Regulus știa că, deși continua să se uite la bilet, nimic nu avea să se schimbe și timpul nu avea să treacă mai repede; totuși, pur și simplu nu se putea abține. Erau doar câteva cuvinte pe o hârtie, însă le citise de atâtea ori încât acum începuseră să i se pară ciudate.

Timpul părea pur și simplu să stea în loc, iar totul părea să se fi oprit din a mai funcționa. Știa că nu asta se întâmplase, ci era doar faptul că nu mai avea răbdare. După meciul dintre Gryffindor și Ravenclaw, l-a felicitat pe Harry și i-a spus să se distreze cu prietenii lui și să se bucure de victorie, apoi a plecat spre camera lui.

Fusese puțin îngrijorat atunci când nu l-a văzut pe Ryan la meci, însă Remus l-a liniștit imediat, spunându-i că este în bibliotecă cu Cade, Jessica și Chul. I se părea extrem de ciudat ca fratele său să fie în bibliotecă atunci când avea meci, dar era destul de sigur că învățatul nu era ceea ce îi preocupa pe cei patru. Probabil plănuiau o farsă, lucru care nu l-ar fi surprins având în vedere zvonurile care circulau despre Ryan.

Regulus stătea foarte încordat pe scaunul de la birou și încerca să își pună ordine în gânduri, dar în același timp să nu se gândească la cel mai rău scenariu posibil, acela că logodnicul său, despre care se presupunea că este mort, i-ar fi trădat pe Lily și James. A suferit mult după moartea lui Aaron și, pentru multă vreme, nu a mai fost el însuși în nicio formă, fiind mai mult o umbră a ceea ce a fost odată. Totuși, cu ajutorul terapiei și al gemenilor, zâmbetul i-a revenit pe buze. Ryan și Harry erau razele lui de soare; nu conta cât de grea fusese ziua, cei doi reușeau mereu să îi aducă un zâmbet pe buze.

Brunetul tresări atunci când auzi un ciocănit ușor la ușă; se pierduse în gânduri și nu realizase că trebuia să vină Remus. Murmură un „intră" și își trecu mâinile prin păr, realizând că tremura de emoții. Trebuia să se calmeze, iar oricare ar fi fost adevărul, trebuia să-l înfrunte. Își întoarse capul spre Remus; acesta arăta la fel de rău precum se simțea el: părul îi era în toate direcțiile, semn că și-l trecuse prin el de multe ori, iar expresia din ochii lui era greu de descifrat—un mix de durere, nesiguranță și încântare.

— Arăți exact așa cum mă simt eu, spuse Regulus în cele din urmă. Adică ca naiba.

— Mulțumesc, chiar nu știam asta, spuse Remus extrem de sarcastic, apoi luă loc pe pat.

— Ce te frământă de fapt? întrebă Regulus, în timp ce se așeză pe scaunul de la birou.

— Mă simt ca la terapie, spuse el, afișând un zâmbet slab.

Regulus zâmbi și ridică din umeri, înțelegând ce voia să spună. Era una dintre întrebările clasice puse de terapeuți atunci când încercau să afle sursa durerilor, pentru că mereu era ceva îngropat adânc.

— Sper să nu ai dreptate, spuse Remus. Să nu fie Aaron cel care i-a trădat. Și în același timp, mi-e puțin frică de întâlnirea cu Sirius.

— Și eu îmi doresc să nu am dreptate, acum mai mult ca niciodată. Cât despre întâlnirea cu Sirius, îți pot spune de pe acum că totul va fi bine. Știi de ce? Pentru că este mort după tine, din toate punctele de vedere.

Remus zâmbi când auzi ce spuse Regulus; știa cât de mult se iubesc unul pe celălalt și că, dacă toată povestea asta cu Azkaban se va termina cu bine, cel mai probabil va urma și o nuntă în viitorul apropiat.

Era în jur de ora douăsprezece când Regulus auzi un lătrat în fața ușii. Făcu contact vizual cu Remus, amândoi rămânând parcă împietriți pentru câteva secunde. Într-un final, Regulus deschise ușa, iar în fața ei se afla un câine negru. Brunetul se dădu la o parte pentru a-l lăsa să intre.

Închise ușa după el când observă că nu este urmat de o pisică. Câinele se transformă în fratele lui, care acum era gol pușcă. Regulus își întoarse capul și îi întinse o robă pe care o pregătise în prealabil. Sirius avea părul lung, negru, care îi cădea dezordonat pe umeri, lucios și aspru. Ochii lui Sirius erau de un gri intens, descriși ca fiind strălucitori și adânci, exprimând adesea o combinație de intensitate și o urmă de nebunie, în special după anii petrecuți în Azkaban. Regulus se apropie de fratele său și îl luă în brațe; îl strângea probabil prea tare, însă îi lipsise în toți acești ani în care fusese închis.

— Mă bucur să te văd, spuse Regulus.

— Și eu mă bucur să te văd.

Sirius își întoarse pentru prima dată capul spre Remus; era de parcă în acel moment îl vedea pentru prima oară. Fiecare fibră din corpul lui Remus parcă încremenise, și nu știa ce să facă. Se uita la Sirius, iar inima îi bătea tot mai tare. Primul care se mișcă într-un final fusese Sirius. Mai întâi făcu câțiva pași timizi spre iubitul său, gest care îl făcu pe Remus să se ridice în picioare și să îl tragă într-o îmbrățișare.

Sirius își lăsă capul să se odihnească pe umărul lui Remus, trase aer adânc în piept și zâmbi atunci când simți mirosul atât de familiar al parfumului pe care bărbatul îl purta. În toți acești ani în care a fost închis, nu a uitat nicio secundă cum arată sau cum miroase Remus; a fost unul dintre gândurile care l-au ajutat să reziste.

— Iubitule, mi-ai lipsit, spuse Sirius într-un final.

Remus se dezlipi din îmbrățișare și îi analiză fața lui Sirius. Era extrem de tras la față, dar era la fel de frumos. Nesigur și cu inima tremurând, își lipi buzele de ale lui Sirius, care îi răspunse imediat la sărut.

— Și tu mi-ai lipsit mie, spuse Remus imediat după ce s-au desprins din sărut.

— Mai sunt și eu pe aici, spuse Regulus. Dacă aveați nevoie de un moment, puteați să îmi spuneți.

Cei doi săriră ca arși; pentru câteva momente, uitaseră complet de prezența lui Regulus. S-au întors spre el și au observat că avea o expresie greu de descifrat, un amestec între fericire, amuzament și frică.

— Ar trebui să trecem la treburi mai serioase, spuse Sirius. Nu avem prea mult timp; Hazel are planificată o distragere.

— Ce aruncă în aer? întrebă Regulus amuzat, în timp ce se așeza pe scaunul de la birou.

— Nu sunt sigur. A spus că se ocupă ea.

— Tipic Hazel, spuse Remus. Dacă nu aruncă ceva în aer, nu e ea.

Regulus parcă uitase cum să respire în acele momente și trebuia să se concentreze intens pe respirație. Era conștient de ceea ce urma să se întâmple; avea să afle cine este trădătorul și era destul de agitat din cauza asta, dar încerca pe cât posibil să nu o arate.

— Știți deja că eu și Hazel am evadat pentru că am aflat cine este trădătorul, începuse Sirius. Vrem să îl prindem pentru a ne putea curăța numele. Eu zic să vă țineți bine, pentru că trădătorul nu este nimeni altul decât Peter Pettigrew.

Regulus se simți de parcă o piatră i-a fost ridicată de pe inimă atunci când auzi această veste. Se bucura atât de mult că nu avusese dreptate încât simțea că avea să plângă.

— Ți-am spus eu că nu are cum să fie Aaron, îi spuse Remus.

— Stai, ce? făcu Sirius, șocat. Ai crezut că Aaron e trădătorul? Este mort, plus că Aaron nu ar face asta niciodată. De ce ai crezut asta?

— În capul meu avea logică, în regulă? spuse Regulus, puțin iritat. Adică eu și Aaron Potter am fost Devoratori ai Morții, spioni pentru Ordin, știți asta, și avea cumva logică să treacă de partea cealaltă. La Peter nu m-aș fi gândit niciodată. Pe lângă faptul că nu era la nicio întâlnire, sincer, mereu l-am considerat un papă-lapte, însă era prietenul vostru și nu am vrut să spun nimic.

— Are sens, spuse Sirius. Și eu m-am gândit la faptul că nu a fost la nicio întâlnire, pentru că dacă ar fi fost, tu și Aaron ne-ați fi spus de el. Mai știți totuși că Știm-noi-cine vorbea despre o armă secretă, un spion în Ordin? Faptul acesta ne-a făcut pe toți să ne întrebăm cine ar fi putut fi. Ei bine, era Peter.

— Nu te contrazic, iubitule, dar ce te face așa de sigur?

Sirius își băgă mâinile ca niște gheare sub robă și scoase de acolo un ghemotoc de hârtie, pe care îl netezi și apoi îl arătă tuturor.

Era fotografia lui Ron și a părinților lui, care apăruse în „Profetul zilei" vara trecută. Pe umărul lui Ron se vedea foarte bine Pungașul. Regulus aruncă o privire mai atentă și observă că șobolanului îi lipsea un deget.

— De unde îl ai? întrebă Remus, uluit.

— De la Fudge, răspunse Black. Când a venit vara trecută în inspecție la Azkaban, mi-a lăsat ziarul lui. Și pe prima pagină era Peter... pe umărul acestui băiat... L-am recunoscut imediat, doar îl văzusem de atâtea ori transformându-se în șobolan.

— E Peter, spuse Remus, extrem de uimit. La Peter nu m-aș fi gândit niciodată.

— Ce aveți de gând să faceți? Care este planul? Cum îl prindem? întrebă Regulus, în timp ce se juca cu mâinile.

— Nu putem pur și simplu să-l atacăm, spuse Remus. Va ști că venim după el.

— Trebuie să fie ceva foarte discret, dar nu putem să o facem noi. Va ști că îl bănuim, spuse Regulus, gânditor.

— Știu că nu este cea mai bună idee, dar dacă le-am cere ajutorul băieților? Sunt conștient că nu este cea mai bună idee să-i implicăm.

— Nu îmi place să recunosc, dar ar putea să funcționeze, spuse Regulus. Sunt destul de sigur că Ryan, Harry și Cade o să vrea să ajute.

— Cum rămâne cu restul? întrebă Remus. Adică, crezi că ne vor crede?

— Poate este mai bine ca restul prietenilor să nu știe pentru moment și să le explicăm noi ulterior, când avem și dovezi. Altfel, riscăm să afle și Dumbledore despre ce facem, spuse Sirius.

— Cam are dreptate. Poate se vor supăra restul, dar cu cât știe mai puțină lume planul, cu atât mai bine, adăugă Remus.

***

În dimineața următoare, toată lumea aflase că Hazel și Sirius intraseră în castel. Planul brunetei de a crea o diversiune a fost să meargă și să-l sperie pe Peter. Probabil că nu a fost cel mai inspirat plan, având în vedere că acum toată lumea era speriată de cei doi și de faptul că reușiseră să pătrundă în castel.

Peste noapte, Ron devenise un fel de celebritate, toată lumea dorind să afle ce s-a întâmplat de fapt în cameră și de ce ar fi dorit Hazel Meadowes să-l atace pe el și nu pe Harry. Teoria multora era că femeia încurcase paturile și s-a speriat când a realizat acest lucru. Desigur, mulți nu știau adevărul.

Orion Scamander devenise și el o celebritate, deoarece, atunci când a aflat de intrarea celor doi în castel, a început să spună că aceștia l-au atacat într-o sală de clasă pustie și au aruncat tot felul de blesteme îngrozitoare asupra lui. Ryan se simțea extrem de vinovat în acele momente; îl durea stomacul și tot ce își dorea era să dea timpul înapoi și să nu fi făcut acea farsă, pentru că acum, din cauza lui, Orion avea impresia că le-a agravat situația lui Sirius și Hazel, deoarece toată lumea credea că au atacat doi studenți nevinovați.

— Ryan, ești în regulă? îl întrebă Cade la prânz, când văzu expresia de pe fața lui.

— Mă duc să-i spun tatei că eu am făcut farsa. Am impresia că le-am agravat situația lui Hazel și Sirius. Dacă lumea știe că eu am fost de fapt implicat, poate e mai bine.

— Ai înnebunit? întrebă Jessica când îl auzi.

— Exact, făcu Chul. Știi că nu sunt eu adeptul farselor, dar gândește-te la consecințe dacă recunoști. Pe lângă faptul că Orion va vrea să-și ia revanșa, toată lumea va crede că i-ai ajutat pe cei doi.

— Dacă te face să te simți mai bine, îi poți spune lui Regulus, dar doar atât. Restul nu trebuie să știe, spuse Jessica.

Ryan se uită la prietenii lui, conștient că aveau dreptate și că nu se gândise deloc la acest aspect. Era mai bine dacă nu știa nimeni că ei au fost responsabili, însă tot nu putea să țină acest secret față de tatăl său. Așa că, după prânz, a mers direct spre biroul acestuia, cu inima mică cât un purice. Când intră în birou, îl văzu pe bărbat stând gânditor și uitându-se la ceva.

— Ryan, scumpule, e totul în regulă? îl întrebă Regulus când îi văzu fața îngrijorată.

Lacrimile începură să-i curgă șiroaie pe obraji, nefiind în stare să scoată vreun cuvânt, oricât ar fi încercat. Regulus se uită speriat la Ryan, se ridică de pe scaun și îl luă în brațe.

— Orice s-ar fi întâmplat, o să fie bine. Respiră. O să găsim noi o soluție, scumpule, spuse Regulus în timp ce îl mângâia pe spate și îi plasă un sărut pe creștetul capului.

— Îmi pare rău, spuse Ryan printre suspine.

— Sunt convins că îți pare rău, scumpule, dar acum dorești să îmi spui și mie pentru ce exact?

— Eu sunt responsabil pentru farsa care i-a fost făcută lui Orion. Am impresia că din cauza acesteia le-am agravat situația lui Sirius și Hazel.

— Oh, scumpule, nu le-ai agravat situația. Oricum lumea crede că sunt criminali; o farsă nevinovată nu va schimba asta. Când o să dovedim că sunt nevinovați, o să vezi că totul va fi bine.

— Deci nu ești supărat pe mine?

— De ce aș fi? Mă așteptam să-i faci o farsă băiatului, mai ales după zvonurile pe care le-a răspândit despre tine.

— Știi despre el? întrebă Ryan surprins, în timp ce simțea cum îi ard obrajii.

— Da, am auzit. Dorești să vorbim despre ce s-a întâmplat de fapt?

— Cred că îmi plac băieții și cred că îmi place mult de Cedric Diggory. Sunt extrem de confuz și nu știu ce să fac.

Regulus îl luă din nou în brațe pe Ryan; câteodată se vedea pe el însuși la acea vârstă, la fel de confuz în legătură cu propria sexualitate și la fel de nesigur în privința unui anumit băiat.

— Nu trebuie să știi ce faci acum. Nimeni nu spune că trebuie să știi în acest moment dacă ești gay, bisexual, pansexual sau altceva. Ai timp să-ți dai seama și să te descoperi pe tine însuți. Vreau doar să știi că, orice ar fi, eu o să te iubesc necondiționat.

— Mulțumesc, tata.