„Tu îi ascunzi la adăpostul Feţei Tale de cei ce-i prigonesc"

Psalmul 31:20

Nimic nu este mai dulce ca somnul după o zi lungă și aglomerată. După o zi în care am luptat, am sperat, m-am îmbrăcat ca un bărbat - m-am comportat ca unul... meritam odihna. După o zi în care am aflat că vrăjmașii îmi pot fi prieteni și că prietenii mă pot părăsi; după o zi în care am pierdut și ultimul ajutor sperat; după o zi în care m-am simțit singură și părăsită... Doar somnul a fost sedativul de care am avut disperată nevoie. Da, nimic nu a fost mai plăcut decât momentul acela când am pus pleoapă pe pleoapă și am uitat de lumea înconjurătoare. Dar cum momentele de odihnă nu există pe o navă de pirați, nu am putut avea parte de așa ceva prea mult timp.

În după masa zilei am fost trezită din somn de către ultima persoană pe care aș fi vrut să o aud:

- Idiotule!! Unde suntem acum?!

Am deschis ochii cât cepele, convinsă că Will mi-a aflat locația și că a intrat în spițerie urlând nebunește. Spre marea mea ușurare, ușa era închisă și căpitanul era la locul lui pe masa de spitalizare. Atunci ce...?

- Chiar nu știi să citești o amărâtă de hartă?! zbiera Will în continuare.
Abia atunci mi-am dat seama că el țipa la un matelot aflat mult prea aproape de ușa spițeriei.

- Nu știi să folosești o busolă?! Tâmpitule!

Am înghițit în sec și m-am afundat mai mult în scaunul pe care mă aflam. Mă temeam ca respirația mea să mă dea de gol; mă temeam să mișc un deget sau un picior, ca nu cumva să provoc un zgomot neașteptat și să atrag atenția noului căpitan care nu era prea fericit. Îmi mușcam interiorul obrajilor și așteptam cu sufletul la gură ceea ce avea să urmeze. Înmărmurisem. Nu puteam să mă ascund niciunde. Era prea târziu să părăsesc încăperea. Will era prea aproape și exagerat de nervos. Doar o ușă neîncuiată ne despărțea...

Oricine ar fi fost acum ținta acuzelor sale, nu era de bine.

- Insula Barbados!! Barbados!! Se află în Vest! Ce indică acum busola, nătărăule?! Hă?!

S-a auzit un sunet înăbușit și un geamăt de durere.

- Spune! Ești chior?!

Din nou o bubuitură. De data asta cineva a îngânat câteva cuvinte...

- Aha! Treci acum și schimbă direcția, prost ce ești. Nu'ș cine te-adus în corabia asta! Acum din cauza ta locația noastră poate fi descoperită de corsari sau de Marina Regală! Știai?! Imbecilule! Cine m-a pus să te pun la cârmă?! Ești un incompetent! Mișcă-te acum dacă nu vrei să te împușc drept în cap! Trebuie să pregătesc arsenalul și să pun oamenii în gardă doar pentru că tu dormi în papuci!! Pe toți peștii mării... ce oameni am!

Am auzit alte câteva proteste dincolo de ușă, dar mai îndepărtate și neclare. Se pare că Will zbiera ordine în dreapta și în stânga, agitat ca un leu flămând în cușca lui. Măcar era prea ocupat ca să se gândească la mine sau la căpitan.
Am simțit că mă topesc de ușurare auzind că Will plecase din dreptul ușii și nu mai prezenta nicio amenințare pentru mine sau pentru John. Nu intrase în spițerie! Pentru moment, viața mea era salvată datorită milei lui Dumnezeu. Oh, cât de aproape fusese! Cât ar fi fost să deschidă ușa într-o doară și să mă găsească aici, doftoricindu-l pe căpitan? Cu siguranță că am fi fost împușcați amândoi pe loc!

Mi-am șters cu dosul palmei broboanele de sudoare apărute pe tâmplă și am expirat încet aerul din plămâni. Simpla prezență a lui Will îmi provoca o stare de neliniște. Nu înțelegeam nici acum de ce John îl luase cu el în corabie, când temperamentul acestui om era irascibil și se vedea clar perfiditatea pe care o emana din toți porii. Nu ar fi trebuit niciodată să îi acorde încredere acestui șarpe veninos! Acum Will își trădase căpitanul și iată în ce stare îl adusese! Și mateloții cât aveau de îndurat pe urma lui!

Cu ochii plini de durere am privit către John. Oamenii aveau nevoie de el. Eu aveam nevoie de el. Încă zăcea inconștient, avea o culoare albă la față, cearcăne întunecate la ochi și obrajii îi erau supți în interior, ca și cum o lipitoare îi furase toată vlaga din trup. Îmi aminteam cu durere că așa arătase și mătușa Herriet când zăcuse în pat bolnavă și apoi murise...
Îmi doream nespus de mult să-l ajut pe John cu ceva, cu orice, ca să își revină din somnul morții mai curând! Dar ce puteam face?!
Am oftat descurajată și mi-am cuprins cu ambele mâini capul. Un gând mi-a trecut prin minte și am meditat asupra lui: oamenii de multe ori au anumite limite, tocmai pentru ca Dumnezeu să intervină în punctul acela de slăbiciune și să Își arate puterea. Și acum simțeam o nevoie disperată de a vedea acea putere divină la lucru!

Doamne, fă o minune. Doamne, fă o minune, continuam să mă rog în gândul meu, stăruind asupra chipului celui drag. Știu că atunci când eu nu mai pot, Tu poți!

Rugăciunea înălțată din sinceritate mi-a provocat lacrimi în ochi, pe care am dorit să mi le înlătur, clipind. Nu, nu era momentul să plâng. Nu din nou. Trebuia să fiu liniștită și să am încredere că totul va fi bine și că rugăciunea mea va fi ascultată. Și chiar dacă nu ar fi fost ascultată, trebuia să înțeleg că pentru toate, Dumnezeu are un motiv bine întemeiat - indiferent dacă eu îl înțeleg sau nu la momentul prezent.

Aproape imperceptibil, stomacul mi-a chiorăit de foame. Mi-am cuprins mijlocul cu un braț și am privit în jur să văd dacă se afla pe undeva ceva comestibil în cameră și îmi scăpase din priviri până acum. Am văzut sticluțe peste tot, frunze aromate și hârtii - nimic nou. Totuși, ceva mi-a atras dintr-o dată atenția. Ceva ce m-a făcut să mă ridic lent în picioare și să fixez necontenit locul în care se afla.
Apropiindu-mă de dulapul din lemn, am putut observa că în spatele lui se afla o legătură din pânză ale cărei capete erau legate cruciș. Curioasă din fire, nu am putut rezista tentației și am atins cu grijă materialul alb, încercând să îmi dau seama prin atingere, ce putea conține pachetul misterios. Fără să înțeleg ce ar putea fi în interiorul boccelei, am desfăcut capetele înnodate și am descoperit în interior un burduf cu apă, o pâine învelită în mai multe straturi de material și o cataplasmă. Foarte sceptică, am ridicat bucata de pânză care emana un puternic iz de buruieni și am strâmbat din nas. Părea a fi medicament. Mai văzusem astfel de remedii naturiste alcătuite din diverse plante medicinale care se aplicau pe anumite părți ale corpului pentru a grăbi vindecarea rănilor.
Vindecarea rănilor! Dintr-o dată, m-am luminat la față și am zâmbit. M-am întors repede la patul căpitanului, i-am înlăturat cămașa și apoi bandajul, am spălat cu apa curată rana și la urmă, am aplicat cataplasma pe operație. Speram din tot sufletul ca aceasta să își facă efectul mult dorit!

Puțin mai ușurată, am pus de-oparte burduful cu apă pentru o următoare curățare și m-am întors lângă dulap să iau bucata de pâine.

Oh, ar trebui să mai am ceva din partea lui Matt pe aici pe undeva...

Amintindu-mi de merindele dăruite de către prietenul meu, am căutat în buzunarele vestei și ai pantalonilor, ceea ce îmi mai rămăsese: un măr. Mulțumită și cu atât, am înfulecat prânzul, gândindu-mă fără încetare cine ar fi putut aduce aceste lucruri în încăpere. Să fi fost ele aici înainte să fiu eu? Sau să fi adus cineva bocceaua în timp ce eu dormeam? Gândul acesta m-a făcut să mă opresc din mâncat. Doamne Dumnezeule! Atât de adânc dormisem încât nu am auzisem ușa deschizându-se?! Oare cine intrase mă văzuse dormind pe scaun?

Bineînțeles că te-a văzut, prostuțo! mi-a răspuns conștiința mea mult prea băgăcioasă.

Înseamnă că cineva dorește să ajute capitanul pe ascuns! am concluzionat eu. Și această persoană s-a gândit și la stomacul meu...

Bucuroasă de masa avută și mai mult de atât, încântată de cataplasma aplicată lui John, i-am mulțumit lui Dumnezeu că a trimis pe cineva la momentul potrivit. Acum zâmbeam fericită și o nouă speranță s-a născut un sufletul meu zdruncinat.

M-am aplecat la urechea căpitanului și i-am șoptit cu drag:

- Cineva ți-a trimis pe ascuns o cataplasmă pentru rana pe care o ai la umăr. Ți-am pus-o acum și ar trebui să mai scadă din usturime. Vezi? Mai sunt aici oameni care țin la tine, deși nu se arată fățiș.

Mi-am lipit ușor tâmpla de obrazul lui și mi-am cuibărit mâna caldă într-a lui. Am simțit astfel, pielea lui aspră și mâna mare care mă făcea să mă simt în siguranță oridecâteori degetele mele se intersectau cu ale sale.

- Uite vezi? Eu țin la tine și îmi arăt fățiș dragostea mea!

Am oftat de plăcere și am închis ochii, bucurându-mă de momentul liniștitor și plin de dragoste. Chiar dacă John era inconștient, simpla lui prezență și nădejdea că totul se va încheia cu bine, îmi domolea bătăile inimii care de multe ori erau prea agitate. Îmi făceam oare griji în zadar? Eram eu prea stresată în acele momente de cumpănă? Sau de cealaltă parte, aveam oare speranțe prea mari? Așteptam o minune imposibilă?

- Te rog să te faci bine, John, i-am șoptit, lipindu-mi mai tare fruntea de a lui. Aici este nevoie de tine...

Echipajul pierduse direcția corăbiei din pricina furtunii și incompetenței cârmaciului - și numai Dumnezeu știa unde ne îndreptam acum! Dacă ar fi fost John căpitan așa ceva nu s-ar fi întâmplat. Ar fi luat frâiele în mână și ar fi făcut alegerile corecte pentru toți mateloții, fără îndoială.
Dacă ar fi fost John, ar fi păstrat pacea între oamenii care lucrau la bucătărie și nu aș fi fost nevoită să mă ascund sau să îl pierd pe Matt.
Dacă ar fi fost John, nu ar fi permis niciodată ca Will să mă scoată afară din camera unde dormeam.
Dacă ar fi fost John, Finn ar fi trăit!
Dacă ar fi fost John, oh, inima mea ar fi fost mângâiată de zâmbetele lui, de râsul cald și de prezența lui impunătoare.
Dacă ar fi fost John, viața nu mi-ar fi fost în pericol.
Dacă ar fi fost John, el ar fi făcut dreptate pe navă și Will nu ar mai fi prezentat o amenințare!

Dacă ar fi fost... Dacă ar fi fost...
Dar el nu era... Și eu mă simțeam singură, părăsită, amenințată și fără un scop în viață.

Ochii mi s-au umezit și curând, o lacrimă caldă mi-a brăzdat fața.

- Oh, te iubesc atât de mult! Nu vreau să te pierd John... Vreau să fim împreună...

Am închis ochii cu tristețe și am rememorat cuvintele din seara precedentă, când visam la căminul nostru și la o viață liniștită la țară...

- Încă nu m-am răzgândit. Ce ți-am spus azi noapte e încă valabil, l-am informat pe căpitan cu glas stins. Chiar vreau să trăim fericiți până la adânci bătrâneți într-o căsuță cochetă...

- L-lângă o-cean?

Auzind vocea răgușită a căpitanului am sărit în capul oaselor, cu ochii mari de uimire.

- John! am exclamat eu, cuprinsă de emoție, în timp ce îi studiam chipul inert.

- John? am spus încă o dată, văzându-l cu ochii închiși și cu aceeași expresie rece întipărită pe față. Oare chiar vorbise sau visasem?

Din fericire, capul lui se mișcă încet în direcția mea și pleoapele i se deschiseră alene ca dintr-un somn adânc, lăsând la iveală cei mai frumoși ochi verzi pe care îi văzusem vreodată. Și apoi, a zâmbit.

- Slavă cerului! John! Trăiești!! Oh, Doamne Dumnezeule... Ai răspuns rugăciunii mele!

Inima mea a luat-o la goană instantaneu și a trebuit să îmi mușc buza inferioară să nu țip de euforie chiar în acel moment și să atrag atenția tuturor mateloților de dincolo de ușă.
Mai încântată ca niciodată, mi-am stăpânit pornirea de a sări în sus de bucurie și mi-am aruncat brațele în jurul lui cu lacrimi în ochi. John scoase un geamăt înfundat și abia atunci am realizat că poate îi provocasem durere la umăr prin îmbrățișarea mea neașteptată. M-am retras din strânsoarea mea impulsivă și am șoptit:

- Îmi pare rău! Am uitat că ești cusut...

Am văzut cum John a icnit și a strâns din maxilar.

- Te doare? am întrebat eu, vizibil îngrijorată și cu remușcări.

Ce întrebare mai pusesem și eu!

- Puțin.

- Pot să îți administrez morfină!

John a clătinat din cap.

- Fac față.

Căpitan îndărătnic ce era el! Nu ar fi recunoscut niciodată durerea, mai cu seamă în fața unei femei. Obișnuit cu rănile și cu astfel de tratamente dure, John părea destul de călit încât să nu accepte îngrijire medicală...

- Sper să nu te deranjeze operația... E-eu... Am înghițit în sec și am adăugat repede: eu te-am cusut.

Căpitanul m-a privit cu un surâs pe față și a clătinat din cap:

- N-ai avut ce face, femeie.

- John! Cum poți să spui așa ceva? Sângele mi-a cuprins obrajii și am adăugat:

- Nu puteam să te las pe mâna lor...

- Apreciez, mulțumesc! a spus, zâmbind slab. Dar dintr-o dată, chipul i s-a întunecat:

- Puteai să mă lași să mor... Poate ar fi fost mai bine...

John a închis ochii îndurerat și am văzut cum a încleștat din nou maxilarul, expirând aerul din plămâni zgomotos - poate din cauza înțepăturii de la nivelul umărului sau din cauza a ceea ce tocmai rostise. Nu îl puteam înțelege. Nu puteam să pricep cum un om putea să își dorească moartea într-atât. Eu mă chinuisem zi și noapte ca el să trăiască, să se facă bine... Îl cususem, îi spălasem rana, îl supravegheasem și... Dumnezeu știe câte rugăciuni făcusem ca el să revină la viață! Și toate acestea ca să-l aud spunând... că își dorește moartea?! Rămăsesem fără cuvinte. Șocată de atitudinea lui egoistă.
O lacrimă mi-a scăpat din ochi și am îngânat slab:

- Mai bine pentru cine, John?

Simțind durerea mea din glas, căpitanul a deschis ochii din nou și a întâlnit privirea mea întristată. Mă simțeam ca o căprioară rănită de săgeata unui vânător, cerșind mila prin ochii mei mâhniți. Mă rănise vorba lui. Ah, cât mă rănise! De nu l-aș fi iubit, lucrurile ar fi stat altfel! Dar cum dragostea mea pentru el era oarbă, îmi pusesem tot sufletul și toată nădejdea în el: să se facă bine, să trăiască, să avem un viitor împreună.Se pare că în zadar.

Căpitanul și-a ridicat încet mâna sănătoasă și mi-a mângâiat blând obrazul drept, așa cum obișnuia să facă și înainte. Mi-a șters cu degetul mare o lacrimă caldă care tocmai se prelingea în jos... Eu mi-am dus la rândul meu mâna pe dosul palmei lui, cuprinzând firav degetele lui înăsprite de luptă.

Se simțea bine atingerea lui blândă pe obrazul meu umed, așa că am închis ochii și mi-am lipit mai bine fața de palma lui, sărutându-i degetele scurt. Îl iubeam pe acest bărbat și nu suportam gândul să îl pierd cumva, cândva...

- Kate... a șoptit John, cu gâtul sugrumat de emoții.

Bănuiam că se uită în direcția mea, dar nu eram pregătită să mă uit și eu în ochii lui, să îi văd privirea aceea, care spunea atât de multe.
Am strâns mai tare din pleoape, ca și cum menționarea numelui meu nu ar fi fost îndeajuns ca să îmi îndrept privirea înspre el. Și drept vorbind, voiam să aud alte cuvinte din gura lui. Voiam să aud că își dorește să trăiască... pentru mine.

- Te iubesc, a spus el.

Și cuvintele lui au pătruns până în adâncul inimii mele, zdrobind orice alt zid de împotrivire.

Un șuvoi de lacrimi mi s-a revărsat pe obraji nestăvilit și am strâns din buze, atât îndurerată, încât simțeam că aș fi început să jelesc cu glas tare. Nu credeam că iubirea poate provoca atât de multă suferință într-un om. Credeam că iubirea este doar fericire și extaz și nicidecum o suferință tăcută care putea sfâșia inima în mii de bucăți.
Am deschis ochii... Și privirile ni s-au întâlnit. Ne-am studiat reciproc câteva clipe, încercând în zadar să ne dăm seama din ochii celuilalt ce se ascunde dincolo de ei.

- Am auzit, Kate.

Am înghițit în sec, bănuind la ceea ce făcea referire.

- Căsuța noastră la ocean... Apusul de soare...

Menționarea unei astfel de vieți fericite împreună cu el, mi-a făcut să îmi plec creștetul cu durere, cu fiecare cuvințel rostit:

- Muzica... Veranda din fața casei...

Văzând că eu plâng în continuare și nu îndrăznesc să îmi ridic ochii, el mi-a ridicat bărbia cu blândețe și m-a îndemnat să mă uit la el.

- Sunt vise frumoase... pe care nu aș putea să ți le îndeplinesc... Niciodată...

Eu am clătinat din cap disperată:

- Nu, John! Nu e adevărat! Nu spune așa!

am sărit eu, strângându-i mâna în disperare.

- Kate, ascultă-mă! mi-a spus el înghițind în sec. Vedeam că și el plângea la rândul lui, și că vorbele erau rostite din sinceritate.

- Nu pot. Eu sunt condamnat la moarte. Fie că mor acum pe mâna mateloților, fie că mă găsesc autoritățile și mă condamnă la spânzurătoare, sfârșitul meu va fi același. Pentru mine nu există un final fericit.

Disperată, m-am aruncat la grumazul lui și mi-am îngropat fața în scobitura gâtului său, jelind în tăcere despărțirea iminentă de iubitul inimii...

- Te rog, John! Trebuie să existe o cale!

El a clătinat din cap.

- Dumnezeu poate dărui noi șanse, trebuie doar -

Am încercat eu să zic, dar am fost întreruptă de vocea lui gravă:

- Dumnezeu. Nu omul.

Și da, avea dreptate! Oamenii judecau aspru, fără să se uite la propriile lor greșeli; oamenii condamnau la moarte fără să acorde o șansă de reabilitare; oamenii acuzau pe nedrept, fără să înțeleagă adevărata poveste din spatele acțiunilor; oamenii erau prea egoiști și însetați de putere. Oamenii... Nu Dumnezeu.
Creatorul, Tatăl nostru, când se apleca asupra oamenilor, rănile le erau vindecate; când alții judecau, El știa că suntem doar o mână de țărână.
Numai Dumnezeu acorda sufletelor o nouă șansă, o nouă zi, în care să demonstreze că au fost create pentru a fi mai mult de atât! Când alții arată cu degetul la exteriorul unui om, Dumnezeu indică inima ce se ascunde în spatele acelui exterior. Dumnezeu este bunătate, dragoste, dăruire. Dumnezeu... Nu omul.

Tăcerea care a urmat, m-a sufocat de-a dreptul. Răspunsul era cât se poate de clar. Nu exista cale de întoarcere pentru John. Nelegiuirile lui, păcatele lui, îi aduceau moartea.

Brusc, încăperea era prea mică și lipsită de aer. Simțeam că îmi vâjâie capul și că amețesc. Nu eram pregătită să fac față unei noi pierderi...

De ce, Doamne? am suspinat înlăuntrul meu. Nu înțeleg, de ce? De ce mie? Ai spus că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce îl iubesc pe Dumnezeu. Și eu Te iubesc. Dar nu văd niciun bine în situația asta! De ce mi-l iei de lângă mine pe John? Îi cunoști inima! S-a schimbat mult de când l-am întâlnit! De ce să moară pe mâna unor oameni răzbunători și setoși de sânge?! Doamne, fă dreptate! Unde este harul Tău pentru oameni? Harul Tău pentru păcătoși?!

Un junghi neașteptat mi-a străpuns inima în timp ce rosteam cuvinte mult prea îndrăznețe la adresa divinității.

Sunt un om, nu înțeleg, Doamne...

Alte lacrimi amare mi-au brăzdat fața și nu am putut să le opresc...

- Kate, nu plânge... Mi se sfâșie inima când te văd...

Mi-am ridicat ochii spre el.

- Cum să nu plâng când tu îmi spui că vei muri? Când tu îmi spui că îți dorești să mori! John, chiar atât de puțin însemn pentru tine?!

Căpitanul a clătinat din cap și m-a tras mai aproape de el.

- Nu mă înțelege greșit, Kate. Ești totul pentru mine! De când ai apărut în viața mea, am fost alt om. M-am schimbat mult. M-ai învațat să iubesc. Mi-ai atins corzile cele mai adânci ale sufletului, pe care le credeam de mult uitate. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tine. Îi mulțumesc că mi-a făcut parte de ele mai frumoase momente din viața mea. Îi mulțumesc că te-am întâlnit înainte să îmi văd sfârșitul.

- John... Te rog... Nu meriți să mori... am spus în sughițuri.

- Ba da, merit. Nu am făcut nimic bun niciodată în viața mea. Îmi merit pedeapsa. Sunt cel din urmă om de pe pământ, sunt cel mai neînsemnat și cel mai păcătos dintre păcătoși...

- Tocmai pentru că recunoști asta, nu ești. Dumnezeu te poate elibera de greșelile tale și poți fi un om liber!

John a înghițit în sec și a clipit des ca să își înlăture lacrimile.

- Așa sper... Pentru că povara păcatelor mele apasă greu asupra mea.

- Toți greșim, John, este normal...

- Nimeni nu a greșit mai mult ca mine...

Eu am clătinat din cap și am deschis gura să protestez, dar el m-a oprit:

- Vreau să te rog ceva, iubirea mea...

Auzind apelativul dulce folosit, inima mea s-a zdruncinat. Cum puteam să refuz o cerere din dragoste? Oh, aș fi făcut orice să îl văd mulțumit!

- Da, spune. Voi încerca să fac tot ce pot ca să te ajut...

M-am apropiat mai mult de chipul lui și mi-am fixat ochii pe trăsăturile feței lui, parcă dorind să nu uit niciuna dintre ele.

- I-am încredințat lui Matthew câteva scrisori pe care vreau ca tu să mi le expediezi odată ajunsă în New Orleans. Ele... Ele... Sunt pentru... Părinții mei, pentru mătușa mea... Sunt persoane cărora le datorez mult și aș vrea să îmi cer iertare... Înainte să... Mor.

Inima mi-a stat în loc.

- Nu, John, nu vei muri! Le vei expedia chiar tu însuți! Voi avea eu grijă de tine, te vei însănătoși și vei lua din nou corabia în stăpânire. În colonii o să...

John chicoti.

- Nu te amăgi. Eu vreau să îți spun ceea ce se va întâmpla cu mine, să nu fii surprinsă. Voi muri. Trebuie să plătesc cumva pentru păcatele mele.

Eu am clătinat din cap.

- Păcatele tale sunt iertate de Dumnezeu și Hristos, Fiul Lui, a murit pentru ele. Nu trebuie să te condamni singur la moarte doar pentru că tu nu poți să te ierți pentru ce ai făcut!

- Ți-a zis asta preotul?

- Da! La fel ca tine, am învățat multe pe navă.

- Kate, nu pot să accept ceea ce am făcut. Lucrurile de care sunt vinovat față de părinții mei, față de familia mea, față de oamenii cărora le-am luat viața... Sunt prea multe.

- Spune-i lui Dumnezeu toate astea și mărturisește-I Lui ce ai făcut. Știu că îți pare rău pentru ele. Și Dumnezeu știe.

- Am fost un prost. Am pierdut atâtea vieți...! Acum văd... Dar e prea târziu.

- Cât ai suflare în tine nu este târziu. John, este iertare. Trebuie doar să o accepți în viața ta. Și după ce vei face asta, vei fi liber, vei fi un om nou, absolvit de greșelile tale. Sufletul tău va găsi pacea.

- Pot să te mai rog ceva? a întrebat cu lacrimi în ochi, căpitanul. Aș vrea să... Vorbesc cu preotul Abel. Simt nevoia. Sufletul meu este prea împovărat.

Eu am încuviințat rapid, fără să mă gândesc de două ori.

- Da, John. Când voi ieși din cameră, îl voi căuta și îl voi trimite de îndată la tine.

- Mulțumesc, a spus el sincer, cu un zâmbet pe față. Pentru tot.

Căpitanul m-a cuprins într-o îmbrățișare în care se simțea recunoștința și dragostea emanând ca razele calde de soare. Apoi, buzele noastre s-au întâlnit într-un sărut dulce amărui, amestecând o dată cu el, o avalanșă de emoții contradictorii. Dragoste, tristețe, părere de rău, fericire, recunoștință.
Știam că acel "pentru tot" însemna multe. Atât de multe...

* * *

Următoarele ore le-am petrecut la căpătâiul mesei, povestindu-i cu voce șoptită tot ce se întâmplase pe navă de când el fusese împușcat. Will își revendicase "camera mea" și mă lăsase fără adăpost; îl întâlnisem pe doctorul Ian Anatolyi și îmi spusese despre amenințările lui Will la adresa lui dacă îndrăznește să se atingă de trupul căpitanului; eu scosesem glonțul din umăr și cususem cu mâna mea copci sub supravegherea atentă a lui Ian; Finn murise împușcat de Will; Matt era amenințat de marinari și mă atenționase să nu mai iau legătura cu el; Amali se izolase în închisoare; Ada mă ajutase să îmi schimb ținuta și să ajung la el; cineva trimisese o boccea cu cele necesare în cameră.
Da, multe se întâmplaseră de când căpitanul John fusese rănit. Și, poate, multe aveau să se întâmple de acum încolo.

#Bună, dragii mei cititori!
Cu entuziasm, vreau să vă aduc la cunoștință faptul că... Romanul acesta se va încheia cât de curând. Știu, am mai spus asta, dar acum treaba e mult mai serioasă.
Va urma un capitol, maxim două, plus epilog - și atât! Cartea va fi FINALIZATĂ.
Nu pot să cred! Parcă e un vis! După ani în care am lucrat la ea și am tot scris... Va fi uimitor să o văd încheiată.

Și acum ce credeți?

• Ce s-a întâmplat în trecutul căpitanului?

• Care va fi finalul acestui roman?

• Cine va muri? Kate, căpitanul, Will? Toți își vor găsi sfârșitul?

Aștept cu nerăbdare părerile voastre, ca de obicei! ❤️ Voi răspunde tuturor comentariilor!

Acum altceva.

Sigur ați observat dialogul dintre Kate și căpitan, când acesta din urmă se simțea vinovat față de trecutul său. Păcatele și faptele rele îi apăsau sufletul și nu găsea pacea după care tânjea. Sufletul îi era mereu tulburat.
Ați mai trecut prin așa ceva?
Eu cu siguranță.
De aceea am ales să împărtășesc cu voi soluția salvatoare. Dacă este cineva aici care se simte la fel ca acest personaj: împovărat, întristat, afundat în greșeli și în păcate, dar care simte o adâncă remușcare pentru tot ce a făcut, vreau să știți că sunt aici. Lăsați-mi un mesaj privat și vă voi îndruma către Dumnezeu. Veți avea pace. Vă garantez. Da-ți-I lui Dumnezeu poverile voastre și voi veți fi liberi. La fel ca mine.

Cu multă dragoste,
Elly