec. Apoi, privi gips-ul din jurul piciorului.

— Va trebui să mai stau câteva luni acasă. Doctorul a zis...

— Ăsta e momentul optim pentru a realiza tot ce am zis. Odihnește-te și, Gabby, vindecă-te! Eu, scumpa mea fată, voi avea grijă de tine... îi zâmbi trist, punându-și mâna peste a ei. Vreau doar să mă faci mândru.

Lacrimile i se adunară în gât, iar de acolo fură gata să izbucnească. Fata inspiră, însă, și aprobă. În lumea asta îi ieșiseră în cale atât de mulți oameni bun... Nu știa dacă îi merita.

***

Două săptămâni mai târziu, după ce le dăduse vestea că se întorcea cu ei în Philadelphia, Gabrielle își împacheta și ultimele lucruri. Acum, privi în jur, asta nu mai era casa ei, ba chiar reușise să o vândă. Altcineva avea să râdă, să iubească și să trăiască acolo unde, cândva, crezuse că mimează perfect viața.

Oftă și puse mâna pe poza pe care o făcuseră într-un restaurant. Regreta că nu se întâmplase la un bâlci. Dar Brom nu mergea la bâlci... Mângâie chipul bărbatului care-și ținea mâna pe umărul ei. Era asta o falsă apropiere? Așa păruse să fie. Singură își creease un Univers aparent plăcut pentru a-și dovedi că putea face tot ceea ce-și propusese; putea să fie fericită... Înghiți în sec și puse poza cu fața în jos, în bagaj. Prefera să și-l amintească pe Brom ca atunci când îl întâlnise în cofetărie, nu ca monstrul în care se transformase în următoarele luni.

— Gata? Ciocăni Dylan la ușa ei. Gabby aprobă și închise geamantanul. Dă-mi-l mie! Tatăl îl luă și își lăsă mâna pe spatele ei. Ești OK?

— Dap! Inspiră profund. Mă bucur că vin cu voi...

Spunea adevărul. Gabriellei îi lipsiseră părinții. Mai ales William, care acum nu mai era deloc mic. La paisprezece ani era mai înalt cu cinci centrimetrii față de ea. Tocmai ce se așeză lângă el, pe bancheta din spate a taxi-ului. Băiatul avea trăsăturile Philadelphiei, chiar dacă moștenise pielea tatălui. Uneori, își spunea că nici nu semănau a frați. De la cine moștenise ea ochii ăia așa de negri?

Zâmbindu-i, Dylan îl îndemnă pe taximetrist să plece. Gabrielle privi împrejurimile, oftând. Șapte ani în Carolina de Sud – nici aici nu era locul ei. Tare se temea că șansa asta îi fusese dată pentru a-și da seama că, pentru restul vieții sale, Philadelphia avea să fie orașul pe care să-l numească acasă.

***

John privea în gol, auzind pe fundal muzica chinezească din restaurant. Stătea alături de soția sa, la una din mese, și se gândea.

— Ce este, scumpule? Îl întrebă micuța doamnă Adkins.

— Nimic! Zâmbi el.

— Eh... făcu femeia. Hai, zii!

Soția lui îl cunoștea prea bine pentru a o păcăli.

— Hmm, oftă bărbatul, mulțumi chelnerului și începu să-și devoreze tăițeii. Mă gândeam la Gabrielle.

— Ce-i cu ea? S-a făcut bine? Se pregăti și ea să mănânce.

— La asta mă gândeam, îngâimă bărbatul. S-a făcut bine?

Domnul Atkins spera doar să nu îi fi condamnat pe toți cei din secție la moarte. În special pe Michael Kavanaugh, nume care făcuse ca ochii fetei să sclipească. Reacția ei și, mai ales, crima îl făcea să se întrebe serios dacă tocmai ce lăsase un criminal în serie în libertate.

Era Gabrielle sănătoasă... psihic?

Am vrut să vă prezint și ultimul capitol din partea a doua a romanului. Pot spune că, în trei capitole, au trecut șapte ani din viața personajelor noastre. Nu am insistat pe ele - puteam foarte bine să scriu zece capitole - pentru ca ar fi fost detalii inutile; am vrut să prezint în mare statutul psihologic al acestora și să subliniez minunile care au avut loc în viața lui Gabby cu un scop - îl bănuiți, știu asta :)

Mi-a făcut mare plăcere să scriu și, zic, că am avut capitole bune, capitole rele, unele cu adevărat de aruncat la gunoi și mai știu și că vă las dezamăgiți: Gabrielle trebuia să fie cu Michael! va spune tot cititorul. Da, aprob eu - autoarea. Sunt suflete care nu au cum să trăiască separat, iar de aceea viața lor e așa o epavă.  

Pentru orice dubiu: NU SCRIU ÎN MANIERĂ REALISTĂ. Tot ce aștern pe foile astea virtuale este 100% ficțiune despre care mă informez. Pur și simplu, față de creațiile precedente, cartea are inserate pasaje triste, disperate, ceea ce trimite oarecum cu gândul la durerea unui destin evocat realist. 

Pentru durere am să vă spun atât: este un Iad. Iar pentru Iad trebuie să menționez următoarele: Gabrielle și-l face. (și Michael - cine l-a pus să se însoare?)

!!! !!! !!! Probabil că mai erau sute de lucruri pe care voiam să le scriu aici, dar am uitat, m-am luat cu vorba și am creat sute de digresiuni. Cert e că vreau ca fiecare persoană care citește, la acest paragraf al capitolului, să lase un comentariu negativ despre carte. Adică, vreau un feedback rău, ceea ce nu vă place la cartea asta: greșeli gramaticale, părți pe care ați fi dorit să le cultiv și le-am depășit, acțiune, personaje, tot ce vă vine vouă în minte. Trebuie să existe ceva, iar de aceea nu vreau să aud „E perfectă!". Un comentariu din capitolul precedent mi-a atras atenția asupra cărții ca un tot unitar și mi-am zis că n-ar trebui să fie o opinie singulară, nu? - of, dar emotivă mai e și Roxanne Wilde, asta!

Totodată, îmi e dor de unele persoane pe care le-am întâlnit pentru prima dată aici, iar firea mea anxioasă nu mă lasă să nu mă gândesc că ele nu îmi mai citesc lucrările pentru că sunt plictisitoare, repetitivă, grăbită și așa mai departe. Bineînțeles, acum - omul poate are alte probleme, cum nici eu nu prea mai citesc cine știe cât pe platformă - dar totuși mă întreb de fiecare dată asta.

Țin să menționez că nu voi răspunde feedback-ului lăsat cu două paragrafe mai sus - pentru a nu mă eschiva, jigni sau așa mai departe, dar la restul comentariilor răspund (evident :)) 

P.S.: Mi-a trecut și răceala. :)

2259 de cuvinte