Regulus se uită la toți oamenii care se aflau în jurul său, la prietenii lui Ryan, care păreau să nu-l creadă sub nicio formă, la Hazel și Sirius, care priveau răbdători la restul. Trase aer adânc în piept, le aruncă o privire scurtă gemenilor, încercând să-i asigure că totul avea să fie bine, și începu:

— O să fie o poveste destul de lungă, însă vă rog să aveți răbdare, și vă promit că, într-un final, totul o să aibă sens.

— Domnule profesor, începu Hermione, Scabbers nu poate fi Peter Pettigrew... Nu poate fi adevărat, doar știți asta...

— De ce nu poate fi adevărat? întrebă unchiul Moony, foarte calm, ca și cum ar fi fost la ore și Hermione ar fi ridicat o problemă care trebuia dezbătută.

— Fiindcă... Fiindcă toată lumea ar fi știut dacă Pettigrew era un Animagus. Am învățat despre Animagi cu doamna profesoară McGonagall și am studiat și eu lista cu cei care sunt capabili de acest lucru. Ministerul Magiei ține o strictă evidență a lor, indicând în ce fel de animal se pot transforma și ce semne și particularități au... Și... am căutat-o și pe doamna profesoară pe listă și am văzut că nu au fost decât șapte Animagi în secolul acesta și Pettigrew nu era printre ei...

— Așa e, Hermione! zise el. Dar Ministerul Magiei n-a știut niciodată că la Hogwarts au mai existat patru Animagi, neincluși pe nicio listă, spuse Regulus.

În spatele lor, se auzi un zgomot. Ușa se deschise ca prin farmec. Toți ochii se uitară țintă la ea, apoi Lupin scoase capul afară din cameră, dar pe palier nu era nimeni.

— Nu este nimeni, spuse Ron.

— Locul ăsta este plin de fantome, spuse Jessica.

Afirmația lui Ron îl făcu pe Cade să râdă. Ryan, Cade și Harry știau foarte bine că acest lucru nu era adevărat; toate acele sunete care se auzeau din casă au fost, în primă fază, datorate unchiului și, acum, datorate lui Cade.

— Nu e bântuit de nicio stafie, zise unchiul Moony, continuând să se uite mirat la ușă. N-a fost niciodată... Zgomotele și strigătele pe care le auzeau sătenii mi se datorau mie... Cele mai recente i se datorează lui Cade. Își dădu părul cărunt din ochi, se gândi puțin și zise:

— De aici a început totul... de îndată ce am devenit om-lup... Nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă nu aș fi fost mușcat de un alt om-lup și dacă nu aș fi fost atât de nesocotit, încât...

Se opri puțin, părând foarte obosit.

— Eram foarte mic când am fost mușcat. Părinții mei au încercat totul, dar pe vremea aceea nu exista leac. Poțiunea pe care mi-o face Snape a fost foarte recent descoperită. Ea mă face să nu fiu un pericol pentru alții, dacă o iau regulat, toată săptămâna dinainte de a fi lună plină. Mă zvârcolesc în camera mea, un biet lup care nu prezintă pericol, și aștept să nu mai fie lună plină... Însă, înainte de a se descoperi Poțiunea Lupis, eram un adevărat pericol; mă transformam într-un monstru, o dată pe lună. Pe atunci, era imposibil să fiu admis ca student la Hogwarts. Niciun părinte n-ar fi fost de acord să-și expună copilul pericolului pe care îl reprezentam. Dar a fost numit director la Hogwarts domnul Dumbledore, care s-a dovedit foarte înțelegător. El a fost de părere că, dacă se iau o serie de precauții, nu vedea niciun pericol în faptul că aș putea studia la Hogwarts...

— V-am spus că Salcia Bătăușă a fost plantată în anul în care am ajuns eu la Hogwarts. Adevărul e că a fost plantată tocmai fiindcă venisem eu la Hogwarts... Și Lupin îi privi pe toți, trist.

— Tunelul care duce la ea a fost construit ca să îl pot folosi eu. O dată pe lună mă închideam aici și mă transformam în lup. Salcia a fost plantată la capătul tunelului, ca nu cumva să dea cineva întâmplător peste mine, în momentul în care eram periculos.

— Nu vă supărați, domnule profesor, spuse Chul cu o voce blândă, dar ce legătură are asta cu ceea ce ne interesează pe noi?

— O să aibă mai mult sens, ascultă doar, îi spuse blând Regulus.

— În acele zile, transformarea mea în lup era foarte dureroasă. Eram izolat de restul oamenilor, ca să nu îi mușc cumva, așa că mă mușcam și mă zgâriam pe mine însumi. Sătenii auzeau zgomotele și urletele mele, punându-le pe seama unor spirite violente. Dumbledore încurajă aceste zvonuri, astfel încât chiar și azi, oamenii tot îl ocolesc... Dar, deși transformarea în lup era dureroasă, eram fericit cum nu mai fusesem vreodată. Acum aveam și eu prieteni... Patru prieteni foarte buni... Sirius Black, Peter Pettigrew, Hazel Meadowes și James Potter, tatăl vostru. Nu se putea ca prietenii mei să nu observe că dispăream o dată pe lună. Inventam o groază de povești. O dată, le-am spus că era bolnavă mama și că trebuia să mă duc să o văd... Eram îngrozit că n-or să mai vrea să fim prieteni, când vor descoperi ce sunt de fapt... Dar ei, ca și tine, Hermione, și-au dat seama de adevăr... Și nu m-au părăsit! Din contră! Ca să îmi facă aceste perioade mai suportabile, au devenit și ei Animagi.

— Trei ani de zile au cercetat fără încetare, dar, în cele din urmă, au descoperit cum puteau face lucrul acesta. James, Sirius și Hazel erau cei mai inteligenți studenți de la Hogwarts, și ăsta a fost un adevărat noroc, fiindcă transformările în animale pot avea urmări foarte periculoase... De aceea, Ministerul Magiei ține o atât de strânsă evidență a celor în stare de așa ceva. Peter a fost foarte mult ajutat de Sirius și James ca să reușească. În cele din urmă, în anul V, au reușit! Puteau să se transforme fiecare în câte un animal, atunci când o doreau.

— Dar cum v-a ajutat pe dumneavoastră lucrul acesta? întrebă Hermione, mirată.

— Nu puteau să-mi țină tovărășie ca oameni, așa că stăteau cu mine ca animale. Un lup este periculos pentru oameni mai ales. Se furișau afară din castel în fiecare lună, la adăpostul pelerinei lui James. Peter, sub înfățișarea celui mai mic animal, se putea strecura mai ușor sub ramurile salciei și acționa butonul de pe una dintre rădăcinile ei. Salcia se potolea, și ei străbăteau tunelul până la mine. Sub influența lor, am devenit mult mai puțin periculos. Aveam tot înfățișare de lup, dar mintea mea nu mai nutrea gânduri sălbatice când eram în apropierea lor.

— Acum, că ne puteam transforma toți în animale, ni se deschideau în față infinite posibilități. Noaptea, părăseam „Urlet în Noapte" și cutreieram satul și împrejurimile castelului. Sirius și James își aleseseră special niște animale uriașe în care să se transforme, ca să poată ține în frâu un lup. Hazel își alese un animal mic, dar agil, astfel îi era ușor să ne ghideze. Mă îndoiesc că a mai existat vreodată un student care să știe mai multe ca noi despre castel și despre Hogsmeade... Și astfel am ajuns să alcătuim „Harta Marauders" și să o semnăm cu poreclele noastre. Sirius este Padfoot, Peter era Wormtail, James era Prongs și Hazel era Whiskers.

— Și tot era periculos să lași un lup în libertate... Dacă îi păcălea pe toți și mușca pe cineva? Și azi mă chinuie gândul acesta, oftă Lupin. Făceam multe boacăne, de care ne amuzam apoi copios. Eram și noi tineri și fără griji, mândri de istețimea noastră... Adesea, mă simțeam vinovat că îi înșelam încrederea lui Dumbledore... El mă adusese la Hogwarts, cum n-ar fi făcut-o nimeni altcineva, și eu încălcam regulile pe care le stabilise el pentru siguranța mea și a celorlalți. N-a știut niciodată nici faptul că aveam patru prieteni buni care se puteau transforma în animale, în mod ilegal. Dar tentația era prea mare. De fiecare dată când ne întâlneam și plănuiam viitoarele noastre aventuri, uitam de toate...

— Dumbledore și Snape au bănuit ceva tot anul, spuse Regulus. Erau convinși că încercăm să îi ajutăm pe Hazel și Sirius să scape. Nu greșeau în privința asta, însă ei nici nu știau că sunt nevinovați. De când au fost închiși, după moartea lui Aaron, Lily și James, m-am luptat cu Ministerul să le permită procesul pe care nu l-au primit niciodată.

— Regulus a știut încă de atunci că niciunul dintre ei nu este vinovat. Pentru mine însă a fost nevoie de mai multă muncă de convingere.

— Cum ați știut asta, domnule profesor? întrebă Jessica, care până atunci stătuse calmă.

— Îi cunosc pe Sirius și Hazel. Știu cât de mult țineau la James, Lily și Aaron. Nu le-ar fi făcut asta niciodată. Aaron și James îi erau ca și frații pentru Sirius, iar pe Lily nu ar fi rănit-o niciodată.

Regulus făcuse o pauză și trase aer adânc în piept. Ce urma să dezvăluie era un secret pe care îl îngropase adânc în sufletul lui atâția ani; doar câțiva oameni apropiați știau acest aspect, însă acum trebuia să îl spună, nu avea de ales.

— În plus, eu și Aaron am fi știut dacă Sirius sau Hazel erau spioni pentru Voldemort, deoarece eram Devoratori ai Morții, spioni pentru Dumbledore și pentru Ordin.

— Un motiv în plus să vreți să îi acoperiți, spuse Ron rece.

— Snape probabil că nu este sigur dacă ați avut vreo implicare, însă el are o ură extrem de mare pe Sirius pentru o farsă jucată în copilărie.

— Severus era foarte curios să știe unde dispar eu în fiecare lună, spuse unchiul Moony. Eram în același an și... Eh... nu prea ne simpatizam reciproc. Nu-i plăcea mai ales de James. Cred că era invidios pe talentul lui James la Quidditch... Oricum, într-una din seri, m-a văzut, în timp ce mă ducea Madam Pomfrey spre Salcia Bătăușă, ca să mă transform. Sirius găsi amuzant să îi spună lui Snape că, dacă vroia să afle unde mă duceam, n-avea decât să apese cu un băț lung butonul de pe rădăcina salciei și să se ia după mine. Bineînțeles că Snape n-a rezistat ispitei și a făcut ce-i spusese Sirius. Dacă ar fi trecut mai departe de această încăpere, ar fi dat nas în nas cu un lup mare și fioros. Dar lui James, auzind ce făcuse Sirius, i s-a părut foarte periculos și s-a dus după Snape să-l oprească. Snape a apucat totuși să mă vadă, la capătul tunelului. Dumbledore i-a interzis să spună cuiva, dar din acel moment a știut ce sunt...

— Snape chiar poartă ranchiună pentru o farsă? spuse Jessica, uimită. Hai, măi frate, atunci nu doresc să îl văd în Tabăra Semizeilor; farsele sunt la ordinea zilei acolo.

— Tabăra Semizeilor? vorbise Hazel pentru prima dată. Sunteți semizei greci?

— Există alt tip de semizei? întrebă Chul confuz.

— Semizeii romani. Eu sunt unul. Fiica lui Mercur.

— Nu cred că este momentul potrivit pentru asta, spuse Regulus.

— Într-adevăr, domnule profesor Black, făcu o voce scârboasă din spatele lui Lupin.

Severus Snape își scoase pelerina lui Harry, dar acesta nu era singur, căci în spatele lui se aflau Cora Evermore și Celestine Rosier.

— Iar a venit slinosul ăsta? spuse Flo. Tot ce știe el să facă e să strice distracția! Așa face mereu!