Cade Lupin stătea în camera lui, cu inima bătându-i nebunește în piept. Respira adânc, încercând să se liniștească, dar senzația de neliniște nu-l părăsea. Privirea îi era ațintită asupra propriei reflexii în oglinda de la capătul patului. Își examina trăsăturile cu atenție, ca și cum încerca să vadă în ele ceva ce până atunci îi scăpase.

Părul său blond, ușor creț, îi atingea acum urechile, o schimbare recentă de care încă nu era sigur că îi plăcea. Ochii lui gri, moșteniți de la mama biologică, păreau inexpresivi, deși în spatele lor se ascundea o furtună de emoții. Figura lui blândă nu reflecta în niciun fel teama și emoția care îl măcinau pe interior.

Știa de câteva luni că îi plac și băieții. Știa că era bisexual. Adevărul i se revelase anul trecut, într-un moment de confuzie și uimire, când începuse să simtă ceva mai mult decât prietenie pentru Ryan Potter, cel mai bun prieten al său. Nu era o descoperire care îl speriase, dar îi luase timp să o accepte pe deplin.

Nu avusese ocazia să le spună taților lui, Remus Lupin și Sirius Black. Mai bine spus, nu avusese curajul. Posibilități fuseseră destule—serile petrecute alături de Remus, care avea mereu o vorbă bună pentru el, sau momentele cu Sirius, care încerca atât de mult să-și recupereze anii pierduți cu el. Și totuși, de fiecare dată când încercase să aducă vorba, cuvintele i se blocaseră în gât.

De ce îi era frică?

Nu pentru că s-ar fi așteptat la o reacție negativă. Dimpotrivă, știa că tații lui nu ar avea nicio problemă. Însă ceva îl reținea, o anxietate adânc înrădăcinată, teama că, odată ce ar rosti acele cuvinte, ceva s-ar schimba—că ar trebui să se confrunte cu noua realitate, că nu ar mai putea da înapoi.

Se lăsă să cadă pe pat, trecându-și o mână prin păr și lăsând să-i scape un oftat lung.

Camera lui era un refugiu, un loc care îi reflecta perfect personalitatea. Pereții erau acoperiți de postere—unele cu echipe de Quidditch, altele cu formații vrăjitorești pe care le asculta obsesiv. Pe noptieră se aflau câteva cărți, unele despre creaturi magice, altele despre vrăji defensive. O mătură de curse, bine îngrijită, stătea sprijinită de perete, iar deasupra biroului era prins un colaj de fotografii mișcătoare cu el, Ryan, Harry, Jessica Lestrange și Chul Park.

Singura lumină din cameră venea de la fereastră,  care arunca umbre lungi pe pereți. Cade se ridică și își strânse brațele în jurul corpului, ca și cum încerca să-și adune curajul.

Își trecu din nou mâna prin păr, încercând să-și adune curajul.  Palmele  îi erau transpirate, iar inima îi bătea atât de tare încât era sigur că dacă cineva ar fi fost lângă el, i-ar fi auzit bătăile rapide. Mușcându-și buza inferioară se îndreptă de spate, forțându-se să iasă din cameră.

Pe hol, fiecare pas pe care îl făcea i se părea mai greu decât precedentul. Simțea că podeaua de sub el devenea din ce în ce mai nesigură, iar fiecare gând i se transforma într-un șuvoi de îndoieli. Dar dacă reacționează ciudat? Dacă, chiar și pentru o secundă, mă privesc altfel? Dacă, în loc să fie mândri de mine, simt doar... nu știu, dezamăgire?

Era absurd. Știa că nu avea motive să se teamă. Remus și Sirius nu doar că erau cei mai iubitori tați pe care și i-ar fi putut dori, dar ei înșiși știau ce înseamnă să fii diferit. Și totuși, frica nu era rațională.

Când ajunse în fața sufrageriei, îi văzu pe amândoi acolo. Sirius stătea tolănit pe canapea, cu o cană de ceai aburind în mâini, în timp ce Remus își ținea o carte deschisă în poală, dar părea mai degrabă pierdut în gânduri decât concentrat pe lectură.

Cade înghiți în sec și simți cum i se usucă gâtul.

— Hei, tati, tata, spuse el cu voce ușor tremurată, intrând în cameră.

Sirius își ridică privirea imediat și zâmbi.

— Hei, puiule. Ce-i cu tine? Pari că tocmai ai văzut un Dementor.

Remus își înclină ușor capul, analizându-l cu acea privire blândă care mereu îl făcea pe Cade să se simtă în siguranță.

— Ce s-a întâmplat?

Cade își strânse pumnii pe lângă corp, simțind cum inima i se zbate în piept. Doar spune-o. Doar spune-o, Cade.

— Vreau să vă spun ceva... Ceva important, rosti el încet, încercând să-și mențină vocea fermă.

Remus și Sirius își schimbară imediat atitudinea. Deși nu spuneau nimic, se putea vedea în privirile lor că erau complet atenți la el. Cade inspiră adânc, apoi expiră lent, încercând să alunge nodul din gât. Îi simțea pe amândoi privind la el cu nerăbdare și îngrijorare, iar asta făcea lucrurile și mai grele.

— Eu... eu sunt bisexual, spuse el în sfârșit, cu o voce atât de mică încât, pentru o secundă, se întrebă dacă măcar îl auziseră.

O tăcere grea se așternu în cameră. O tăcere care părea să dureze la nesfârșit. Inima lui Cade bătea acum atât de repede încât îi venea să fugă. Nu îndrăznea să își ridice privirea, temându-se de orice fel de reacție. Apoi, un râs scurt și cald umplu încăperea.

— Asta era? Cade, mă speriaseși! Credeam că urmează să ne spui că ai transformat casa într-o pădure deasă, sau că ai adoptat un dragon! exclamă Sirius, ridicându-se și venind spre el.

Remus oftă ușor, dar nu din exasperare, ci ca și cum ar fi fost ușurat.

— Cade, asta nu schimbă absolut nimic, spuse el, lăsând cartea deoparte și ridicându-se de pe fotoliu.

Cade îi privi pe amândoi cu ochii mari.

— Chiar... chiar nu sunteți surprinși?

Sirius ridică o sprânceană și îi dădu un ghiont blând în umăr.

— Cade, serios? Tu chiar crezi că dintre toți oamenii, noi doi am avea vreo problemă cu asta?

Remus îi zâmbi cald și îi puse o mână pe umăr.

— Noi te iubim, Cade, indiferent de orice. Și sincer, sunt foarte mândru de tine că ai avut curajul să ne spui. Știu că nu e ușor.

Cade simți cum o greutate imensă i se ridică de pe umeri. Respirația i se stabiliză și, pentru prima oară de când hotărâse să le spună, simți un val de ușurare.

— Deci... sunteți în regulă cu asta?

— În regulă? Cade, spuse Sirius punându-i mâinile pe umeri, noi suntem încântați! Și apropo, acum putem avea discuții serioase despre gusturile tale!

Cade izbucni într-un râs ușor, iar Remus își dădu ochii peste cap, dar cu un zâmbet amuzat.

— Știi că n-o să scapi de Sirius făcând glume pe tema asta, nu?

— Da, cred că ar fi fost prea mult să sper, spuse Cade și îi lăsă un ghicot să îi scape.

Remus îl trase într-o îmbrățișare caldă, iar Cade simți că tot stresul și toată teama din ultimele luni se evaporă în acel moment.

— Te iubim, Cade, spuse Remus încet.

— La fel și eu, răspunse Cade, pentru prima dată simțind cu adevărat cât de liber era acum.

***

Regulus Black își strângea cana de ceai între degete, simțind căldura lichidului cum îi încălzea palmele, dar nu și golul din piept. 20 iulie, o zi care, oricât ar fi încercat să o facă mai suportabilă cu fiecare an care trecea, rămânea la fel de grea. Ziua lui Aaron Potter, logodnicul său, sufletul lui pereche. Cel pe care îl iubise mai mult decât orice și pe care îl pierduse în aceeași noapte în care muriseră și James și Lily.

În primii ani, Regulus nu fusese în stare să facă altceva decât să se închidă în cameră, să-și lase lacrimile să curgă în tăcere și să răsfoiască fotografiile cu Aaron, rememorând momentele în care fusese fericit. Îi scrisese chiar și scrisori pe care nu avea cui să le trimită, doar pentru a-și descărca sufletul. Chitara lui Aaron, pe care acesta o iubise atât de mult, pe care îi cântase atâtea melodii în serile târzii de vară, cu zâmbetul acela cald pe buze, încă stătea în camera lui Regulus.

Acum, anii trecuseră. Durerea se mai estompase, devenise mai puțin copleșitoare, dar nu dispăruse niciodată cu adevărat. Cum să dispară, când Aaron ar fi trebuit să fie aici? Să-și vadă nepotii crescând. Să le ofere sfaturi, să râdă alături de ei, să fie prezent în viața lor. Regulus era atât de pierdut în gândurile sale, încât nici măcar nu îi auzise pe gemeni intrând în sufragerie.

— Tata, ești în regulă? întrebă Ryan, vocea lui îngrijorată tăind liniștea din cameră.

Regulus îi privi câteva secunde fără să răspundă, analizându-le trăsăturile, fiecare detaliu care îi făcea atât de asemănători cu tatăl lor și, în același timp, atât de unici. Crescuseră atât de mult. Deja aveau aproape paisprezece ani. Îi fusese greu să realizeze când trecuse timpul atât de repede. Erau aproape identici ca înfățișare, singurele diferențe fiind culoarea ochilor și cicatricea lui Harry. Acesta avea ochii verzi pătrunzători, exact ca ai mamei lui, Lily, în timp ce Ryan avea ochii albaștri, o combinație între căpruiul lui James și verdele lui Lily. Cel mai distinctiv detaliu era însă cicatricea în formă de fulger de pe fruntea lui Harry, care îi diferenția clar.

Își simți colțurile buzelor ridicându-se într-un zâmbet slab. Ei erau viața lui. Copiii lui, într-un fel sau altul.

— Da, sunt bine, puiule, spuse în cele din urmă, cu o voce blândă.

Harry își îngustă privirea ușor.

— E vorba de Aaron, nu-i așa?

Regulus își lăsă privirea în jos pentru o clipă, inspirând adânc.

— Da...

Ryan și Harry făcură un schimb rapid de priviri, apoi, aproape simultan, se așezară lângă el pe canapea. Regulus simți cum trupul său, tensionat până atunci, se mai relaxă puțin la prezența lor.

— Poți să ne vorbești despre el? întrebă Ryan după câteva momente de tăcere.

Regulus clipi surprins.

— Desigur că pot, dar... de ce vreți să știți?

Harry își ridică din umeri.

— Pentru că nu prea vorbești despre el. Și pentru că ne-ar plăcea să știm mai multe despre omul pe care l-ai iubit atât de mult.

Regulus simți cum i se strânge inima. Nu vorbea despre Aaron, nu cu ei. Nu voia să-i împovăreze cu tristețea lui, nu voia ca ei să-l vadă ca pe un om care trăia în trecut. Dar, în același timp, își dorea să-l păstreze pe Aaron viu în amintiri, să-i spună poveștile care altfel ar fi fost uitate.

Își trecu o mână prin păr și oftă.

— Aaron era... incredibil.

Ryan și Harry se așezară mai confortabil, pregătiți să-l asculte.

— Era cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. Inteligent, amuzant, încăpățânat ca un Potter adevărat...

Un zâmbet îi flutură pe buze, amintindu-și toate momentele în care Aaron refuzase să renunțe, determinat să-l convingă pe Regulus să iasă cu el. De douăzeci de ori îl refuzase, de douăzeci de ori Aaron revenise cu aceeași strălucire jucăușă în priviri, până când, într-un final, Regulus cedase și spusese da.

— Cânta la chitară, continuă Regulus, iar vocea i se înmuie, și avea o voce atât de caldă... Obișnuia să-mi cânte în fiecare seară. Uneori, când eram prea prins în treburi sau mă strofocam prea mult să respect regulile absurde ale familiei mele, mă lua de mână și mă obliga, la propriu, să mă așez și să-l ascult. Spunea că muzica e un dar și că trebuie să-l împărtășim cu cei pe care îi iubim.

Ryan și Harry zâmbeau ușor, imaginându-și scena.

— Ți-e dor de el, nu-i așa? întrebă Ryan.

Regulus închise ochii pentru o secundă.

— În fiecare zi.

Nimeni nu spuse nimic pentru câteva momente. Apoi, brusc, Harry se ridică și ieși din cameră, lăsându-l pe Regulus și Ryan să se uite după el confuzi. Câteva secunde mai târziu, se întoarse ținând în mână chitara.

— Atunci cântă-ne ceva, tata, spuse Harry cu un zâmbet încurajator.

Regulus se uită la el surprins, strângând chitara puțin mai tare în mâini.

— Eu...

— Aaron ar fi vrut asta, nu? insistă Ryan, privindu-l cu blândețe.

Regulus își coborî privirea asupra instrumentului pe care îl ținea. Îi aparținuse lui Aaron. Fiecare zgârietură, fiecare urmă de uzură, fiecare coardă schimbată de-a lungul anilor îi spunea povestea. Însă Regulus nu învățase niciodată să cânte.

— Mi-ar plăcea, spuse el, cu un zâmbet melancolic. Însă nu știu să cânt la chitară... Pot să cânt la pian, totuși.

Făcând un gest discret cu capul, indică pianul din colțul camerei. Părea că nu fusese atins de multă vreme—capacul era tras, iar praful fin de pe suprafața lui trăda trecerea timpului.

Ryan și Harry schimbară o privire scurtă, apoi zâmbiră amândoi.

— Atunci cântă la pian, spuse Harry, așezându-se mai confortabil pe canapea.

Regulus ezită pentru o clipă, apoi lăsă chitara la locul ei și se îndreptă spre pian. Se așeză pe bancă, își trecu degetele peste clape, inspiră adânc și, fără să mai ezite, începu să cânte.

Melodia se răspândi lin prin încăpere, notele delicate umplând tăcerea grea care domnise până atunci. Regulus își lăsă sufletul să se exprime prin muzică, iar fiecare notă părea să poarte amintiri, doruri și emoții nespuse. Ryan și Harry ascultau în tăcere, fascinați. Regulus rar își permitea să își arate latura vulnerabilă, dar acum, în acele momente, era mai deschis ca niciodată. Când ridică privirea și îi văzu pe Ryan și Harry ascultându-l cu atenție, simți un nod în gât. Aaron încă era acolo, într-un fel sau altul. Atâta timp cât iubirea lui trăia în inimile celor dragi, el nu avea să fie uitat niciodată.

Ryan își asculta tatăl cum cânta, bucurându-se să vadă un zâmbet mic înflorindu-i pe buze. Era atât de subtil, încât aproape că nu-l observase. Regulus părea mai liniștit acum, iar muzica aducea un sentiment de calm în cameră.

În timp ce stăteau acolo, ascultând sunetul cald al pianului,  o bufniță intră pe fereastra deschisă, aterizând ușor pe spătarul fotoliului. Regulus se opri din cântat, iar Harry se ridică repede să ia scrisorile. Le desfăcu și ridică privirea.

— Sunt de la Ron. Asta e pentru tine, spuse Harry, întinzând una dintre scrisori fratelui său.

Ryan luă scrisoarea și o desfăcu repede, ochii lui alergând peste rândurile scrise de mână. Pe măsură ce citea, un zâmbet îi apăru pe față.

— Ron ne-a invitat să mergem la Campionatul Mondial de Vâjthaț! spuse el entuziasmat.

— Și tu ești invitat, tata! Plus unchiul Moony și Padfoot, adăugă Harry, la fel de încântat. Spune că putem sta la el și să mergem de acolo!

Regulus zâmbi, surprins de entuziasmul lor. Ryan se uită la Regulus, care îi privea amuzați.

— Putem să mergem, nu?

— Crezi că aș putea să vă opresc?

Ryan râse și sări în picioare, dându-i un pumn ușor pe umăr fratelui său.

— O să fie cel mai tare lucru de până acum!

— Asta e grozav. Voi trei puteți merge acasă la Ron, să vă întâlniți cu prietenii voștri. O să fie amuzant. Eu, Remus și Sirius o să venim cel mai probabil direct la meci.

Ryan simți un val de entuziasm crescând în el. Deja își imagina cum avea să fie să vadă Campionatul Mondial alături de prietenii săi, să simtă atmosfera din tribune, să vadă echipele jucând la cel mai înalt nivel.  Înainte ca vreunul dintre ei să apuce să spună ceva, ușa casei se deschise brusc, izbindu-se ușor de perete. Cade intră în fugă, având pe față un zâmbet larg, ținând în mână scrisoarea de la Ron.

— Ați primit și voi scrisoarea, nu-i așa? spuse blondul, ochii lui strălucind de entuziasm.

— Da! exclamă Ryan, la fel de încântat, înainte să-l ia în brațe pe Cade într-o îmbrățișare strânsă.

Ryan era genul de persoană care adora îmbrățișările, iar Cade se obișnuise cu asta deja. Râse ușor și îi întoarse gestul, în timp ce Harry îi privea amuzat.

— Trebuie să vedem ce ne punem în bagaj, spuse Harry entuziasmat, urcând deja scările spre etaj.

— Oh, da! Trebuie să ne pregătim cum se cuvine! adăugă Cade, alergând după el, urmat îndeaproape de Ryan.

Regulus îi privi din sufragerie, cu un zâmbet cald pe buze. Entuziasmul lor era molipsitor, iar pentru o clipă, toate grijile sale păreau să se estompeze. Totuși, în sufletul lui, neliniștea rămânea, ca un ecou surd pe care nu-l putea ignora.

Între timp, Sirius și Remus intrară și ei în casă, ușa rămânând întredeschisă după ce Cade o trântise în trecere.

— Sper că ușa ta a supraviețuit entuziasmului lui Cade, comentă Sirius, așezându-se comod pe canapea.

— Nu mai avea mult, dar a rezistat eroic, răspunse Regulus, amuzat.

Remus privi spre scări, unde băieții se auzeau deja vorbind și râzând cu energie.

— Sunt foarte entuziasmați, constată el, cu un zâmbet blând.

— Mă bucur să-i văd așa, spuse Regulus, dar în ochii lui se putea citi o umbră de gânduri neexprimate.

Sirius îl privi atent.

— Și totuși, ceva te frământă.

Regulus își mușcă ușor buza, un tic pe care îl avea atunci când încerca să-și aleagă cuvintele.

— Întrebarea de o mie de galeoni, voi mergeți? întrebă el, încercând să pară nepăsător.

Remus dădu din cap afirmativ.

— Am fost invitați, ar fi nepoliticos să refuzăm.

— Știu, spuse Regulus, lăsându-se pe spate în fotoliu, dar în ochii lui gri se citea ezitarea. În toți acești ani, am încercat să stau cât mai departe de societatea vrăjitorească. Singurele excepții au fost Hogwarts și Pandora. Acum... o să fie ciudat să-i văd pe Lucius, pe Narcissa, pe ceilalți... Să fim sinceri, niciunul dintre ei nu a fost de acord cu alegerile mele. Nici că am fugit de acasă, nici că am fost cu un Potter.

Remus și Sirius schimbară o privire. Știau cât de greu fusese pentru Regulus să-și croiască propriul drum, să scape de umbra trecutului său și a familiei sale.

— De când îți pasă ce cred ceilalți? întrebă Sirius, ridicând o sprânceană.

Regulus oftă, trecându-și mâna prin păr.

— Nu-mi pasă. Sau cel puțin... nu pentru mine. Îmi e mai teamă să nu-i expun pe gemeni acelei părți a vieții mele pe care am încercat atât de mult să o ascund de ei. Nu vreau să audă vorbe veninoase despre mine, despre Aaron... despre tot ce am fost și ce am făcut.

Remus se aplecă puțin în față, vocea lui blândă dar hotărâtă.

— Ryan și Harry sunt deștepți și mult mai maturi decât vrei tu să crezi, Reg. Nu o să le pese de toate astea. Ei știu cine ești, ce fel de om ești. Și mai ales, știu că ești tatăl lor.

Regulus își coborî privirea spre mâinile lui. O parte din el știa că Remus avea dreptate. Dar frica era o bestie perfidă, care nu putea fi alungată doar cu logică.

— Exact! adăugă Sirius, ridicând brațele dramatic. Și, dacă tot vorbim de lucruri amuzante... pentru mine o să fie absolut minunat să le văd fețele tuturor când o să realizeze că nu mai sunt „criminalul de temut". Aș plăti galeoni buni să văd expresia lui Lucius când își dă seama că sunt complet exonerat!

Regulus nu putu să nu râdă ușor.

— Pentru tine, totul e o ocazie de spectacol.

Sirius îi făcu cu ochiul.

— Normal! Dar pe bune acum, Reg, nu trebuie să te îngrijorezi. Dacă cineva îți spune ceva ce nu trebuie, o să fiu primul care le închide gura.

Regulus îi privi pe amândoi. Ei erau familia lui, la fel cum erau și gemenii. Și poate că, oricât de înfricoșătoare părea ideea de a se întoarce în mijlocul lumii vrăjitorești, nu era ceva ce trebuia să înfrunte singur.

— Bine, spuse el în cele din urmă. Mergem.

Sirius ridică pumnul victorios.

— Știam eu că nu ai cum să reziști!

Remus zâmbi mulțumit.

— O să fie bine, ai să vezi.

Regulus oftă, dar de data asta nu mai era o oftare de îngrijorare, ci mai degrabă de resemnare.

— Sper că aveți dreptate.

Ryan urca scările în fugă, dar nu pentru că se grăbea, ci pentru că îi era mai ușor să se miște când simțea că are un scop clar. Dacă mergea încet, mintea lui începea să bâzâie ca un cazan de poțiuni pe cale să dea pe dinafară. Așa că alerga. Iar Cade, cu părul lui blond răvășit,  îl ajunsese din urmă.

— Bine, trebuie să ne gândim serios la ce luăm cu noi! spuse el, aruncând o privire în cameră, de parcă făcea deja un inventar mental.

Ryan se opri în prag, încercând să își regleze respirația. Camera lui Harry era ordonată, cu trunchiul de călătorie deja desfăcut la picioarele patului. Cea a lui Ryan, pe de altă parte, era un haos controlat – cărți de Poțiuni împrăștiate pe birou, sticluțe goale de ingrediente pe noptieră, câteva pergamente mototolite pe podea. Gândindu-se la ce urma să împacheteze, simți deja o presiune apăsându-i pe piept. Dacă uita ceva important? Dacă nu avea la el destule ingrediente pentru experiențele lui spontane?

Se lăsă să cadă pe pat, aruncându-și brațele dramatic în aer.

— Corect! Adică, o să fim acolo câteva zile, trebuie să avem haine potrivite, câteva lucruri esențiale și... oh! Sigur trebuie să iau niște ingrediente de poțiuni! spuse Ryan, oprindu-se brusc în mijlocul camerei, cu ochii strălucind de entuziasm.

Cade ridică o sprânceană și se aruncă relaxat pe pat.

— Frate, nu plecăm într-o tabără de studiu, e Campionatul Mondial de Quidditch!

Ryan își dădu ochii peste cap, dar nu-și putu reține un zâmbet.

— Știu, știu, dar gândește-te! Atâția vrăjitori adunați la un loc, siguranță minimă, un haos controlat... cine știe ce ocazii voi avea să testez niște formule noi?

Harry, care scotea deja haine din dulap, îi aruncă o privire amuzată.

— Te rog, spune-mi că nu ai de gând să testezi vreo poțiune dubioasă în mijlocul unui eveniment la care participă mii de oameni.

Ryan își îndesă mâinile în buzunare, încercând să pară inocent.

— Habar n-am despre ce vorbești.

Cade râse scurt.

— Exact asta ar spune cineva care o să facă o poțiune dubioasă.

— Bine, trebuie să ne gândim serios la ce luăm cu noi! spuse el, aruncând o privire în cameră, de parcă făcea deja un inventar mental.

Harry deja începuse să împacheteze.

— Haine, verificat! spuse el, scoțând câteva robe și tricouri.

Cade, care își rezema capul pe mâini, ridică o sprânceană.

— Credeți că o să fie cineva acolo pe care ar trebui să-l evităm? Adică... gen Malfoy sau Orion?

Ryan se opri pentru o clipă, simțind un nod în stomac. Nu era neapărat teamă, dar... ceva asemănător. Întotdeauna era mai ușor să râdă și să își vadă de treabă, dar dacă Orion era acolo și găsea o nouă modalitate de a-l face de râs? Sau, mai rău, dacă spunea ceva ce lovea exact în nesiguranțele lui?

— Probabil, spuse Harry într-un final. Familia lui  Malfoy e bogată, iar Orion Sccamender va fi pe acolo, sigur au locuri bune la Campionat.

— Ugh, sper să nu-i văd fața  lui Orion prea des, mormăi Ryan, făcând o grimasă.

— Nu contează, spuse Harry ridicând din umeri. Nu o să îi lăsăm să ne strice distracția!

— Exact! întări Ryan, forțând un zâmbet.

Trebuia să-și păstreze mintea ocupată. Se ridică și deschise un alt cufăr, începând să sorteze lucrurile pe care le considera esențiale. Sticluțe cu esență de valeriană? Da. Un mic recipient cu poțiune calmantă, „doar în caz că..."? Sigur. Un caiet de notițe cu experimentele lui recente? Obvios.

— Cade, tu ce iei cu tine? întrebă el, încercând să distragă atenția de la propriile griji.

Cade ridică din umeri.

— Păi... haine, evident. Poate o carte, să citesc pe drum.

Ryan și Harry se opriră brusc și îl priviră cu ochii mari.

— Cade, prietene, fratele meu drag, tocmai ai spus că vrei să citești... pe drum... spre Campionatul Mondial de Quidditch?! exclamă Ryan, punându-și o mână teatral pe inimă.

— Ce?! Nu e ca și cum o să mă uit pe geam tot drumul! se apără Cade, râzând.

— Bine, bine, dar dacă iei o carte, ia măcar ceva interesant! spuse Harry, aruncându-i o pernă.

Cade o prinse din aer, amuzat.

— Ok, atunci îmi iau ceva despre blesteme defensive.

— Acum așa da! aprobă Ryan, zâmbind. Își puse în bagaj și un mic recipient cu un ser anti-amețeală. Nu avea nevoie neapărat, dar îi plăcea să fie pregătit.

— Apropo, credeți că o să avem timp să ne plimbăm prin tabără? Ron spunea că locul o să fie imens, întrebă el, încercând să își mențină entuziasmul în voce.

— Sper, răspunse Harry, punându-și mănușile de Quidditch în valiză. Chiar vreau să văd cum sunt celelalte echipe.

— Și poate să facem rost de niște suveniruri! adăugă Ryan, de data asta sincer entuziasmat.

— Oh, da! Un fular cu Irlanda, poate? spuse Cade.

— Sau un steag fermecat! completă Harry.

Ryan zâmbi larg.

— Abia aștept! O să fie cel mai tare eveniment din viața noastră!

Cade și Harry râseră, dând din cap. Și pentru prima dată de când începuse pregătirile, Ryan simți că poate respira mai ușor. Avea prietenii lângă el. Și, cel puțin pentru moment, asta era suficient.