metapovestire | satiră

     Razele soarelui intrară pe fereastră, prelingându-se peste chipul meu. Concomitent, alarma începu să urle.

     — Ah, La naiba! am bombănit, întorcându-mă pe o parte.

     — Lucy, micul dejun e gata, se auzi glasul mamei.

     — Mă trezesc imediat!

     Stai un pic. Unde sunt?! Camera mea are jaluzele, nu perdele subțiri care să lase soarele înăuntru. Mama nu e niciodată acasă pe când mă trezesc eu. Și numele meu nu e Lucy! Mă cheamă Gabriela.

     Ridicându-mă din pat, m-am îndreptat spre baie pentru a-mi face rutina de dimineață. Am intrat în duș, lăsând apa să-mi dezmierde pielea fină.

     Poftim? Eu n-am baie la mine în cameră...

     După ce am terminat dușul, am început să mă îmbrac pentru liceu; mi-am luat un top negru pe care scrie "swag" și o pereche de jeans mulați.

     Blugi skinny? Ce-i mizeria asta? M-am întors în 2015?

     Am coborât, ajungând în bucătărie, unde mă așteptau mama și fratele meu, Adam.

     — Adam, spuse mama, dă-i lui Lucy micul ei dejun.

     — Neața, sis, făcu fratele meu, punându-mi în față o farfurie cu clătite cu Nutella.

     Cine pana mea sunt oamenii ăștia?! De ce e mama blondă? Și de când am un frate?

     — Copii, continuă mama. Vreau să vă spun ceva. Am fost anunțată de la serviciu că va trebui să plec într-o călătorie de afaceri. Mă tem că veți fi pe cont propriu pentru următoarele două luni.

     Unde e călătoria asta de afaceri? Pe Marte?

     — Adam, să ai grijă de Lucy. Și să o duci tu la liceu!

     — Nu-ți face griji, mamă!

     — Bine, atunci vă las, trebuie să prin avionul.

     Zicând asta, mama a luat două valize (de unde le-a mai scos și pe astea, nu erau aici acum o secundă...) și a plecat.

     — Deci, plecăm? E deja târziu, nu vreau să întârziem la liceu...

     Adam îmi aruncă un zâmbet răutăcios.

      — S-o crezi tu, tocilaro! Nu pot fi văzut cu tine, o să-mi strici reputația.

     Credeam că suntem frați???

     — Of, bănuiesc că o să merg pe jos...

     Când am ieșit din casă, ducând în mână un termos cu cafea, Adam era deja la volanul bolidului lui, un Lamborghini albastru. Grozav, mi-am zis, eu sigur o să întârzii, dar măcar o să am timp să respir puțin înainte să ajung la liceu...

     Ok, nu pricep ce se întâmplă, dar ăsta clar nu e Bucureștiul. Unde am ajuns? Nu, deja e inutil să-mi mai pun întrebări. Dacă e un vis, e unul al naibii de complex. Nu, n-are cum să fie vis. Totul pare atât de... real. Ia să mă ciupesc – Au! Hmm, nu m-am trezit. Poate dacă o fac mai tare – AU! Nu, nu cred că o să meargă așa. Corpul ăsta... pare al meu, dar nu pot să-l controlez în întregime. E de parcă Lucy asta, oricine ar fi, mi-a luat locul, iar eu sunt doar conștiința ei (a mea?) și tot ce pot face e să emit gânduri și întrebări. Minunat. Util, chiar. Hai să mă adun un pic. Ce-am văzut până acum? O mamă absentă, un frate mai mare care se preface că mă urăște, clătite cu Nutella. Sună de parcă m-am teleportat într-o...

     În timp ce mergeam, cufundată în gânduri, n-am băgat de seamă când, din spatele meu, răsună huruitul unui motor. Oh, nu. Aș recunoaște sunetul ăsta dintr-o mie.

     M-am întors, gata să fiu umilită. Un Porsche roz opri în dreptul meu, de după geamurile fumurii răsunând o melodie pop. Dintr-o dată, unul dintre ele începu să se lase în jos, lăsând la vedere chipul lui Madison – cea mai populară fată din tot liceul. Regina, așa îi zic unii.

      Să mor eu de am mai auzit de moima asta până acu'.

     — Hei, tocilaro! făcu ea, dându-și o șuviță blondă după ureche. Nu pleacă nici autobuzul cu tine, nu-i așa?

     Domnișoară, habar n-am cine ești, dar roțile alea de fițe par să aibă o grămadă de locuri unde s-ar potrivi bine un cui, așa că ai grijă cum vorbești cu mine, dacă vrei să mai rulezi cu abominația asta roz pe șosea.

     — L-lasă-mă în pace, Madison, am murmurat, plecându-mi capul în jos. Vocea îmi tremură.

     Nu!! Pe bune? De ce te faci mică? Aruncă-i cafeaua direct pe scaunul de piele! Mai bine, țintește la față!

     — Aww, micuța tocilară se bâlbâie, zise Madison pe o voce subțire, chipurile îngrijorată.

     M-am retras și mai mult în mine. Cocul meu dezordonat părea gata să se desprindă. Ochelarii îmi alunecară pe nas. Cu coada ochiului, le-am observat pe prietenele lui Madison, înghesuite pe bancheta din spate. Râdeau și se uitau la mine. Una din ele îmi făcu și o poză.

     Dă-mi tag dacă mă postezi, declasato ce ești. Ai noroc că nu-ți pot face nimic.

     Madison tură motorul și mă lăsă în praf, singură și învinsă.

     Hai, fată, ai și tu un pic de încredere în tine. Deja încep să mă simt penibil.

     Mi-am continuat drumul, ajungând în cele din urmă la liceu. Cu capul plecat, am trecut prin curte, printre elevii de bani gata care mă înconjurau, în hainele lor scumpe, cu cheile de la mașinile lor scumpe în mâini sau în buzunare. Atât de ocupată să nu fiu băgată în seamă, am ajuns să nu mai fiu atentă pe unde merg. Până când...

     M-am lovit de un perete.

     — Ahem.

     Mi-am ridicat privirea. Ups... ăla nu fusese un perete. Intrasem direct în pieptul bine sculptat al unui tânăr înalt, cu păr negru și tatuaje ce i se iveau pe sub gulerul tricoului mulat. E... atât de frumos.

      Ce față de camion are.

     — S-s-scuze –

     — Fii atentă pe unde mergi, tocilaro.

     Nici nu apucă să plece bine de lângă mine, că o fată răsări parcă de după colț.

     — Emma! am sărit să o îmbrățișez.

     Asta cine o mai fi?

     Emma e cea mai bună prietenă a mea... Și singură.

      Mersi de clarificare, șefa.

     — Doamne, Lucy! începu să se entuziasmeze Emma. Nu-mi vine să cred. Acela era Derek Black, cel mai sexy băiat din liceu! Și tu ai vorbit cu el!!!

    Altă căpiată.

    — Vorbit e mult spus...

     — Nu, crede-mă! Am văzut cum s-a uitat la tine!

     Cruciș?

     — Știi ce înseamnă asta? continuă Emma. Te-a observat! Poate ai o șansă să te invite la balul vampirilor!

     Scuze, ce?

     — Emma, te rog! Știu că Derek e regele vampirilor și că va lua o fată la marele bal, dar toată lumea știe că el e împreună cu Madison...

     — Nuuu, s-au despărțit acum două zile!

     — Nu se poate... Asta înseamnă că... Nu, de ce aș avea o șansă? Sunt doar o tocilară.

     — Stai liniștită, Lucy! Știu ce trebuie să facem. Mergem la Mall! O să te ajut să devii cea mai bună versiune a ta.

     Păi și până acum ce te-a oprit? Halal cea mai bună prietenă...

     — Chiar crezi că va merge?

     Ar face bine să meargă. Hai să-i arătăm lui Madison aia! Și, poate între timp, o să găsesc și eu o modalitate de a mă întoarce în lumea de unde am venit.

*Capitol necorectat

De multă vreme voiam să iau câteva din clișeele alea pe care le-am tot disecat în „Ucide Clișeul" și să încerc să scriu ceva bazat pe ele... doar că, evident, trebuia eu să fiu mai cu moț și să adaug un mic plot twist:) Am făcut tot posibilul să imit stilul ăla clasic ce carte de pe wattpad din epoca de aur, dar e o treabă mult mai grea decât pare. Oricum, sper să vă amuze măcar puțin rezulttul.