După ce i-am relatat căpitanului ultimele noutăți despre echipaj și după ce i-am povestit cu lux de amănunte tot ce mi se întâmplase pe navă după ce el fusese împușcat, l-am îndemnat cu dragoste să se odihnească. Rănile îl dureau îngrozitor și vedeam că face eforturi vizibile să mențină o conversație. Atunci îi dădusem să bea apă pentru a rămâne hidratat și îi administrasem laudanum a-nu-știu-câta-oară, pentru durerile pe care le avea din cauza operației. Câteva momente mai târziu, văzusem cum John închisese ochii grei și cum se cufundase într-un somn adânc, odihnitor.

   Acum mă jucam cu degetele prin părul lui nearanjat și îi mângâiam din când în când obrazul acoperit de o barbă neagră și deasă. Privindu-i cu drag chipul suferind, mă gândeam ce șanse ar avea dragostea noastră într-o lume condamnată. Ar fi putut vreodată un boboc de trandafir să se ițească deasupra unui pământ înghețat și nins, și apoi să supraviețuiescă în cel mai nefavorabil mediu? Nu, nici cel mai iscusit grădinar nu ar fi garantat că o asemenea floare ar putea dăinui în toiul iernii. Așa cum nimeni nu garanta că dragostea noastră ar putea înflori în asemenea împrejurări...

Am oftat dezamăgită.

   Nimeni nu părea să înțeleagă dragostea noastră. Nimeni nu voia să ne ajute într-un fel sau altul!
De ce oamenii nu ne lăsau în pace? Sau de ce preotul Abel nu ne cununa? Nu se accepta o femeie, soția căpitanului, la bordul năvii?
Sau nu se lăsau oamenii de piraterie?
Sau ce l-ar fi costat pe Will să ne pună pe mine și pe căpitan într-o barcă de salvare și să ne lase pe mare? Sigur găseam eu și John o insulă părăsită pe undeva și trăiam acolo fericiți până la adânci bătrâneți.
Am râs în sinea mea la ultimul gând.

Numai în povești ar putea trăi oamenii fără griji pe o insulă, nu în viața reală. Oh - și numai poveștile au un final fericit.

Realizând asta, am făcut buzele pungă și inima mi s-a împietrit față de Will - omul care ne stricase basmul și pusese bețe în roate iubirii noastre de la început.

— Cine te-a supărat?

Am ridicat ochii surprinsă și am văzut că John se uita la mine cu ochi calzi, obosiți.

— Tu nu dormi? l-am întrebat în schimb, privindu-l uimită.

— Am auzit cum tună și fulgeră - și eram sigur că s-a stârnit o furtună. Când colo, doar tu erai.

Am râs înfundat.

— Ai simțul umorului chiar și acum, hm?

— Dacă spui tu...

A urmat o tăcere surdă între noi, aproape tensionată, în care amândoi așteptam ca celălalt să spună ceva și să spargă gheața.
John închisese ochii din nou iar respirația lui regulată străbătea aerul. Pentru o clipă, am bănuit că a adormise, însă vocea lui ușor răgușită m-a luat prin surprindere când a zis:

— Și? a întrebat John, tot cu ochii închiși. Cine te supără?

— Eu... Eu...

Mi-am dus mâinile la tâmplă și am oftat prelung, încercând să îmi stăpânesc emoțiile și plânsul care amenința să iasă la suprafață.

— Mă tot întreb dacă dragostea noastră ar putea avea o șansă...

— Ți-am zis, Kate. A spus căpitanul cu glasul frânt.
Apoi el și-a întors capul în direcția mea și m-a privit adânc în ochi, adăugând:

— Te rog... Nu fă lucrurile mai grele decât sunt deja...

— Dar de ce?! am insistat eu, ca un copil încăpățânat căruia nu i se permisese lucrul dorit.

— Will... -

— Tot despre el e vorba! Știam eu!

— Ar putea veni din clipă în clipă aici și ar putea termina ce alții nu au reușit...

— Will a fost problema de la început! m-am ofticat eu. Dacă nu era el, eu eram încă pe nava unchiului meu. Sau în cel mai bun caz, eram deja căsătorită cu tine.

Spunând acestea, i-am luat mâna lui bătătorită în palmele mele, privind cu entuziasm la fața lui dragă.
John a zâmbit scurt.

— Kate, Kate. Războinica mea încăpățânată! Nu te dai înapoi niciodată, hm?

Am simțit cum inima mi se încălzește instantaneu și m-am apropiat mai mult de chipul lui.

— Niciodată nu voi da înapoi, i-am șoptit cu dragoste. Îți promit.

Am pecetluit micul legământ cu un sărut pe obraz și mi-am cuibărit brațele în jurul gâtului său.

— Vei fi bine, John. Promite-mi că vei lupta să trăiești. Indiferent ce se va întâmpla.

John a tăcut o clipă, două, trei...
Și răspunsul mult dorit întârzia să apară.
Am înghițit în sec, simțind cum aerul din plămâni se diminuează din cauza suspansului și așteptării. Începeam deja să simt un junghi de tristețe în inimă și să mă gândesc la ce e mai rău, când vocea căpitanului m-a rupt din visare:

— Kate, ceri un lucru prea mare.

— Nu, John, nu e așa. Ai luptat până acum, de ce nu ai face-o și de acum încolo?

Întrebarea mea l-a pus la colț și am văzut că se simte stingherit. Am văzut cum a strâns ochii și a încleștat maxilarul, ca și cum se lupta în sinea lui cu ceva.

— Ce te reține, John?

— Nu merit dragostea ta, a spus înfrânt. Te rog, lasă-mă să mor în pace...

— Nu! Eu nu te voi părăsi! Așa cum nici Dumnezeu nu o va face niciodată.

Am văzut cu ochii mei cum John s-a emoționat la aceste cuvinte dârze și pentru o clipă, i-au tremurat buzele. A făcut un efort mai mare, care i-a scos un icnet și s-a întors mai bine pe partea dreaptă ca să mă vadă. Mi-a cuprins fața cu palma lui mare și blândă - așa cum obișnuia să facă - și mi-a zâmbit în cel mai dulce mod posibil. Ochii lui verzi, încadrați de părul castaniu, scânteiau cu dragoste în timp ce mă privea cu nesaț. Nu puteam decât să admir la rândul meu fața lui frumoasă și inima de care mă îndrăgostisem... Era un om chipeș, capabil să iubească, dar încăpățânat și protector. Poate prea protector. Dar îl iubeam exact pentru ceea ce era - și nimic mai mult. În acel moment mi-aș fi dorit pentru a mia oară ca lucrurile să fi stat altfel, să ne fi cunoscut în alte împrejurări, să fi trăit povestea noastră de dragoste în altă parte. Mi-aș fi dorit un final fericit... Atât de mult...

— Ești comoara mea, Kate. Ești lumina ochilor mei și te iubesc cum nu am iubit în viața mea. Sunt nebun după tine. Îmi place încăpățânarea ta, apreciez curajul tău și te respect.

Inima mi s-a topit la aceste cuvinte și simțeam cum aceasta o ia la galop ascunsă undeva în pieptul meu.

— Dar... a adăugat el, întristat.

Și cuvântul acesta a spulberat o parte din fericire...

— Nu știu ce va fi cu mine. Aș putea trăi azi și mâine s-ar putea să nu mai fiu. E grea viața cu un pirat. Chiar și cu un fost pirat. Lumea nu va înțelege niciodată și nu va uita faptele mele.

— John, vreau să trăiești, ți-am mai zis asta. Și insist. Vreau să lupți așa cum te știu eu. Vreau să fii viteaz. Vreau să te ridici și să fii tare!

Pentru un moment, m-am așteptat ca el să mă contrazică și să contracareze spusele mele cu vorbele și gândirea lui, însă nu a fost așa. John a oftat și a clătinat inexplicabil din cap, ca și cum voia să se debaraseze de gândurile-i deprimante.

— Bine... Voi încerca.

Cuvintele nu ar putea fi de-ajuns pentru a descrie starea de fericire și euforie pe care am simțit-o în momentul în care am auzit cuvintele acestea. Nu erau chiar perfecte, nu era promisiunea pe care voiam să aud, dar erau ceva! Aveam o șansă că John va lupta și va trăi! Și asta îmi era de-ajuns deocamdată.

— Te rog să încerci mai mult! l-am tachinat eu. Am nevoie de tine.

— Și eu de tine... a mărturisit John, cu fața zâmbitoare.

El mi-a luat mâna intr-a lui și a continuat:
— Nu știu ce m-aș fi făcut fără prezența ta în viața mea. Nu știu dacă aș mai fi fost în viață fără tine. Îți datorez destul de multe... Și voi încerca să mă revanșez.

Am zâmbit cu drag și mi-am apropiat chipul de al lui.

— Vreau doar ca tu să fii bine și să rămâi în viață. Asta e "reavanșa".

A urmat o tăcere adâncă, în care ochii noștri s-au întâlnit scânteietori și inimile noastre băteau în tandem, cuprinse de emoții neînțelese. Căpitanul și-a coborât privirea ca în transă, spre buzele mele și le-a cuprins într-un sărut care trimitea fiori în tot trupul. Nu puteam ști ce ne aștepta în restul zilei, cum nu știam nici ce va fi în ziua următoare. Dar clipa era a noastră. Și aveam dreptul să ne bucurăm de ea, oricât de scurtă ar fi fost.

* * *

  Încet-încet, seara s-a așternut tăcută peste ocean, întunecând încăperea în care ne aflam eu și căpitanul John de o zi. Afară se mai auzeau glasuri bărbătești neînțelese, valurile oceanului cum se răsfrângeau pe lemnul corăbiei și... se mai auzea o mare liniște în sufletul meu.
John adormise din nou după o doză de morfină și eu îl vegheasem dormitând, visând, sperând, gândind... la ceea ce va urma.
   În noaptea aceasta aveam în plan să ies din spițerie, să îl caut pe preotul Abel și să îl trimit de urgență la John - care simțea nevoia grabnică să vorbească cu un duhovnic despre starea lui spirituală. Speram de asemenea ca sănătatea lui fizică să se îmbunătățească și să își revină, ca să își țină promisiunea că va lupta pentru viața lui. Măcar reușisem să îi smulg o juruință înainte de a ieși pe ușă - în privința aceasta eram mai liniștită. Aveam acum încrederea că John va face tot posibilul să se ridice din pat și să ducă povestea noastră către un final. Fericit sau nu, asta se va vedea în timp.

  Tot meditând, așteptam ocazia potrivită să deschid ușa încăperii și să mă strecor afară. Eram cu urechile ciulite la zgomotele și la vocile piraților de pe punte și încercam să îmi dau seama din auzite dacă puntea era liberă sau nu. Adevărat, hainele de pirat mă ajutau într-o oarecare măsură în deghizarea mea, dar nu puteam să mă bazez doar pe ele. Dacă mă aborda un matelot, eu nu aș fi putut interpreta un glas de bărbat credibil și totul s-ar fi dus pe apa sâmbetei. Trebuia să mă strecor pur și simplu afară, să tac și să observ. Speram că planul acesta avea să funcționeze și speram să îl găsesc pe preotul Abel undeva!

Am inspirat adânc aer în piept și am expirat la fel de încet, eliberându-mi inima de niscaiva tensiune. Mi-am șters de pantaloni mâinile transpirate și am privit încă o dată în direcția căpitanului, ca un rămas bun.
John încă dormea liniștit pe masă, cu o cămașă mototolită sub cap și cu un cearceaf alb pe el. Respirația lină abia se făcea auzită și puteam observa cum pieptul i se ridică și coboară ritmic.
  M-am apropiat de locul în care zăcea și pentru ultima oară, l-am sărutat scurt pe obraz. I-am șoptit la ureche că voi reveni cât mai curând, chiar dacă știam că nu mă auzea. Iar pentru orice eventualitate, am luat colțurile cearceafului și i-am acoperit în întregime trupul ca unui mort, pentru a-l proteja de privirile nedorite într-un caz că cineva intra în spițerie în absența mea.
  Luandu-mi inima în dinți încă o dată, m-am apropiat de ușă și am ascultat sunetele nopții.
Nu se auzea nimic neobișnuit, nu se auzea nici măcar o voce, ci doar scârțâitul deranjant și ritmic pe care îl producea corabia. Nu puteam să îmi dau seama dacă felinarele fuseseră deja agățate și aprinse, din cauză că ușa spițeriei nu avea nici măcar un oblon prin care să pot vedea ce se petrece afară. Puteam doar să bănuiesc și să îmi închipui.

  Am numărat în gând până la zece și la ultima cifră rostită, am apăsat cu emoții clanța ușii. Am ezitat o clipă să ies din cameră, timp în care am măturat cu privirea puntea corăbiei. Într-adevăr, totul părea în regulă, felinarele erau aprinse și noaptea înstelată își făcuse drum pe bolta cerească albastră. Luna plină strălucea liniștită undeva sus, veghind tăcută asupra a ceea se se petrecea sub ea. Era o noapte liniștită, luminată, frumoasă și perfectă pentru a duce la îndeplinire un plan bine întemeiat...nu-i așa?

  Însuflețită de pacea corăbiei, am făcut un pas în față, ieșind din cameră și prezentându-mă pe puntea de comandă, moment în care o sabie mare s-a ivit parcă de nicăieri și s-a oprit direct pe grumazul meu.
Speriată, am scos un icnet involuntar și m-am blocat instantaneu, înghițind în sec.

Atât mi-a fost aventura...
m-am gândit eu, cu inima bubuindu-mi în piept. Doamne, iartă-mă și primește-mi sufletul.

Am închis ochii, așteptând ca sabia să își ducă la îndeplinire misiunea, Will să își ducă la capăt răzbunarea și eu să plec pe lumea cealaltă.
Însă sabia întârzia să facă vreo mișcare.

  În schimb, am auzit o voce de bărbat:

— Scoate-ți sabia din teacă și luptă ca un bărbat!

Am deschis ochii surprinsă.
Deci nu știa că sunt Kate?

Am făcut ca la comandă o mișcare lentă, tremurândă, către treaca din stânga mea și am ridicat în sus sabia, îngrozită de ceea ce va urma.

Cum avea să lupt? Nu știam nici măcar o mișcare să fac cu un asemenea instrument!

Oh, Doamne, oh, Doamne, scapă-mă de aici! am exclamat în gândul meu, disperată.

Piratul și-a retras sabia de la gâtul meu și a fluturat lama în aer, pregătindu-se să lovească undeva în partea mea stângă. Observând lucrul acesta, m-am eschivat la timp și sabia a lovit tocul ușii. Profitând de ocazie, am făcut câțiva pași în spate pe punte, aruncând o privire la scări și calculând care ar fi șansa mea să fug într-acolo. Însă piratul mi-a bănuit intenția și cu ochi scânteietori, s-a năpustit a doua oară către mine. Când a ridicat el sabia în sus, am ridicat-o și eu pe a mea la timp, eschivând pe latură lovitura lui. Însă atacul fusese atât de puternic, încât m-a izbit de balustrada năvii și m-a țintuit locului.

— Ești mai slabă decât am crezut, femeie.

Femeie.
Deci știa cine sunt!

Vocea piratului nu părea a lui Will. Atunci cine putea fi?

— Se spune despre mine că mi-am omorât familia înainte de a veni pe navă.

Ca un fulger, mi-am amintit că exact aceleași vorbe le rostise și Matt când îmi prezentase pe scurt, pirații de la bord. Aveam de-a face cu Ucigașul Bill.

Ochii lui scânteietori ca lama unui cuțit, m-au străpuns cu privirea, în timp ce lamele săbiilor noastre rămăseseră intersectate. Eu eram blocată între bordura năvii și trupul bine făcut al bărbatului și bănuiam că Ucigașul avea de gând să mă arunce peste bord...
Am înghițit în sec, auzind valurile furioase ale mării și privind cu coada ochiului cum acestea se izbeau învolburate în corabie. Cum nu știam să înot, sfârșitul acesta ar fi fost unul tragic pentru mine. Doar dacă...

  Mi-am dus privirea către a lui și am rămas nemișcată, observând cum trăsăturile feței lui se îmblânzesc dintr-o dată și cum se cufundă în altă lume.

— Martor mi-e Dumnezeu că nu am fost de vină!

Bărbatul mi se mărturisea - dintr-un motiv sau altul - și nu puteam decât să fiu ochi și urechi. Matt spusese că Bill nu vorbise niciodată despre familia lui...

— C-ce s-a întâmplat? am întrebat eu cu un fir de voce, gândindu-mă în același timp cum să ies din capcana lui și să fug.

— Călătoream către Kentucky cu trăsura și am fost atacați de niște tâlhari fără scrupule. Ne-au jefuit, mi-au omorât cei doi băieți și soția, iar pe mine m-au târât cu ei. Apoi doi nenorociți au declarat că eu am fost ucigașul familiei mele și că mi-am luat tălpășița! Ha! Și acum sunt căutat de autorități! Pe nedrept! Am stat ca un câine legat două săptămâni la tâlharii aceia, fără mâncare și cu apă murdară, până a venit John. El a plătit un preț să mă răscumpere. Și da, am rămas în umbra căpitanului până acum și m-a învățat să lupt. M-a luat sub aripa lui când totul a fost pierdut pentru mine și i-am jurat să-i rămân credincios.

Spre surprinderea mea, Bill și-a retras sabia și a pus-o în teacă, ridicând în sus bărbia.

— N-ai învățat să lupți cu sabia, dar apreciez că lupți cu sufletul.

Am rămas fără cuvinte, mută, la mărturisirea lui și nu îmi venea să cred că o altă inimă de pe nava aceasta fusese atinsă involuntar de comportamentul meu...

— Du-te și fă ce ți-a zis căpitanul John! a spus Bill, încuviințând cu borul pălăriei. Pentru mine a venit momentul să îmi achit datoria. Știi cum e... pentru orice faptă este o răsplată...

Vorbind în pilde, s-a așezat din nou la cârma corabiei, gânditor și tăcut, cu fața crispată dar hotărâtă. Nu voiam să-l întreb ce are de gând, ci am preferat să-l las în lumea lui și să nu îl răscolesc cu întrebări inutile.
Privind acum la chipul său, am observat cu ușurință o vânătaie urâtă pe obrazul lui drept, semn că fusese lovit crunt de cineva. Oare să fi fost Will făptașul? Tot ce e posibil, având în vedere că ieri Will a lovit bărbatul de la cârmă din cauză că nu știa să manevreze corabia. Sau din cauză că ne îndreptam într-o altă direcție față de ceea pe care o voia Will!

— Bill? am întrebat într-un fir de voce, bănuind dintr-o dată ceea ce voia să facă piratul. U-unde mergem?

— În iad, domniță. Te sfătuiesc să fugi.

Mai răvășită ca niciodată, i-am ascultat sfatul și am luat-o la fugă pe scări pe puntea mateloților fără să mă uit înapoi. Am ajuns fără suflare lângă un catarg și m-am ascuns în spatele lui, gâfâind și privind în sus. Încercam parcă în zadar să îmi recapăt suflarea și să îmi liniștesc bătăile inimii pierdute de sub control.
Mi-am dus mâinile la tâmplă și am clătinat din cap.

Despre ce iad vorbea Bill? Acum e așa o liniște pe corabie, de ce să fie haos?! Nu înțeleg.

Cuvântul acela îmi stăruia în minte:

Iad. Iad.
Ce să fie?
Flăcări? Durere?
Dar cum să ne îndreptăm într-acolo? mi-am continuat disperată monologul în gând. Nu pot să...

În timp ce vorbele acestea îmi rătăceau prin minte, am zărit în întuneric câteva luminițe plutitoare pe apă. Erau oaze de lumină în întunericul care stăpânea apele.
Mi-am îngustat ochii, încercând să deslușesc o siluetă, dar târziu mi-am dat seama că acelea erau alte felinare luminând în noapte o altă corabie...

— Tu ești, Kate?

Auzind această voce, am tresărit speriată și mi-am abătut privirea de la luminițele plutitoare. Fiind deja recunoscută, am fost bulversată și uimită în aceeași măsură, când am stat față în față cu un chip cunoscut.
Privind la fața bărbatului, îmi aminteam ceva familiar, dar nu înțelegeam unde îl mai văzusem...

— Mi-ai uitat numele - din nou.

A observat tânărul, apropiindu-se periculos de mult, cu pași de felin.

Bâjbâind în întuneric, am făcut nenumărați pași în spate, încercând să-mi amintesc cum se numea acest om impertinent. Am răscolit toate sertarele minții până când am găsit ceea ce căutam.

— Nick! am rostit numele victorioasă dar cu gust amar pe buze. Ce vrei?

Așa cum îi era obiceiul, Nick purta cu el un braț de funii pentru a acoperi scurgerile năvii și pentru a face noduri. Însă de ce presimțeam că acum lucrurile stăteau altfel?

Tot pășind în spate, m-am lovit cu spatele involuntar de două cutii din lemn așezate una peste alta lângă parapetul năvii.

— Ți-ai pus pantaloni, hm? Să știi că îmi plăceai mai mult în rochie...

Nick s-a oprit în dreptul meu și a rânjit nerușinat.
El ar fi fost un băiat frumos, m-am gândit într-o clipă. Însă faptele lăsau de dorit și acopereau frumosul care se vedea în exterior. Interiorul lui murdărea și partea dinafară a trupului...

— Pe cine crezi că păcălești? a rostit el, punându-și mâinile musculoase în dreapta și în stânga mea.

— Te-am mai văzut o dată noaptea pe aici, îmbrăcată la fel... Și mergând ciudat. Am văzut cum ai intrat la John... Și asta mi-a dat de gândit.

Oh, nu! am exclamat în gând, știind perfect care fusese momentul.
Mi-am plecat în jos privirea rușinată și m-am condamnat că fusesem atât de slabă și fusesem descoperită atât de ușor...

— În astă seară, a continuat el cu un ton veninos, m-am convins că nu ești un bărbat.

A privit nesățios la fața mea și la bustul meu, ceea ce mi-a activat un instinct de autoapărare și o furie de nedescris. Poate eram supărată că mă descoperise, poate că îmi era scârbă de faptele lui, poate voiam să îl pedepsesc, sau poate... toate la un loc umpluseră paharul.

L-am plesnit peste față.

Atât i-a trebuit. Nick a mârâit necontrolat și a încleștat maxilarul nervos, în timp ce mi-a imobilizat brațele cu o strânsoare de fier.

— Nesimțită ce ești! Tot John îți trebuie?! a scuipat bărbatul. Orbit de gelozie, a început să desfacă funiile de la brațul său, cu intenția de a le folosi și de a mă lega.

— John e tot ceea ce tu nu ești! i-am zis drept în față, cu toată sinceritatea. Ieși din calea mea!

Cu o mișcare rapidă, l-am lovit între picioare cu genunchiul drept, folosind toată forța mea. Nick s-a chircit de durere și eu am profitat de ocazie să mă strecor din capcana lui și să o zbughesc către trapa care ducea în partea de jos a năvii.

— O să îți pară rău! Mă jur! a strigat în urma mea. Cunosc pe cineva care ar fi tare încântat acum să audă veștile că roșcata are pantaloni!

Am auzit râsul lui sălbatic până m-am cufundat în întuneric sub chepeng și am respirat ușurată că scăpasem cu viață și de data aceasta, ca prin minune.
Nu venise după mine și asta era un avantaj.

   Meditând la cele întâmplate, am realizat că Bill devenise un real ajutor în protejarea căpitanului și îi eram recunoascătoare pentru alegerea făcută. Probabil el fusese la cârmă în noaptea aceea când intrasem în camera lui John pe ascuns și găsisem postul lui de veghe părăsit. Da, cu siguranță știuse ce face! Să fi fost tot el omul care lăsase la intrare bocceaua cu apă și cataplasma? Ori fusese el, ori chiar lăsase de bunăvoie pe altcineva să ascundă după ușă micul dar. Oricum ar fi fost, Bill avusese o inimă de aur și plină de compasiune pentru căpitanul său muribund.
În schimb, Nick își arăta o latură prea întunecată ca să o pot înțelege. Nu fusese el acela care mă salvase din mâna unui pirat în temniță? Nu fusese el prietenos cu mine la început? Sau ce scopuri să fi avut? Era gelos că nu îl cinstisem cu nicio atenție?
Vânzând că nu manifest niciun interes față de persoana lui, inima i se împietrise și toată dragostea pe care credea el că o poartă, s-a transformat în ură. Devenise un om hidos și răzbunător! Genul de om care trebuia evitat cu orice preț.

  Problema adevărată din toată situația asta, era că Nick alesese să mă trădeze și să mă dea în vileag cât de curând. Eram sigură că în acest moment se îndreaptă cu pași repezi către Will să îi aducă vestea mult așteptată...

#Salut, dragii mei!
După o lungă perioadă de absență, am revenit cu un capitol nou și mult așteptat la cartea cu pirați ❤️

Vreau să vă anunț că următorul capitol va fi ultimul și apoi va urma un epilog!

Volumul acesta se va sfârși cât de curând!
Doamne, am emoții numai când mă gândesc! :))
Cineva e fericit împreună cu mine??

Până atunci, hai să reflectăm asupra celor întâmplate:

• Ce credeți despre Bill și despre povestea vieții lui? V-a surprins comportamentul lui de final?

• Ce credeți că a spus Bill? Unde se îndreaptă corabia de fapt? Ce sunt acele luminițe plutitoare?

• Dar despre Nick ce părere aveți?

• Care va fi finalul acestui volum, în lumina celor recent întâmplate?

Cu aceste întrebări închei capitolul și aștept cu nerăbdare să-mi împărtășiți ceea ce credeți! ❤️

Cu mult drag,
Eliza