slice of life | Albert & Iris | înainte de acțiunea din „Chemarea Lumilor"

     Clopoțelul sună strident când Iris împinse ușa. Instantaneu, se făcu mică – sunetul parcă fusese o sentință, condamnând-o să rămână o străină ce deranjase clipa suspendată a anticariatului. Din colțul îndepărtat al încăperii lungi și înguste, anticarul, ascuns aproape total de un ziar imens și galben, ridică o sprânceană, privind-o pe deasupra ochelarilor fără rame, apoi își trase iar ziarul în față, ca un paravan. Pe tăblia mesei ce ținea loc de tejgea sclipea vag apa dintr-un acvariu destul de mare, un singur pește – un betta roșu cu irizări albastre – tulburându-i calmul.

     — Bună ziua? încercă Iris, ecoul vocii fiindu-i înghițit de vrafurile de cărți de pe jos, de rafturi, de aerul gălbui și de praful ce se lipise de fiecare centimetru de hârtie.

     Un foșnet al ziarului fu singurul răspuns, iar ceva îi zise că nu avea rost să mai aștepte, stingheră, mai mult. La câțiva metri de ușă, holul o lua în dreapta, printr-o deschizătură mică, tapetată cu rafturi până aproape de tavan. Volumele erau puse pe două rânduri; cărțile din spate, aliniate ordonat, erau acoperite de altele, așezate pe orizontală, una peste alta și fără nicio considerație pentru dimensiunile lor, în mici teancuri de o stabilitate precară. Cu ochii la titlul unei cărți de pe cel mai de sus raft, Iris trecu pe sub boltă, se opri, aruncă o privire înapoi la anticar – se simțea ca o prințesă ajunsă în bârlogul unui balaur, care petrecuse secole adunând comoara aceea de cărți, iar o senzație irațională de rușine îi furnica degetele întinse spre cotorul ros al cărții. Dacă betta-ul nu s-ar fi mișcat, ar fi crezut că se trezise într-o pictură.

     Ușurată, luă cartea (nu fu nevoie să se ridice pe vârfuri, însă de întins, se întinse cu un real efort). Era o colecție de poezii, cu coperta ștearsă și cotorul ridat, în fiecare adâncitură ghicindu-se urma unor degete ce-l ținuseră cu patos. Cu cartea în mână, Iris continuă înaintarea. Ajunse într-o altă încăpere, ceva mai pătrățoasă, cu rafturi înalte străbătând-o pe trei rânduri, în așa fel încât îngrădeau privirea, făcând imposibil de cuprins întreaga cameră. O lumină venită dinspre peretele vestic indica prezența unei ferestre, însă în rest, era greu de spus ce se mai afla acolo.

     O luă la întâmplare, spre lumină, printre două rafturi lungi, înalte de vreo trei metri. Nicio ordine nu răzbătea dinspre selecția de cărți; volume mici, de buzunar, se sprijineau de ditamai tomurile, care-i aminteau lui Iris de dicționarul uriaș și greu între paginile căruia își punea mama ei „banii pentru zile negre". Tratate despre artă, cărți de istorie, critică literară, geografie, autobiografii, toate se amestecau într-un amalgam de coperți uzate, culori cândva vibrante, cotoare îngălbenite și ilustrații fermecătoare.

     — In-cre-di-bil, făcu o voce iritată și dezamăgită, în același timp, iar Iris aproape-și ieși din piele de spaimă.

     Întorcându-se fulgerător, se pleoști. Incredibil, într-adevăr.

     Între capătul raftului din spatele ei și fereastră, se afla o masă, înghesuită și veche, la picioarele căreia câteva cărți așteptau ca o mână binevoitoare să le ia de pe podeaua veche de linoleum. De peste tăblie, dintre paginile unui volum uriaș, care stătea deschis prin propria greutatea a paginilor A4, o țintuiau ochii albaștri ai lui Albert.

     — Tu ce cauți aici? vorbi, luând-o la rost parcă.

     — Scuză-mă, n-am știut că ți-ai luat anticariat. Aș fi putut jura că e un spațiu public.

     — Ha, ha, făcu Albert, sec. Zi sincer acum, tu citești?

     — Când am un pic de timp liber, da –

     — Nu, mă refer – știi să citești?

     Fu rândul lui Iris să râdă forțat. O parte din ea își dori să-i dea cu cartea-n cap. Erau singuri, la urma urmei...

     În schimb, inspiră adânc. Pașnică. Trebuia să fie pașnică.

     — Deci... Vii des pe-aici?

     Albert trânti cartea.

     — Doar când tata e în vizită în oraș.

     „Mulțumesc de răspuns, tot am înțeles" îi răspunse Iris mintal.

     — Ce-i aia?

     — Oh, asta? Întoarse cartea spre el. Ceva poezii, cred.

     Albert își dădu ochii peste cap.

     — Normal.

     O spuse ca pe ceva rău.

     — Nu-ți place poezia?

     — Bleah, prea dramatică.

     Se ridică, luând cărțile de pe jos și cărându-le pe lângă ea. Imaginea fu atât de amuzantă: Albert, de un 1,64 (acei patru centimetri făceau diferența, insista el), chinuindu-se cu un munte de cărți. Iris nu se putu opri din a întreba:

     — Te-ajut?

     — M-ar ajuta dacă m-ai lăsa în pace, da.

     Albert dispăruse deja spre camera principală. Cu un oftat distrat, îl urmă, lăsând poeziile de unde le luase. În față, Albert trânti cărțile pe tejghea, impactul scuturând acvariul și făcându-l pe anticar să foșnească nemulțumit din ziar. Cu un ochi critic, se uită la volume (Iris numără cel puțin 13), apoi vorbi.

     — Optzeci.

     Albert dădu din cap cu un zâmbet, de parcă anticarul ar fi trebuit să ghicească prețul, dar greșise colosal, iar asta îl distra.

     — Șaizeci, spuse, categoric.

     — Șaptezeci și cinci.

     Dar bătălia se terminase deja, căci vânzătorul acceptă suma întinsă de Albert, începând să-i împacheteze marfa. Satisfăcut, ca o pisică ce scăpase basma curată după ce făcuse o prostie, Albert se întoarse.

     — O, ești încă aici.

     O ocheadă aruncată mâinilor ei goale.

     — Și poeziile?

     Iris ridică din umeri.

     — Venisem doar în trecere, n-am bani la mine.

     — Mare sărăcie, murmură Albert, chipurile doar pentru el.

     Prefăcându-se că nu-l auzise, Iris își privi ceasul.

     — Păi, am de ajuns undeva. Pa!

     Cu asta, aruncă o privire anticarului.

      — La revedere.

      Îi făcu și lui Albert cu mâna, dar el nu răspunse. Clopoțelul de la ușă tăie clipa în două, iar Albert pufni și se întoarse să-și ia cărțile.

***

     A doua zi, Iris găsi banca goală. „Bineînțeles", își zise, „ce să caute la liceu când avem istoria muzicii la prima oră? Lasă, să vină doar fraierii."

     Se așeză, scoțându-și lucrurile din ghiozdan și punându-le în bancă. Sau, cel puțin, asta încercase, înainte ca degetele să i se lovească de ceva tare. Încruntându-se a mirare, scoase obiectul – o carte.

     Cartea cu poezii.

     Pe copertă era o notiță adezivă, cu câteva cuvinte mâzgălite în grabă.

„O dată pe an, fac o faptă bună și dăruiesc ceva celor bătuți de soartă. 

P.S.: Să nu te mai prind pe la anticariatul meu."

       „Meu" era subliniat de trei ori, insistent.

      Iris pufni scurt, mototolind bilețelul. Nimeri la fix coșul de gunoi. 



ALBERT ȘI IRIS!!!! THEY'RE BACK!

Pentru cei care sunt mai noi aici, „Chemarea Lumilor" a fost una din cărțile care se găseau pe contul meu prin 2022 (ce mult a trecut de-atunci😭), iar Albert și Iris erau protagoniștii, doi liceeni inteligenți, dar care nu se prea suportă, forțați să se alieze atunci când descoperă adevărul din spatele unui șir de crime ce terorizează orașul lor. E una din ideile la care am lucrat cel mai mult și sper să o pot readuce în lumină într-o zi.

Pentru cei care ați prins era 2022 alături de mine, sunt fericită să vă anunț că am deja vreo 40 de capitole cu idioții ăștia doi (și mulți alții). 

Mulțumesc pentru lectură și de abia aștept să vă citesc comentariile!!