Privirea mea deosebit de confuză a căzut peste îmbrăcămintea pe care o purta nou venita. Materialul negru, vaporos, al fustei, contrasta cu albul cămășii de in care ieșea în valuri acoperindu-i pieptul și mâinile. Corsetul de aceeași culoare ca și fusta, ieșea în evidență datorită șireturilor roșii legate în față cu destul de multă pricepere. Nu puteam să nu mă întreb cine o ajutase să se îmbrace.
    Nu înțelegeam nici în ruptul capului cum îndrăznise Ada să îmi fure garderoba! Iar eu mă chinuiam să găsesc aici o cămașă decentă printre hainele bărbaților!
Bineînțeles, nici una și nici alta nu se comparau cu rochiile asortate pe care le purtam în Londra - acele cu un corset bine definit, cu buzunare, cu un peticot dedesubt, cu cercuri, fustă și halat - dar aveam să mă mulțumesc cu orice mi se oferea, datorită situației precare în care mă aflam: fără indumente și incapabilă să fac vreo mișcare pentru a le recupera pe cele personale.

Am încercat cât de mult să-mi stăpânesc furia din glas atunci când am rostit primele cuvinte de bun venit:

— Aceea este rochia mea?

Uimitor era cum purtam aceeași măsură.

Ada a râs zeflemitor și și-a înălțat capul, cu mânile fixate în șolduri, la fel cum face o stăpână care care își instruiește o servitoare ca să-și arate supremația.

— Aceasta este rochia mea de fapt, a spus ea.

M-am încruntat derutată și am protestat:

— Ba nu, Amali a cusut-o cu mâna ei pentru mine!

— Acum e a mea, m-a contrazis din nou, rânjind victorioasă. Will mi-a dăruit-o.

Am deschis gura să protestez, șocată fiind de cele auzite, dar am închis-o la loc, clipind des și clătinând din cap. Ce puteam să spun? Să mă cobor la nivelul ei și să ne certăm ca două copile pentru o bucată de material?
Nu, altceva era mai important în acest moment.

— Will încearcă să te manipuleze, am informat-o eu, privindu-i atent reacțiile.

Am văzut o sclipire fugară a ochilor ei, dar imediat după aceea a dispărut sub un perete ca de gheață:

— Fiecare are ce își dorește în înțelegerea noastră.

— Chiar așa? am întrebat-o brusc, sădindu-i astfel o îndoială în suflet. Nu văd că ai plecat din spălătoria asta nici acum. Și ce te face să crezi că vei fi liberă într-o zi?

Ada a strâns din buze.

Cu siguranță am lovit un punct sensibil.

— Will mi-a spus...

— E un mincinos, i-am tăiat-o eu. El a zis de asemeni că are grijă ca John Black să își revină, dar vorbind personal cu doctorul, am descoperit că Will i-a poruncit să nu se atingă nicidecum de trupul muribund al căpitanului, ci să îl lase să se stingă din viață în cameră. În timpul acesta Will se bucură de noul său statut și fraierește echipajul! Inclusiv pe tine.

— Nu prea cred asta, a afirmat Ada, convinsă. Înțelegerea noastră este una solidă. Și sincer nu îmi pasă de vechiul căpitan, nu merită atenție!

Auzind acuza provenită din gura ei, obrajii au căpătat o nuanță trandafirie și sângele mi-a clocotit în vene.

— Cum poți să spui așa ceva, după toate câte a făcut pentru voi, pentru echipaj?

— Pe mine m-a condamnat la spălătorie, nu mi-a făcut nimic deosebit.

— Nu? Poate îți era mai bine părăsită în primul oraș-port sau poate îți era mai convenabil vândută într-un bordel. Ascultă la mine Ada, Will profită de tine în acest moment, la fel cum profită de oricine îi iese în cale. Eu nu i-aș acorda multă încredere și m-aș feri de el dacă aș fi în locul tău.

După o pauză scurtă, am continuat, indicând spre rochia mea care se plia pe corpul femeii:

— Nu te poate mitui cu un dar, ai mai multă inteligență decât atât, nu-i așa? Sunt sigură că nu avea ce face cu lucrurile mele din dulap așa că ți le-a încredințat, fără să se gândească la faptul că acest gest ar putea să îți cumpere loialitatea. Sau chiar se gândise la asta? Nu știu.
Will este șiret, are în cap propriile scopuri și nu îi pasă de tine sau de ceilalți. Nu te lăsa momită de o idilă falsă și de un cântec zăngănitor.

— Ce știi tu? m-a confruntat Ada, ridicându-și bărbia, dar zărindu-i ochii ca de sticlă, inundați de lacrimi.

— Multe știu, Ada.

Pentru prima dată de când sunt pe navă și de când o cunosc pe negresă, niciodată până acum, nu m-a cuprins un ciudat sentiment de milă față de ea. Femeia căuta atenție, dragoste și libertate. Voia să fie iubită, să se simtă femeie, și de aceea se lipea mai rău ca o lipitoare de toți bărbații care puteau să-i ofere ceea ce căuta. Numai că niciodată nu se îndreptase spre persoana potrivită, lovindu-se tot mereu de un zid impenetrabil, care despărțea propria inimă de sentimentele calde izvorâte din sufletul unui bărbat. Nu, ea niciodată nu se atinsese de acele izvoare. Probabil se mulțumise doar cu împlinirea propriilor nevoi și cu răceala care persista în aer între ea și amanții ei, crezând că așa trebuie să fie adevărata dragoste: o simplă înțelegere de conviețuire, fără sentimente. Cât de mult se înșela!
Ada nu era ca mine, dar era un suflet de femeie. Și aveam ceva în comun.

— Aș vrea ca într-o zi să fii cu adevărat iubită, Ada.

O lacrimă i s-a prelins pe un obraz:

— De ce ți-ar păsa de mine și de sentimentele mele?

— Pentru că sunt femeie, la fel ca tine.

— Tu ești iubită, mi-a rostit drept în față ca și o acuză, făcând o grimasă. Te iubește căpitanul... am văzut asta. Pe mine nu m-a iubit nici el, nici nimeni altcineva.

La mărturisirea aceasta, am rămas puțin tăcută, studiindu-i chipul și admirându-i sinceritatea. Ada se deschisese față de mine dintr-un oarecare motiv și nu aveam să dau cu piciorul la o ocazie ca aceasta.

— Nu poți forța pe nimeni să te iubească, i-am spus cu glas domol. Dragostea este un sentiment reciproc, trebuie simțită și onorată din ambele părți. Iar dacă două persoane nu simt același lucru, înseamnă că nu se potrivesc, înseamnă că nu sunt făcuți unul pentru altul.

Ada mi-a evitat privirea.

— Eu cred că ar trebui să aștepți persoana potrivită, aceea care îți este sortită cu adevărat să o iubești, nu să îți irosești vremea visănd cu ochii deschiși la iubiri care nu există și oferindu-ți în zadar cele mai frumoase comori pe care le ai, bărbatului greșit.

— E ușor să vorbești, a murmurat ea.

— Nu știu ce îți dorești tu, însă eu vreau să îl ajut pe John. E lăsat acolo să moară de unul singur și nimeni nu are grijă de el. Chiar vreau să fac ceva - nu pot sta cu mâinile în sân când știu că el este în pericol. Este o mică șansă ca el să își revină, de aceea mă lupt să ajung în spițerie prin orice mijloc posibil. Îl iubesc, Ada. Am încercat să-l protejez mereu, chiar infiltrându-mă la acea întâlnire organizată de Will. După cum vezi, sunt dispusă să risc din dragoste.

După o pauză îndelungată, în care i-am privit chipul ca de piatră, am continuat:

— Știu că tu ești de partea lui Will. Știu că ai tot dreptul să îi spui că m-ai găsit. Știu că mă va executa pe loc atunci când voi da ochii cu el. Dar mai știu un lucru: că nu mi-e frică, nici de el și nici de moarte, iar la final voi ști sigur că am făcut alegerea corectă și că nu am avut regrete. Voi ști că am iubit până la capăt, indiferent de prețul pe care a trebuit să îl plătesc.

Chipul femeii s-a întors către mine și m-a studiat preț de câteva clipe.

— Ești liberă să faci ce dorești cu mine, i-am spus, privind-o cu un curaj nebănuit și țintuind-o cu privirea. Dar eu știu unde îmi este inima și am hotărât de mult să o urmez.

   Ada avea o privire rece și impenetrabilă, în contrast cu emoțiile pe care le avusese acum câteva clipe. Părea gânditoare, hotărâtă, și buzele ei erau împreunate într-o linie dreaptă.
   Fără alte cuvinte, Ada mi-a întors spatele și a ieșit pe ușă, lăsându-mă descumpănită în urma ei.

  
   Abia după ce am auzit zăngănitul ușii din lemn, semn că rămăsesem din nou singură în spălătorie, mi-am permis să răsuflu ușurată și să mă așez pe dușumea, sleită de puteri. Prezența răscolitoare a Adei mă ținuse destul de încordată pe toată perioada dialogului.
  Nu aveam idee care fusese hotărârea Adei: aceea de a mă denunța sau de a-mi cruța viața. Dar un singur lucru era cert: trebuia să îmi iau tălpășița din spălătorie cât mai repede posibil, înainte ca cineva să îmi dea de urmă. 
  Cu mâinile tremurânde de emoție, speriată că Ada ar trimite după Will, am răscolit în genunchi cămășile împrăștiate, verificând mărimi și lungimi. Din păcate pentru mine, niciuna nu semăna a rochie femeiască. Toate aveau un croi special format pentru a acoperi jumătatea unui bărbat și nicidecum nu se potriveau cu moda feminină.

Aș putea să iau o cămașă și să îmi găsesc o fustă, am meditat eu, ținând la vedere o cămașă dubioasă, cu un guler deosebit de pompos, format din mai multe volănașe.

Dar unde aveam să fac rost de o fustă? Amali nu era aici să îmi croiască una și nicio femeie nu părea dispusă să mă ajute, de teamă să nu fie trasă la răspundere de către căpitan.

Nu, nu merge.

Am aruncat cămașa cât colo și m-am resemnat la ideea că voi rămâne cu rochia de pe mine, oricât de jerpelită și de murdară ar fi fost. În fond, nu partecipam la o serată și nici nu eram dispusă să cuceresc pe cineva cu o apariție năucitoare pe podiumul năvii. Ba din contră, aș fi vrut să fiu cât mai discretă, cât mai invizibilă.
  Singura problemă era că rochia mea era pe alocuri pătată cu sânge: urme incontestabile ale operației care avusese loc în spițerie. Speram doar ca nimeni să nu le observe. Fusesem destul de norocoasă că materialul fustei era alcătuit dintr-o stambă roșie, și pentru asta, binecuvântam ziua în care alesesem să port țesătura. Poate că se duceau petele roșii dacă le spălam puțin în bucătărie cu apă rece și cu săpun.

   M-am ridicat în picioare și mi-am aranjat cutele rochiei, în timp ce priveam dezamăgită la cămășile care se întindeau împrejurul meu. Nu, nu aveam cum să le pun la loc în timp util. Ada deja plecase și era în avantaj cu câteva minute. Trebuia să o iau din loc - și încă repede! - înainte de a fi prinsă ca un șoricel în capcană.
 
   Făcându-mi loc printre materiale, pantofii mei au făcut contact în cele din urmă cu dușumeaua din lemn. Fără să mai stau pe gânduri și murmurând o scuză față de dezastrul pe care îl provocasem, am pășit grăbită spre ieșire.
  În fond, nu rezolvasem mai nimic: Ada descoperise locul în care mă aflasem iar eu nu găsisem nicidecum o îmbrăcăminte care să compenseze rochia actuală.

Ce mai zi! mi-am spus în gând, în timp ce cutreieram coridoarele.
 Mă rugam ca drumul meu până la bucătărie să fie păzit de bunul Dumnezeu și să nu mai am parte de alte surprize neplăcute.

  
   — Kate, ce cauți aici? m-a întrebat Matt uimit și furios în același timp, îndreptându-se vijelios în direcția mea. Chipul i s-a întunecat pe loc și fruntea i s-a încrețit de supărare. Era ca și cum încălcasem o regulă neștiută de mine sau făcusem ceva greșit venind să îl vizitez!

Nici nu am reușit să îi dau un răspuns, că el m-a și târât pe coridor, a închis ușa bucătăriei în urma lui și m-a împins spre cămara alaturată, unde erau un număr restrâns de saci și lăzi.
    Cu o privire fugară Matt a cercetat holul și după ce s-a asigurat că nu mai este nimeni prin preajmă, a intrat și el după mine.

Stupefiată, nu știam ce să mai cred și cum să reacționez față de un așa comportament.

— Ce înseamnă asta?! l-am întrebat eu, vizibil deranjată de brutalitatea lui. Nu poți pur și simplu să mă dai afară din bucătărie! Știu că ești acum bucătar-șef, dar asta nu îți dă dreptul să te comporți atât de grosolan! Ce se întâmplă cu tine?

Mi-am încrucișat brațele la piept și mi-am țuguiat buzele, exact așa cum aveam obiceiul atunci când aveam câte o nemulțumire. Acum Matt întrecuse măsura, oricare ar fi fost motivele care îl determinaseră să se comporte atât de arțăgos.
Sau eu eram arțăgoasă acum? Atitudinea mea să fie una greșită?

Of, sunt atât de impulsivă! m-am certat în gândul meu, mușcându-mi buza inferioară. Matt nu a facut nimic greșit. Sunt sigură că există un motiv plauzibil...

— Nu e timp de multe explicații, Kate, a spus Matt, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul și evitând dinadins contactul vizual.

Oare ce se întâmpla de Matt era atât de agitat? Will se afla în bucătărie?

Acest gând m-a făcut să mă cutremur din cap până în picioare și să mă simt brusc prea mult expusă - chiar și într-o cămară uitată de mateloți. Aș fi vrut să o iau direct la fugă și să mă încui singură într-o încăpere, așa cum intenționasem la începutul zilei.
   Din fericire, Matt stătea în dreptul ușii, ceea ce conferea oarecum o fărâmă de protecție față de lumea exterioară pentru un timp limitat.

Când și-a găsit curajul, Matt m-a privit drept în ochi și mi-a dat vestea cea mare:

— Nu mai poți intra în bucătărie de acum încolo.

— Poftim? am întrebat eu stupefiată. Ce vrea să însemne asta?

— Sunt ordinele căpitanului. A specificat că o anume roșcată este în vizorul lui și de aceea, oricine o vede, este obligat să raporteze și să o aducă imediat în prezența lui. A făcut referire la tine, Kate. Acum și bărbații din bucătărie sunt cu ochii pe tine și sunt dispuși să te trădeze pentru a intra în grațiile noului căpitan.

   În momentul următor am deschis gura să protestez, să țip, să îmi manifest toată frustarea și să spun cât de nedrept este acest lucru, dar realizând că Matt nu era nicidecum vinovatul acestei catastrofe, am ajuns la concluzia subită că nu avea rost să îmi descarc mânia pe el. Așa că... niciun cuvânt nu mi-a ieșit de pe buze în timp ce clocoteam de furie înlăuntrul meu. Sângele mi s-a scurs vijelios din obraji și mi-am mutat privirea în altă parte, privind în gol și încercând din răsputeri să mă stăpânesc. Un amalgam de gânduri m-a cuprins fără întârziere și mii de speculații diferite s-au născut în mintea mea învolburată.

   Will îmi facea din nou probleme! Începea să îmi interzică accesul în diferite camere și să spună oamenilor să mă denunțe imediat ce mă interceptau. Dar bucătăria? Unde aveam să mănânc de acum încolo? Ce aveam să fac singură, fără Matt, a cărui meserie îi impunea să rămână la postul său? Cum avea să comunic cu el de acum încolo?

  Am ridicat privirea din nou spre Matt să îl întreb când i s-a comunicat o astfel de decizie, când mi-am dat seama că fața lui nu era în regulă.
   Obrazul din partea stângă era umflat și o vânătaie i se contura sub un ochi. Buza inferioară îi era crăpată rău de tot și sub claia de păr castaniu răvârșit pe frunte puteam să jur că se afla o altă umflătură zdravănă. Cum de nu observasem asta înainte?

— Matt! am spus eu, șocată, uitând de propria-mi nemulțumire și punându-mi o mână la gură. Nu pot să cred!
Am clătinat din cap, cuprinsă de o milă profundă pentru băiețașul care căzuse victimă unui abuz.
— Cine ți-a făcut asta? De ce?

Oricine s-ar fi purtat atât de rău cu prietenul meu, nu avea pic de suflet! Matt nu era un om violent de felul său și sunt sigură că din această cauză atacatorul profitase să-l mai lovească și să își descarce frustrarea pe un bucătar nevinovat. Nu puteam înțelege de ce aceste întorsături de situație îl afectaseră atât de rău pe Matt - singurul meu prieten pe o corabie de trădători.

Mi-am pus mâna pe brațul lui, având lacrimi în ochi, compătimindu-l și simțindu-i chinul, dar spre surprinderea mea, el a icnit de durere la gestul meu spontan. În momentul următor mi-am retras mâna de pe brațul său ca arsă, observând că și locul cu pricina îi fusese vătămat. O altă umflătură ieșea în evidență și speram să nu fie un os rupt.

— Nu mai ești în siguranță aici, a spus Matt pe un ton grav, întrerupându-mi șirul de gânduri. Pleacă, fugi!

Iar în momentul când i-am auzit porunca și am văzut hotărârea din ochii săi, am făcut un pas în spate, șocată.

— Dar unde să merg, Matt? Sunt pe o navă! Și... sunt flămândă! Nu am unde dormi! m-am bâlbâit eu, simțindu-mă brusc singură și neajutorată, cuprinsă de o mulțime de grijuri.

Matt s-a îndreptat spre un colț din cămară, de unde a pescuit două mere și o pâine uscată.

— Îmi pare rău, nu am mai mult să îți dau. Ducem lipsă de merinde. Din cauza furtunii a trebuit să ușurăm corabia de câteva alimente... Nici nu am cu ce să gătesc în bucătărie și noul căpitan este furios pe mine, ca și cum eu aș fi vinovat de lipsa aceasta.

Matt mi-a întins puținele bucate și eu le-am luat, șovăind.

— Toți cei din bucătărie sunt nervoși, nu ai ce căuta printre ei. Mai ales de când Will a spus tuturor că te caută pentru a-ți lua viața... nimeni nu mai are stare.

La această veste, am simțit că mă clatin pe picioare și privirea mi s-a încețoșat pe loc. Brațul lui Matt m-a sprijinit exact când am avut nevoie și m-a împiedicat să nu cad.

— Îmi pare rău, nu trebuia să îți spun asta.

A fost prea târziu ca Matt să își retragă cuvintele. Auzisem. Și încă foarte clar. Știam că Will asta intenționa să facă de când m-a găsit prima dată în corabia unchiului meu, dar auzind acest lucru rostit nu ca o posibilitate, ci ca o certitudine, făcea ca teama să îmi sporească în suflet înzecit. În sfârșit sosise "momentul de glorie" mult așteptat al vrăjmașului, care așteptase în umbră doar un prilej potrivit de atac.

Ai milă de mine, Dumnezeule, căci niște oameni mă hărţuiesc! Uneltesc, pândesc și îmi urmăresc pașii, pentru că vor să-mi ia viaţa...

   Versetul acesta din Biblie citit cu câteva ore în urmă, a răsunat în mintea mea puternic, ca și o rugăciune înălțată către Cel prea Înalt. Mă simțeam ca regele David, poetul psalmului, care se lupta cu vrăjmașii săi și nu își găsea pacea, odihna.
    Dacă Dumnezeu nu avea să intervină în dreptul meu așa cum îl ajutase și pe regele David în momentele de cumpănă, dacă El nu avea milă de mine și de situația mea, totul avea să fie pierdut pentru totdeauna. Vrăjmașii mei erau prea mulți, prea puternici pentru mine. Furia lor era devastatoare, la fel ca un taifun care zguduie împrejurimile cu vârtejurile sale nimicitoare.

— Ț-ți-a spus Will ceva de mine? m-am bâlbâit din nou confuză, privindu-i chipul ca prin ceață.

El în schimb, a evitat ochii mei cercetători și nu mi-a răspuns la întrebare.

Prin acest gest, a fost clar ca lumina zilei că Will îl amenințase cumva și pe Matt cu prima ocazie, plătind astfel prețul prieteniei sale cu mine. Semnele pe care le avea pe trup întarea bănuiala mea. Pe lângă prietenia cu mine, Matt "se făcea vinovat" că nu era un bucătar destoinic ca să împartă alimentele rămase pe o lungă perioadă de timp... deci suferința lui Matt era dublată.

— Will s-a comportat cu tine în halul ăsta?

Văzând că nici de data asta nu răspunde, l-am apucat imediat de cămașă și l-am forțat să se uite în ochii mei.

— Spune-mi adevărul!

El a șovăit din nou și a închis ochii, dezamăgit. Știa că mi-am dat seama de cauza loviturilor sale și acum încerca să mascheze adevărul ca să nu mă întristeze pe mine.
Dar nu, eu trebuia să știu...

— Adevărul, Matt.

El a expirat înfrânt, a deschis ochii încet și în cele din urmă a capitulat:

— Da, el a fost, a rostit cu jumătate de gură, înlăturându-mi mâna de pe cămașa lui. Acum du-te, Kate. Mai bine să nu ne vadă nimeni împreună.

  Pentru siguranța mea și a lui, trebuia să ne depărtăm. Asta era... atât de mult de suportat! Prea mult.
După absența căpitanului, Amaliei, a doctorului, poate și a preotului, acum lipsa lui Matt avea să afecteze cu siguranță starea mea lăuntrică și planul pe care îl aveam pentru a-l însănătoși pe căpitan. Fără ajutorul nimănui, cum aveam să izbutesc?
Will îmi lua tot ce aveam mai drag, mă lăsa dezarmată. Știa unde să bată! Pentru prieteni eram ca o plagă dezastruasă și pentru vrăjmași eram ca o pradă suculentă pe care abia așteptau să pună ghearele.

   Matt mi-a întors spatele mai întristat ca niciodată și a pus mâna pe clanța ușii, gata să iasă din încăpere.

— Îmi pare rău, Kate. Dar e mai bine așa pentru siguranța amândurora.

Am clătinat din cap:

— Nu! Nu mă lăsa singură! am exclamat eu, prinzându-l de un braț și blocându-i acțiunea. Te implor!

Matt s-a întors spre mine și i-am putut vedea lacrimile nevărsate ce îi inundau ochii. I-am putut vedea buza tremurândă și tristețea care îi acapara chipul.

— Crezi că îmi este ușor să te las singură? Nu am de ales, Kate. Nu pot să te ajut cu nimic, sunt blocat! Oamenii mei sunt cu ochii pe mine tot timpul.

— Și atunci eu ce pot să fac? l-am întrebat disperată, simțind cum cerul întreg cade de-asupra capului meu.

Fără Amali, fără el, grupul nostru era destrămat și puterea noastră slăbită. Nu aveam cum să câștigăm dacă noi ne despărțeam chiar acum!

— Așteaptă în tăcere ajutorul Domnului, a citat Matt. Trebuie să crezi că El are o rezolvare pentru tine chiar și în cele mai grele momente, chiar când nu vezi nicio speranță. Amintește-ți că nu ești niciodată singură: Dumnezeu veghează asupra tuturor lucrurilor. Crede, atât.

Matt a zâmbit în colțul gurii:

— Vor veni și zile mai bune.

După o pauză, a continuat:

— Voi încerca să îți las pe furiș de-ale gurii chiar aici în cămară.

Neștiind ce să-i mai zic, i-am zâmbit forțat și i-am mulțumit cu sinceritate pentru prietenia și curajul de care a dat dovadă până acum. Nu aveam cum să-l opresc, știam că a riscat prea mult pentru mine, dovada fiind chiar bătaia pe care o primise. Nici nu puteam să îi cer mai mult decât atât. Matt trebuia să plece. Să rămână în viață.

— Sper să ne mai vedem. Chiar vreau să cred asta.

O lacrimă caldă mi-a brăzdat obrazul și am simțit cum un junghi îmi străpunge inima, încet dar sigur.

— Atunci facă-se după credința ta!

— O să-mi lipsești! i-am spus cu sinceritate, privindu-l prin cortina de lacrimi care căzuse peste ochii mei tulburați.

— Și mie. Dar hei, o să ne mai vedem, nu suntem la un capăt de lume, m-a încurajat el cu o urmă de umor. Te rog să ai grijă de tine. Mă voi ruga ca totul să meargă bine și ca Dumnezeu să te ajute în ceea ce dorești să faci.

— Da, întotdeauna ajutorul tău este bine primit.

După aceste vorbe și după un schimb de zâmbete împletite cu amărăciune, Matt și-a luat rămas bun și a ieșit din cămară, lăsându-mi instrucțiuni să ies mai târziu și când nimeni nu e prin preajmă, pentru a nu da de bănuit.

  Rămasă singură în cămară, teama de odinioară iar m-a cuprins. Nu înțelegeam cum inima mea, sentimentele mele puteau fi schimbătoare ca vremea. Mi-era foarte greu să cred într-o reușită fără să văd niciun fel de rezultat palpabil că această biruință avea să se împlinească. Ba din contră, lucrurile mergeau din ce în ce mai rău și mă vedeam înghesuită la colț de vrăjmașii mei; mă vedeam părăsită de toți prietenii mei în ceasul cel mai greu!

Doamne, vino Tu în ajutorul meu, că singură nu mai pot! am exclamat în sinea mea, prăbușindu-mă în lacrimi pe dușumea. Nu mai pot... nu mai pot...
Mi-e atât frică...

 
   Am rămas plecată pe genunchi vreme îndelungată, rugându-mă în șoaptă și mărturisindu-mi temerile lui Dumnezeu încă o dată.
Mă simțeam la fel ca un copil care făcea primii pași: când eram cuprinsă de încântare că picioarele mă susțin, când eram deprimată din cauza căderii mele subite. Parcă nu eram capabilă să mă susțin singură, să lupt, să merg înainte. Apărea întotdeauna câte o piedică care să mă descurajeze și să mă facă să renunț la planurile mele de salvare. Și zău, știam că este alegerea corectă cea de a salva căpitanul - simțeam asta - dar vedeam clar cum o forță negativă se lupta împotriva mea cu toate armele posibile. Așadar, la cine să găsesc scăpare? Nu Dumnezeu era mai mare decât orice piedică și decât orice demon ieșit din adânc?

  Cu această nădejde în suflet, m-am ridicat din nou în capul oaselor, hotărâtă încă o dată să nu dau înapoi - chiar în absența lui Matt și a orcărui aliat. Dacă mi-era scris să lupt de una singură, asta aveam să fac.

   M-am strecurat tiptil afară din cămară și m-am ascuns după fiecare obiect de pe punte aflat în umbră. Acum eram lipită cu spatele de catargul năvii, ascunsă de ochiul cercetător al cârmaciului de pe puntea de comandă.
  Inima îmi bătea ritmic din cauza deplasării la un ritm mai alert și încercam să îmi iau răsuflarea pentru a mă pregăti pentru încă o deplasare rapidă până la chepeng. Vedeam în fața mea trapa larg deschisă care mă conducea spre holul principal al năvii și mă rugam în gând să o ajung fără probleme și fără să fiu văzută. Odată aflată în interior, șansele de a fi găsită scădeau într-o oarecare măsură. Chiar și lumina zilei nu pătrundea într-un mod eficient acolo jos - nu la fel de mult cum razele soarelui se răsfrângeau pe punte.

  Când am fost gata să o iau din loc și să plec mai departe, o mână puternică m-a prins de braț și mi-a poruncit hotărât:

— Urmează-mă.

#Bună tuturor!
Ce mai faceți? Cum este noul an școlar? Ați revenit din vacanță?
Eu am venit în România pentru o mini-vacanță de două săptămâni și mă bucur de vremea frumoasă și însorită pe care o avem. Chiar mă bucur că am lăsat în urmă Londra cu ploile torențiale care au inundat străzile și casele! Sper totusi ca săptămâna viitoare, când mă voi întoarce, totul să fi revenit la normal. Și răceala care m-a prins să îmi treacă!

Dar hai să lăsăm detaliile acestea și să ne concentrăm pe text.

V-am lăsat în fierbere cu așa o încheiere, hm? :)))

Capitolul acesta a stat în ciorne aproximativ două sau trei săptămâni scris numai pe jumătate. Simțeam ba că nu am inspirație, ba că nu era bine scris, ba că finalul nu este cum mă așteptam.
În sfârșit am găsit o seară liberă (în care să nu fi adormit de oboseală) și să revizuiesc capitolul, adăugând detalii. Poate nici acum nu este cine știe ce - este chiar mai scurt decât ar fi trebuit - dar iată-l. Nu mai amân publicarea, gata. Știu că așteptați continuarea și finalul acestei povești.

● Care este părerea voastră în legătură cu Matt și decizia lui de a se retrage "de pe câmpul de luptă"?
Credeți că a avut motive întemeiate?

● Și cine este persoana misterioasă care a apărut din senin și i-a poruncit lui Kathleen pur și simplu "să o urmeze"?
Va urma un final nefericit pentru ea? A fost oare, descoperită?

Aștept cu nerăbdare comentariile voastre, ca întotdeauna! Imaginația voastră chiar este debordantă! Uneori mă surprindeți cu toate speculațiile pe care le faceți asupra poveștii :)) iar aceasta este partea cea mai plăcută: comunicarea cu cititorii!

P.S: Cine mai dorește dedicație?

Să aveți o noapte cât mai plăcută și vise frumoase!!

~ Elly ~