Cu siguranță că, acela fusese ultimul an petrecut împreună; în fiecare zi, Gabby lua autobuzul spre școală, iar mai apoi, când își luase permisul, se condusese singură la liceu.

Scandalul lui Daniel Cumberbatch se termină la fel de repede pe cât începuse; de altfel, Gabby nu fusese audiată, nu se luaseră probe, dar Luke, extrem de atent, îl asigruase pe Mike că avea să se ocupe de bunul mers al lucrurilor. În fine, Gabrielle nici nu simțise că urma un proces.

Dylan și Philadelphia fură înnebuniți când aflară toate cele relatate, însă nimeni nu o învinui, pur și simplu o consolară, chiar dacă fata își dorea să rămână singură. În ultimul an de liceu ajunsese să se izoleze de toate persoanele, fiind vizibilă suferința. Când se întâmpla să iasă pe stradă și să o vadă venind sau ducându-se undeva, pentru Michael era clar că rămăsese o simplă umbră din Gabby. Asta până la jumătatea semestrului, căci, în noaptea dintre ani, Gabby reveni mult prea țipătoare, zgomotoasă și cu un comportament dubios. Inițial, Dylan crezuse că fata lui se droga, dar apoi, după ce îi făcuse testele, își dăduse seama că era o altă fază a durerii în care se ferecase singură din noaptea morții lui Daniel, despre care nu știa absolut nimic.

Și Michael suferea – se blama zilnic pentru bătaia pe care i-o dăduse, îi părea nespus de rău și simțea nevoia să-și petreacă din nou timpul alături de ea. Într-o noapte de beție, fu sigur că n-avea să supraviețuiască știind-o la o aruncătură de băț de el. Iar el chiar încercase să coasă rănile provocate, dar Gabby refuza orice tratament, ignorându-l. Când credea că soluția era de a nu o mai vedea, vestea cum că Gabby se înscrisese deja la Academia Militară din Camden, îi țiui în urechi ca o rană. Știa că îi spusese să plece, dar nu și intenționase aberațiile acelea. Nici abordarea nu-i prea ieșea; când se postase în fața mașinii ei, aproape că Gabrielle trecuse cu vehiculul peste el. Nimeni nu știa ce o apucase, dar Mike da. Cel mai mult suferea Gabrielle Ravenleigh.

Suferea din cauză că îl împinsese pe Daniel, plângea căci Michael o crezuse o mincinoasă, o durea sufletul pentru că nu putea să anihilleze amintirea buzelor lui peste ale sale. Obișnuia să se trezească în miez de noapte, asudată și având frisoane, chiar dacă afară era foarte cald. Mânca din ce în ce mai puțin, avea cu atât mai puțin interes asupra hainelor. Ca acea perioadă, Gabrielle nu avea să mai expereminteze momente decât peste ani buni, după ce euforia avea să treacă.

Cu toate astea, starea de beatitudine o izbi în primăvara ultimului an de liceu și o purtă spre admiterea la Academie, finalizându-și examenele și dregându-și glasul la urna absolvenților. Până și pe ea o păcălea în unele momente, pentru ca mai apoi, noaptea, să îi amintească – nu era deloc fericită.

La aeroport, privise în toate direcțiile pentru a-i vedea chipul lui Michael, însă asta nu se întâmplă; simțindu-se respins, Kavanaugh își propusese să-și trăiască restul zilelor într-o pace înnebunitoare. Liniștea îl înnebunea, categoric, primul an fiind chinuitor, un adevărat Iad. De asemenea, absența lui Michael o înnebunea grozav și pe Gabby, chiar dacă era în Carolina de Sud, la kilometrii depărtare de el. Credea că îl va uita, dar surpriza incredibilă pe care avea s-o experimenteze în anii petrecuți departe de casă fu aceea că, Michael era ca și sângele său: nu putea să se descotorosească de el.

Până atunci, însă, va exista perioada unui apetit nestăvilit. Nu că se îngrășa domnișoara Ravenleigh! Nu... La un altfel de apetit mă refer.

Academia Militară Camden era foarte aproape de Arrowood; de fapt, Gabrielle o alesese pentru că era cea mai bună din țară și pentru că era foarte departe de Philadelphia. Întreaga Universitate era compusă din mai multe case, clădirea principală fiind școala propriu-zisă, acolo unde studiau. Câmpurile verzi permiteau desfășurarea proprice a exercițiilor, iar casele din zonă erau singura urmă de civiilizație care îi întâmpina pe proaspeții studenți.

Chiar dacă discuta zilnic cu familia ei, Gabrielle simțea dorul casei când își dădea seama că era o străină. Unele fete din cabana în care fusese repartizată se cunoșteau deja. Numai ea nu știa niciun chip. Parcă voia să ia avionul și să se întoarcă acasă, în weekend-uri. Dylan chiar îi propuse asta de câteva ori, dar fata îl refuză, spunându-i că era risipă de bani. La douăzeci de ani, Gabby se comporta tot ca un copil – nu-și schimbase cu nimic modul de a fi, astfel încât și în vacanța de vară refuză să se întoarcă acasă. Nu își dorea să-l vadă pe Michael, nici măcar accidental. Atunci își luă și primul job, - era chelneriță la o tavernă din zonă, una pe care, în alte împrejurări, ar fi evitat-o. Vara aceea fu sezonul premierelor, pentru că după petrecerea de ziua sa, fata era atât de beată, încât se culcă cu unul dintre clienții rămași în local. Totodată, acel tip avea să mai intervină în destinul ei, nu numai atunci, ci și în împreujurări în care ea nu și le-ar fi dorit vreodată. Chiar dacă plânse mult după prima ei dată, Gabby se ridică din WC-ul publlic și porni spre căsuță, acolo unde colegele ei îi urară un călduros „la mulți ani". Puțin îi păsa ei de ele, dar Jena și Yola – surori gemene – fură atât de bune cu ea, în ciuda comportamentului îngânfat, încât, în urma unui antrenament se și împrieteniră.

Cu două fete de braț, Gabby se simțea alt om – avea prieteni din nou! Întâi fu Jena și Yola, apoi începu să bage în seamă și alte studente, dându-și seama că nu o plăcea pe Nichole, adora modul în care gătea Betty și Diana o acompania mereu în momentele în care evada din campus pentru o mică ieșire în oraș. Fură și băieți la mijloc; după experiența cu clientul din tavernă, Gabby se axă pe băieții cuminți, așa cum fusese Harry. Cu el avu cea mai lungă relație de la Universitate, ba chiar i-l prezentă și lui Dylan printr-o convorbire video. Era un băiat cumsecade, înalt și brunet, așa cum aveau să fie toți iubiții lui Gabby. Harry, însă, muri călcat de mașină, în ziua în care împlineau trei luni de când erau împreună. Muri chiar sub ochii fetei, alergând pe trecerea de pietoni, cu un buchet mare de trandafiri în brațe.

Cu el Gabby crezuse că îl va da uitării pe Michael Kavanaugh, dar după ce muri, începu să schimbe masculii așa cum își schimba lenjeria. Până ce termină Facultatea, Dylan nici măcar nu putea să mai țină numărătoarea iubiților prezentați, mai ales pe cei neoficiali, dar și a aventurilor de-o noapte. De fiecare dată, însă, când se trezea lângă un alt bărbat, sau pentru scurt timp lângă același, Gabrielle își dorea – adânc în sufletul ei – ca mâna lui Michael să se încolăcească pe șoldul ei, pe el să-l fi sărutat cu o seară în urmă și cu el să fii făcut toate prostiile alea. Michael era, însă, de neiertat. Și acum visa cum era bătută, stânsă de gât până rămânea veșnic cu ochii deschiși. Și acum îi simțea greutatea pumnului, a neîncrederii.

Ar fi vrut să rămână în Arrowood, dar ultimul său an la Universitate o găsi într-un scandal cu un bărbat însurat. Soția acestuia țipase la ea în plină stradă, o trăsese de păr și o acuzase că îi distrusese liniștea casei, iar de aceea fu nevoită să se mute în centru, în Camden. De altfel, Carolina de Sud semăna cu Philadelphia, chiar dacă nu în totalitate. Putea să spună că avea o stare pe care nu o înțelegea pe deplin, dar pe care învățase să o mușamalizeze în fața persoanelor. Doar surorile gemene îi cunoșteau coșmarurile, îi auzea lacrimile și o mângâiau când plângea, pentru că ea chiar plângea în fiecare seară; ăsta era unul dintre motivele pentru care nu prea dormea.

La absolvirea sa, familia îi făcuse o surpriză, alăturându-se festivității. Totodată, Dylan găsise momentul oportun de a discuta cu ea, față în față. Așa că, după ce toate uralele fuseseră strigate, sărbătorind într-un restaurant din zonă, tatăl își lăsă mâna peste a fiicei exuberante și o întrebă:

— Ce mai faci?

Înghițind în sec – nu știa cât putea să-și ascundă tristețea în fața lui Dylan, Gabby zâmbise destul de fals, spunând:

— Bine! Sunt foarte bine! Locul ăsta, cred, îmi face bine.

— Hmm... nu voia să o interogheze, iar mai apoi să dea bir cu fugiții. De mult nu mai avusese un dialog normal cu Gabrielle, iar pe cât îi lipsea, pe atât îl îngrijora. La douăzeci și doi de ani, Gabrielle avea – fără machiaj - umbre gigantice sub ochi, dovezi ale insomniilor. Părea prea matură pentru frumoasa vârstă pe care o atinsese și, ceva din mișcările mâinilor ei, din privirea pe care o lăsa mereu în jos, îi zicea că nu era bine nici psihic. Poate că păcălise ea fiecare test psihologic, dar Dylan o cunoștea de prea mulți ani pentru a fi fentat: în ea zăcea o dezamăgire cruntă. Ești sigură? Știi, Gabby, mie poți să-mi spui!

Cuprinzând mâinile tatălui, fata zâmbi din nou și aprobă. Continua să îl mintă, dar nici el nu voia să o oblige.

— OK! Își drese glasul și-și privi soția și fiul care se apropiau de restaurant. William avea acum doisprezece ani și, se părea, moștenise calmitatea lui vagă, aerul liniștit și crizele de furie satanice. Prvind-o pe Gabby cum îl tachina în continuare pe băiatul care râdea, arunca cu șervețele în ea și își lipea, din când în când, palma de pielea ei, Dylan și-ar fi dorit să vadă scena asta pentru o eternitate.Dar, imediat ce părăsiră restaurantul, Gabrielle își drese glasul și spuse cu cel mai mare zâmbet al său:

— Mă gândeam să mă mut în Camden, ce ziceți?

Philadelphia privi înspre Dylan, iar apoi își fixă privirea spre Gabby. Și ei i se păruse extrem de schimbată fata, dar nu crezuse să fie atât de gravă situația. Își dori să ia atitudine, când Dylan își împleti degetele cu ale ei, zâmbi și răspunse:

— Dacă asta e ce îți dorești. Apoi, se sărutară și se îndreptară spre hotelul în care erau cazați. Gabby n-avea să se reîntoarcă alături de ei în Philadelphia, Dylan o știa, de aceea, o săptămână mai târziu, la aeroport, îi lăsă o sumă mare de bani cu care să-și înceapă viața în Carolina de Sud, o sărută și decise să zică: Să știi că Michael mi-a zis să te invit la nunta lui. Se însoară în toamnă. Vii?

Răspunsul speriat al fetei îi oferi toate răspunsurile de care, în acel moment, avea nevoie.

— Nu... nu pot... n-aș putea... Nu!

Îi zâmbi și se urcă în avion. Privi apusul frumos al locului, în timp ce avionul se ridica. Philadelphia își lăsase capul în mâini și mai că izbucni în lacrimi. Simțind nevoia de a o consola, Dylan îi puse o mână pe spate, zicând:

— Hai, lasă! Nu plânge!

— Cum aș putea când este, pur și simplu, distrusă?

— Ceva îmi spune că o vom mai vedea, adăugă calm. Ea și Michael nu au fost făcuți să se fie despărțiți pentru o eternitate. Amândoi suferă, în fond...

***

Mulți îl judecă pe Mike, dar n-ar trebui s-o facă; se chinuia el singur, oricum.

Fiecare om are propriul mod de a suferi, de a-și tortura sufletul prin trup, iar Michael îl găsise pe al său. Incapabil de vreo relație, își petrecu trei ani ca un pustnic. Se întâmplă ca în cel de-al patrulea, Travis și Cecille să dea vestea cum că aveau să se căsătorească, moment în care Michael realiză cât de singur era.

Noaptea dintre ani îi distrusese ființa, atât lui cât și ei, iar memoria sa se axase pe momentul de violență, pe sărut, pe beție, învinuindu-se pentru tot ceea ce se întâmplase rău în viața fetei. Nici Luke nu fusese mai fericit când observase epava în care se transformase prietenul său. Și el se simți vinovat. De aceea, când observă noul ofțier din secție – era o ea, domnișoara Emmeline Black, se strădui să îl facă pe Michael să o observe.

Tânăra era de-o seamă cu el, era ambițioasă și avea o gingășie în mișcări cu care, mai târziu, urma să-i lege rănile lui Mike, fără a se asigura că o făcuse corect. Prima lui impresie depsre Emmeline fu aceea că era proastă. Apoi, intersectându-se în mod repetat, se întâmplă să petreacă împreună vacanța la secție – niciunul nu-și luase concediu. Atunci, Michael alese să nu mai fie singur, căci, ca și Gabby, ura singurătatea, momentul în care gândurile îi umblau hai-hui prin minte, când chiar gândea. Cu ea se culcă după foarte mult timp, de ea se atașă, fiind limanul spre umanitate, dar nu pe ea și-o dori când deciseră să se căsătorească. Nunta, de fapt, fu momentul în care, atins apogeul durerii, Michael se transformă într-un bărbat dur, ursuz, usturător în replici și, cel mai important, dezgustat de tot ce-l înconjura, inclusiv de tânăra blondă, cu ochii albaștri și chip palid, de Emmeline, soția cu care se pricopsise.

***

După ce primise vestea însurătorii lui, Gabrielle se ghemuise pe podea casei pe care deja o cumpărase, înainte de sosirea lui Dylan, și, prinzându-și capul în mâini, plânsese.

Pe Lyttleton Street, în Camden, nu o auzea, însă, nimeni. Toți erau plecați, ba la rude, ba în excursii, pe când ea – singură într-o casă care acum i se părea gigantică. Și când fusese cu Charles, bărbatul însurat, în vârstă de cincizeci de ani, se gândise la Michael. În fiecare moment al existenței sale se agățase de bărbatul acela care acum se salva; o anumită femeie îl prinsese din marea de durere și-l scotea la mal, pe când ea era condamnată să îndure suferința unei existențe pe care n-avea curaj să și-o curme, zi de zi.

În genunchi, cu capul lipit de pardoseala strălucitoare, Gabrielle îl blestemă pe Mike; îi dori să fie nefericit în căsnicie, speră să îl vadă mort și, când se mai calmă, își spuse că ea era cea care ar fi trebuit să se răzbune.

Nici eu n-o credeam în stare de atâta ură, dar știi cum e; când suferi, vrei să sufere cel care ți-a indus suferința, nu?

Și eu care credeam că mi se întâmplă doar mie...

Și m-am întors! Cu o răceală de toată frumusețea, dar iată-mă postând din nou!

Cât timp n-am mai scris îmi ziceam că, pur și simplu mi-am pierdut talentul narvativ - cred eu că se întâmplă cu toți, dar am mai scris un capitol azi și mi-am dat seama că nu e deloc adevărat :)

Totodată, vreau să vă întreb cum apreciați voi capitolul ăsta. Știu că mulți se vor simțiți dezamăgiți, ba chiar trădați de turnura cărții, dar vor veni astfel de momente tot timpul: este o ficțiune, dar reliefez realitatea, care - îmi pare rău să spun - este cam așa. Facem greșeli cu alții doar pentru că vrem să uităm greșelile trecute.

Vă pup și ne auzim, sper eu, mai sănătoși :)

2378 de cuvinte