Aventurile prin care a trecut Gabby, aproape toate de natură sexuală, au fost descărcări ale unui suflet furios. Fiind supărată și dezamăgită de modul în care evoluau lucrurile în timp și spațiu, mai ales în ceea ce-l privea pe Michael despre care auzise că se însurase, se pierduse tot mai mult în păcate.

Viața ei a fost, în Carolina de Sud, ca o linie previzibilă, căci nu era genul care doar să plângă; Gabrielle voia să dovedească, voia să se răzbune. Avididtatea ei de a-i da peste nas lui Michael o transformase într-o curvă, sau o femeie care prefera să aibă cât mai mulți bărbați în patul ei, poate mai mulți în același timp, cine stă să numere?, pe când pe Kavanaugh îl încătușase. Prin încătușare mă refer la spiritul său sprinten, neîmblânzit, rebel - era păcat să pui după gratii atâta energie. Emmeline Blake - fostă Blake, actuală Kavanaugh, exact asta făcu, fiind o femeie de casă. Nu se iubeau, dar fiecare spera să nu moară singură; în unele momente, pentru Michael singurătatea era o opțiune, pe când sexul lui Emmeline un fel de mâncare dizgrațios. Viața lui avea să fie în continuare urâtă și o știa - era o fire realistă, așa cum vi l-am prezentat, din momentul în care rostise un „da" la altar. Niciun moment nu se prefăcuse fericit în căsnicia cu Emma, iar ea avea metodele sale de a arăta cât de nemulțumită era prin scandaluri ocazionale.

Ei bine, Gabrielle trebuia să mai fie și fericită un moment de aproximativ un an, sau puțin mai fericită decât fusese în ultimii patru ani. De ce? Pentru că, uneori se întâmplă să treci prin ceva și să vrei cu atâta ardoare să fii din nou fericit, să dovedești că poți, astfel încât îți creezi singur o dimensiune perfectă, în care presupui că ești fericit; pe scurt, te lipești de cineva. Iar cum dragostea poate fi rapid confundată cu atenția pe care ți-o oferă unul, se întâmplă ca într-o zi, Gabrielle, care era un trooper, un polițist însărcinat cu patrularea, încă în pregătire, fără nicio insignă, să intre în Cofetăria Bright, pe strada Rutledge.

Își terminase programul, extrem de obosită și cu picioarele zvâncindu-i violent, iar tot ceea ce-și dorea era puțină energie. Torturile din vitrină îi făcuseră cu ochiul, iar atunci când intră, pereții crem care păreau decorați cu frișcă, alături de scaunele care arătau ca și cum prinseseră toate formele și un frigider gigantic din care putea să-și aleagă, o lăsă privind în gol și gândindu-se că își dorea totul. Se apropie de vitrina frigorifică și, lipindu-și nasul de geam, zise:

- Vreau o tartă! O vreau pe aia, îi indică celui care-o servea. Aia mai mare! Da! Hai, c-ai prins-o! Oh, nu te opri! Vreau și negresele alea cu glazură... din ce e glazura aia roz? Și cât mă costă un tort cu o tonă de caramel aici?

- Glazura este din ciocolată, dar are colorant, iar tortul vă costă în funcție de câte kilograme are. La o tonă... dați-mi tot portofelul!

Însă glasul îi captase atenția. Era vocea calmă, ușor nazală a unui tip pe care-l mai întâlnise în scurta sa existență de douăzeci și trei de ani. Mâinile ciocolatii care îi dăduseră prăjiturile, iar acum ochii ei erau ațintiți pe acel blond venețian, pe ochii mari și căprui, pe buzele cărnoase. Gura îi rămase deschisă, stupefiată că îi era dat să îl întâlnească tocmai pe Brom Cabrera.

- Brom! țipă brusc. Brom, Brom, Brom! Se lăsă peste tejghea și îl îmbrățișă. Avea un singur suflet cunoscut într-o mare de străini. Inspriă profund pe umărul său și zâmbi. Nu îi venea să-și creadă ochilor.

Târziu, în acea seară, când Brom își scoase șorțul, iar Gabrielle mâncase destule dulciuri pentru o săptămână, bărbatul se așeză lângă ea la masă, întinzându-i o sticlă de Pepsi.

- Mulțumesc! Linse lingurția.

- N-ai pentru ce...

Amândoi se maturizaseră, iar Gabby se forță atât de tare, astfel încât să îi și pară atrăgător. Până la finele discuției, avea să se întâmple - doar mintea umană face minuni.

- Cum...?

Știind că va fi întrebat asta, Brom își sprijini capul în mâini și începu să-i povească fiecare detaliu de la sosirea lor în White Gardens. Tatăl său renunțase la religie imediat ce pășise pe pământul din Sud, începând chiar o afacere ce, în timp, avea să se dovedească un eșec. Moartea ultimei rude în viață, singura care ținea restaurantul în picioare, trimisese spre falimentul iminent. În anul în care Brom împlinise optsprezece ani, tatăl său se sinucisese, iar tânărul adăugă cu seninătate:

- Oricum, nici eu nu mai sunt un quacker acum.

Firul poveștii îl prezentă pe Brom, obligat să-și câștige singur existența, într-un stat necunoscut, ajutat doar de foștii angajați ai părintelui său care-l îndrăgeau. În câteva luni, restaurantul se transformase într-o cofetărie, căci Brom dovedise un talent extraordinar în domeniul patiseriei, iar mai apoi afacerea se pusese încet, încet pe picioare. În doi ani, Cabrera reușise să-și ia diploma în bucătărie, iar acum reușea să producă suficient, astfel încât să nu mai plătească chirie - să aibă, deci, propria locuință, să conducă o mașină și, în cele din urmă, să se plimbe, modest - ce-i drept, prin câteva locuri de-a lungul anului. Când termină, dregându-și glasul, Brom își împleti degetele și zise:

- Cam asta e tot! Uite-mă, la douăzeci și trei de ani, un supraviețuitor! Își privi zâmbind umărul. Și știi, Gabby, de câte ori am vrut să urmez soarta tatei, mă uitam la el și îmi ziceam că ți-am promis să te văd. M-ai ținut în viață...

Dar ce, credeți faza cu tatuajul?

Nooo... Și mie mi s-a întâmplat să doresc să fac o persoană să creadă că țin la ea ca la ochii din cap, astfel încât să asociez amintirea sa cu un obiect insignifiant și să zic: „Mereu m-am gândit la tine, știi. De tine m-am ancorat!" Așa și Brom! Privind-o, i se părea mai frumoasă ca oricând. Urmărindu-i mișcările, își dorea să termine ceea ce începuse în Philadelphia. Asta nu însemna că era malefic - însemna că își dorea să facă mai mult în intimintate cu ea. Iar Gabby cea cu inima frântă crezu ultimele sale cuvinte. Așa că, începu și ea să se plângă.

Avu deosebită grijă să nu pomenească de Daniel, dar vorbi de anii din Carolina de Sud, de șirul de aventuri, de cum se săturase și cum și ea își dorea, în multe momente, să moară.

- Și te-ai stabilit aici permanent?

- Nu știu dacă mă mai întorc în Philadelphia. Nimic nu mă ține aici, înghiți în sec și termină de băut, nimic nu mă ține acolo...

Brom oftă. Își puse mâna peste a sa, începând să o pipăie cu buricul degetului arătător. Îi prinse încheietura și îi ridică palma, sărutând-o. Își împleti, mai apoi, degetel cu ale sale și o privi strașnic în ochi.

- Și dacă te-ar ține ceva aici?

- Ce? Zâmbi și fata.

Fără să-și dea seama, în tot acest timp se ridicară unul spre celălat, sfârșind prin a se săruta, imediat după întrebarea ei. Buzele moi ale lui Brom de-abia ce o atingeau; mâinile lui puternice de la atâta aluat frământat îi strânseră șoldurile și, începu încet să coboare pe gâtul fetei.

- Am uitat ce bine era...

- Ce era bine? Întrebă buimăcită Gabby.

- Să te sărut... Asta nu era o minciună. Degetul lui mare îi mângâie buza inferioară, așa cum văzuse în filme, și în cele din urmă ajunseră să iasă din mașina lui, împleticindu-se până în casa cu două etaje pe care acesta și-o cumpărase recent.

Bluza zbură undeva pe mașina de spălat vase, sânii fură descătușați de un sutien care o sâcâise toată ziua, iar o dată trupul fetei lăsat în privirea lui Brom, acesta fu sigur că n-avea să îi mai dea drumu vreodată. Când Gabrielle își încrucișă picioarele peste el, Brom mângâie tăcut tatuajul care zăcea pe pubis, îi zâmbi și o sărută din nou cu patos, implantându-se adânc în ea.

Nu era nimic nou pentru Gabby; aceleași atingeri repezite îi lăsau urme pe piele, același penis îi gâdila terminațiile nervoase, dar o gură mai puțin dominatoare îi lingea buzele. Nu sărutul o făcu să se culce și a doua seară cu el. Nici măcar modul în care o atingea. Gabby reveni la Brom, din nou și din nou, datorită chipului pe care-l cunoștea, o ultimă legătură a sa cu trecutul. Considera că nu îi dăduse o șansă atunci când trebuise, iar de aceea el revenea în viața sa. Era convinsă că acesta era semnul divin mult aștepta; Brom o va face să uite de Michael!

Cu fiecare seară în care se pierdea în brațele tânărului Brom Cabrera, Gabrielle încerca să simuleze cât mai multă plăcere, să-și ocupe mintea și, într-o seară, pur și simplu uită că acolo, dormind acum pe o canapea, era un bărbat care ar fi putut să o facă să se simtă nu doar femeie, ci și om. Uită atunci, apoi își reaminti, și tot așa până când, la una dintre întâlnirile lor, după trei luni în care se împerecheaseră ca iepurii, Brom se așeză în genunchi și o ceru.

Acoperindu-și uimtă gura, în creieul fetei se dădu o luptă, în același timp în care inima plângea înveninată. Spunând „da", făcea ceea ce făcuse și Michael și, poate că, avea să uite durerea. Spunând „nu", era condamnată la o viață de singurătate. Se sufocă, aproape că leșină, dar așa amețită cum era, în uralele oamenilor din restaurant, strigă în gura mare un „da" categoric. Simțea că îi făcea în ciudă destinului. Huh, cu Michael? Își zicea ea privind diamantul. Cine a zis că trebuie să fiu cu Michael?

***

Căsătoria, care nu avusese nevoie de altar, fusese făcută atât de rapid, încât Gabrielle nici nu-și anunță familia. Le spuse abia atunci când se afla la plajă, în Golf, că era în luna de miere. Dylan fu pe cale să facă un atac de cord, iar Philadelphiei nu-i venea a-și crede urechilor. William dădu dezaprobator din cap și continuă să își facă tema, pe când Ravenleigh întrebă:

- Cine? Când? Cum?

- E Brom. Brom Cabrera!

- Nu cunosc niciun Brom! Zise el disperat.

- Tipul ăla care mi-a spart geamul, își dădu Gabby ochii peste cap. Îl pun să te sune mai târziu! Pa!

Iar fata închise rapid căci se temea de vești despre Mike. I se păruse că săptămâna care trecuse de la căsătorie fusese un real Paradis. Încă privea verigheta și, chiar dacă o simțea incomodă pe deget, continua s-o ignore. Își puse ochelarii de soare peste ochi - era în plin august - și inspiră adânc. Apoi, râse când Brom se cuibări sub sânul ei. Râse chiar prea mult și poate prea fals, dar Brom nu observă. Vedea doar un chip frumos, un trup sexy și un corp în care să se cuibărească în fiecare seară.

Osho, un filozof indian, a zis odată: „Căsătoria este un mijloc de a evita intimitatea. Este un truc destinat să creeze o relație formală. Intimitatea este ne-formală. Când căsătoria rezultă în urma inimității, este frumoasă, însă, dacă speri ca prin căsătorie să rezulte intimitate, speri în deșert."

Cam așa stătea toată „dragostea" lui Brom; pentru el, Gabby fusese obiectul dorinței sale, un moft de copil care nu a primit la timp ceea ce voia. Își dorise, în principal, să fie intim cu ea, pe când Gabrielle a noastră spera să găsească un prieten în soțul său. Pentru că fata stătea nopțile și doar privea pierdută tavanul, zicându-și că era sătulă de sex. Voia să comunice cu el, să îi spună ce se întâmpla uneori, când închidea ochii, ce orori vedea și cum se privea în oglindă ca pe un monstru.

Domnul Cabrera fusese învățat de răposata lui mamă să se căsătorească, iar apoi să iubească, o curăție trupească, așa cum o numea ea. Însă, pe cât se întâmpla să fie cu Gabby, pe atât își dădea seama că pierduse atâția ani ghidându-se după niște reguli idioate, când sexul era cu adevărat bun.

Brom cel pe care-l știți se transformă, destul de încet, într-un monstru, astfel încât fericirea dură, pentru Gabby, un singur an - lăsând la o parte micile neînțelegeri la care ea înghițea și pe care le evita, pentru că soțul ei devenea cu ea din ce în ce mai critic; brusc, nu-i mai convenea comportamentul ei. În primul rând, după un an, ducându-se la un control de rutină află că era însărcinată în douăsprezece săptămâni. Ea fu foarte bucuroasă, iar înainte de a-și suna tatăl, dori să-i spună lui Brom despre copil. Îl vedea un om atât de blând, încât anticipa răspunsul său favorabil, bucuria din ochii lui. Cred că v-ați prins și voi că, abilitățile de clarvăzătoare ale lui Gabby erau defecte.

În seara de sâmbătă spre duminică, poliția locală ținea o petrecere care avea să marcheze logodna unui coleg de-al lor. Secția lor, cât și șeful poliției din Carolina de Sud care o cunoștea pe Gabby încă de pe băncile Facultății, dar și pe cel care se căsătoare, aveau să fie prezenți. Se putea spune că, Gabby era cea mai tânără nevastă din convoi, iar Brom insistase de la început să nu meargă.

- Mă voi simți în plus! spusese el.

- Cum așa? Îl sărutase pe obraz. Hai! Ești soțul meu!

Acuzând o migrenă puternică, Gabrielle se puse la volan, iar la jumătatea drumului, pe o șosea care avea de-o parte și de alta copaci frumos plantați, în drum spre restaurant, fata își mușcă buzele, inspiră profund și, roșind, spuse pe nerăsuflate:

- Sunt însărcinată!

Chipul îi radia, inspira profund și expira, fiind conștientă de modul stupefiat în care Brom o privea. Iar acum, își zicea ea, acum mă va pune să opresc mașina și mă va săruta. Vom plânge împreună, de bucurie! Dar Brom n-avea niciun plan despre copii. Afacerea îi mergea bine și se descurca așa fiind singur, fără responsabilitatea unui copil care avea nevoie de sute de lucuri. Nici măcar n-aveau timp să-l crească. Erau... simți că se sufocă, așa că își înlătură centura de siguranță. Parcă i se părea că și mașina asta era o cursă.

- Avem douăzeci și patru de ani! Exclamă el.

Gabrielle se întristă brusc: ceva nu mergea conform imaginației sale.

- Da, și?

- De-abia ce ai primit o insignă! Mai ai două trepte până la caporal...

- Aha! Știu...

- Nu, nu cred că știi! O privi, înveninat. Nu ne permitem acest copil!

- Ce?

- Cum ai auzit! Inspiră profund. Gabrielle... trebuie să-l dai afară!

Fata se înroșise la față, de furie. Realiză că toată imaginația sa era doar imaginație, nelegată în vreun fel de realitate. Parcă îl vedea pentru prima dată pe mulatrul din mașină - răutăcios, obsedat, capabil de acțiuni extreme. Soțul ei... Închise ochii, nevenindu-i să creadă ce auzea.

- Ce-ai spus?

- Trebuie să înțelegi. Nu vreau copilul ăsta. Doamne, în cât ești însărcinată?

- Treisprezece săptămâni, acum.

- Asta cât înseamnă? Trei luni și-un pic, nu? Ea aprobă. Poate că nu e prea târziu! Întoarce mașina. Trebuie să ajungem la un spital, ceva. Nu putem avea un copil!

- Dar eu nu vreau să avortez...

- Oh, Gabby! Era de-a dreptul furios. Lovi bordul din fața sa, pornind din greșeală radioul. Ori copilul, ori eu!

Pe fată o treziră la realitate acele cuvinte. Ori... ori, sau... sau. O punea cumva să aleagă? Inspiră profund, privi oglinda retrovizoare și își observă ochii împăienjeniți de lacrimi. La naiba! Nu era momentul să plângă! Înghiți în sec și micșoră viteza, pentru câteva minute auzindu-și doar respirația. Era totul atât de clar acum... Verigheta de pe degetul său fusese așezată acolo cu un singur scop; acela de a nu se simți vinovat din cauza unei relații sexuale, căci, în adâncul său, cunoștea toate învățăturile creștine. Își mușcă nervoasă buza, înghiți în sec și strânse volanul sub degetele sale.

Auzise, la un moment dat, despre un studiu al relațiilor; una sănătoasă era stabilă, funcțională și dura cel puțin un an. Un an de căsnicie aveau și ei, iar chiar dacă Brom încercase să-i îndrepte comportamentul pătimaș de-a lungul celor douăsprezece luni, nu reușise decât să-l strice și pe el, așa cum deteriora tot ceea ce atingea. În scurt timp, în mintea sa apăru din nou chipul frumos al lui Michael - pe el nu-l stricase, nu? Cum putuse, atunci, să nu o facă și cu el, dacă era convinsă de faptul că ea distrugea viața persoanelor. Nu ar fi fost Brom fericit, dacă ea n-ar fi rămas până după închiderea cofetăriei? De ce rămăsese, atunci? Ah, da! Își dorise să rămână alături de o față cunoscută într-un stat străin.

Inspiră din nou - simțea deja cum i se făcea rău, și când deschise ochii, deja luase o hotărâre. Ridică maneta mașinii cu cutie de viteză automată, apăsă accelerația, iar când Brom începu să o întrebe disperat ce făcea, trăgând de mâna ei și, în cele din urmă, urlând, Gabby începu să plângă, hotărâtă. Întoarse volanul brusc, realizând un drift satisfăcător, și intră cu botul mașinii direct în pădurea frumos amenajată cu copaci, care în luna august erau verzi, sănătoși, îmbrățișând fiecare ființă vie.

Neavând centura de siguranță atașată, Brom zbură prin parbriz, lovindu-se cu capul direct de copaci; în scurt timp, domnul Cabrera muri, pe când Gabrielle închise ochii -o durea totul- și se pierdu într-o mare a uitării. Trupul ei se deplasase ușor, volanul intrându-i în abdomen. Dar, dacă ar fi vrut să moară, Gabby ar fi trebuit să se asigure că nici ea nu mai avea centura de siguranță. Poate că și atunci ea ar fi continuat să existe, pe când alte două vieți se stingeau, ucise de mâna sa.

Încă un capitol :) Vă anunț că mai este unul din această parte, iar apoi urmează ultima parte a romanului, a treia.

Ce credeți că se va întâmpla de aici și, mai înainte de toate, vă așteptați ca și Gabby să se mărite? Mai ales cu Brom Cabrera :)

Următorul capitol - undeva pe vineri, când am liber. Până atunci, sper să mai scriu încă două. Ne auzim și vă pup :)))

2908 de cuvinte