De ce ai, copile, spaima
Lupului hulit de haită,
Când tu ai în suflet arta
Omului iubit de soartă?

De ce arzi de focul groazei
Ce îți mistuieşte trupul,
Aşteptând semnele pacei
Ce le curăță lor duhul?

Care-i scopul ăstor lacrimi
Vărsate din patimi şi dor,
Când tu porți în spate inimi
Ce vor doar binele lor?

De ce îți uleşti tu soarta
Pentru ceva ce nu-i al tău,
Când tu doar ai primit coasta
Oamenilor ce au gând rău?

Alungă din ezitare,
Recunoaşte ce te apasă,
Când îți impun din nou o stare
Împungându-te în coastă.

Şterge-ți lacrima ce-ți brazdă
Astăzi un obraz sau altul,
Încetează groaza de-ți scaldă
Sufletul ce-şi pierde saltul.

Oameni răi sunt peste tot,
Iar şcoala nu e veşnică,
Răbdare să ai de preot
Şi scapi de lumea toxică.

Ai striga cu toți plămănii
Să îi opreşti din al lor joc,
Vorbe grele ca tăciunii
Ce ard mereu mocnind în foc.

Şi tu taci, nu-ți strigi durerea,
Dar te văd cum vrei să-i spui
Primului om de-ți taie calea,
Căci ai vorbi multe, dar cui?

Vreau atât să-ți dau un sfat
Să-ți mai potolesc necazul,
Căci eu îți simt un fremătat
Ce îmi arde lung grumazul.

Nu e dogoreala verii
Cum e palma sufletească,
Sufletul supus durerii
Precum limba lor tăioasă.

Astăzi poate e durere
Înghițindu-ți mii de lacrimi,
Mâine poate fi tăcere
Ascunsă în mii de patimi.

Culege din croi de ură
Numai fructul ce te-ajută,
Să îți faci din el natură
Înmulțind iubirea-ți mută.

Şi sunt cu tine-n iad de foc,
Iartă-mă în nume de mulțime,
Căci tot ce pot e să-ți fac loc
În brațe, să te apăr de cruzime.