Când am auzit vocea necunoscută poruncindu-mi să stau, am tresărit speriată și m-am oprit pe loc, contrariată. Gândul meu a început să zboare în alte direcții, cu totul prins în menghina supărătoare a fricii, care nu se desprinsese de mine din ziua în care Will năvălise în camera mea - în camera lui de fapt - și mă fugărise de acolo sub amenințarea revolverului.
De fapt, în acest moment îmi este frică doar de Răzvrătiți și de ceea ce ar putea ei să facă pe navă în absența căpitanului lor. În lipsa supraveghetorului lor.
Starea mea de veghe este continuă, pașii îmi sunt numărați și nu de puține ori mă simt privită pe furiș de către un matelot cutezător.
Însă de data aceasta e ceva diferit, cineva m-a strigat. Asta însemna că nu eram ținta unei simple priviri răutăcioase, ci eu eram motivul însuși pentru care îmi cerea să mă opresc din drumul meu.

Am cumpănit în mintea mea posibilitățile: decă era un pirat fioros în spatele meu, gata să mă prindă și să mă ducă la execuție? Dacă bărbatul acesta voia numai sa își bată joc de mine? Dacă era un alt Răzvrătit care îmi dorea moartea? Dacă era trimis de Will ca să mă găsească? Dacă...

Și un alt șir năvalnic de "dacă" mi-au străbătut mintea șuvoi, la fel cum au făcut valurile mării pe corabie în timpul furtunii. Da, în mintea mea se dădea o luptă, la care cu siguranță, frica de a-mi pierde viața, sau prudența, m-a făcut să iau o decizie fermă:

Nu se merită în niciun caz să mă opresc aici! am cugetat, strângând din buze și luându-mi poalele fustei într-o mână.

Hotărâtă ca niciodată să-mi iau tălpășița din dormitoarele comune și să mă îndepărtez cu totul de bărbați - dacă acest lucru ar fi fost posibil, căci zău, mă săturasem de chipurile lor hidoase! - abia am auzit când omul m-a strigat încă o dată.

- Kate, așteaptă!
Vocea lui a fost acompaniată cu un geamăt înfundat de durere, ca și cum simplul fapt de a striga îi stârnea o anumită neplăcere trupească.

Cuvintele lui m-au făcut să-mi arcuiesc sprâncenele de mirare și m-au făcut din nou să zăbovesc la capul scării. Cu siguranță că nu oricine îmi spune pe numele mic, cei mai mulți alegând un apelativ mult mai neprietenos sau chiar permisiv aș putea spune. Dar nu, ceva din durerea acelui bărbat, ceva din tonul său, m-a făcut în cele din urmă să mă întorc pe călcâie și să cercetez atent dormitorul, în căutarea locului de unde provenise vocea misterioasă. Mi se părea normal să văd saci de dormit pe jos, haine împrăștiate, hamace pe jumătate prinse de tavan gata să cadă, și alte lucruri de felul acesta, dar nu mă așteptam în niciun caz să văd un chip cunoscut zăcând pe podea. Chiar acolo, într-un cotlon al dormitorului, stătea Finn, sprijinit de cot și cu capul ridicat, cu ochii pironiți spre mine.
Chiar și de la distanța aceasta puteam vedea ființa slăbită și tulburată care stătea părăsită de toți într-un ungher al dormitorului: o ființă nefolositoare - ar fi zis Will dacă l-ar fi văzut.

Mi s-a făcut inevitabil milă de el și încet, mi-am făcut drum spre locul unde era așezat, evitând să îmi împleticesc picioarele de vreun obiect părăsit. Cu cât înaintam, îmi dădeam seama că bărbatul voios pe care îl cunoscusem odată în bucătărie, pălise, lăsând în schimb un alt Finn îndurerat și crispat. Culoarea din obrajii lui dispăruse, buzele îi erau uscate și ochii își pierduseră strălucirea. Se vedea că el suferea.

Discret, am privit spre forma picioarelor lui ascunse sub o pătură și mi-am dat seama că accidentul din timpul furtunii fusese mai grav decât îmi închipuisem. Picioarele îi erau distorsionate.

Mi-am mușcat interiorul obrajilor pentru a-mi reține lacrimile față de un bărbat cu totul nevinovat de soarta la care fusese ursit. Probabil niciodată nu va mai putea merge pe propriile-i picioare...

- Finn... am rostit eu cu vocea sugrumată, întâlnind ochii lui suri și lipsiți de expresie. Îmi pare atât rău...

A fost tot ceea ce am putut spune, înainte ca el să se târască scâncind, pe coate, pe o pătură din vecinătate și să își sprijinească ceafa de lemnul tare al năvii.

- Sunt bine, a răspuns el, cu un zâmbet forțat.

Am clătinat din cap:

- Cum ai reușit? l-am întrebat, privind încă o dată spre picioarele sale. Ce-ce s-a întâmplat în noaptea furtunii?

- Kate, aici sunt lucruri mult mai complexe decât crezi.

Finn s-a uitat în dreapta și în stânga și mi-a făcut din cap semn să mă apropii de el. După ce m-am pus pe vine, în același nivel cu al său, el a șoptit:

- Totul a fost plănuit.

De la șoc, m-am dezechilibrat. Mâna mea dreaptă a făcut contact cu podeaua, atenuând șederea mea constrănsă, pe jos. Cum a fost posibil un asemenea act barbar împotriva propriilor camarazi? Și cu ce scop?

Văzând expresia mea uluită, și înainte de a-i pune eu însămi întrebările care îmi cotropiseră mintea, Finn a continuat:

- Erau pe punte diferite cutii grele, stivuite una peste cealaltă. Din lipsă de spațiu, fusesem nevoiți să le așezăm acolo pentru o perioadă de timp. Cum nimeni nu se așteptase la furtuna aceea puternică, am fost cu totul prinși pe picior greșit. Eu am fost desemnat să leg cutiile cu frânghii și să -

Finn scânci, ducându-și mâna pe genunchiul dureros. Apoi expiră, clipi des și reveni din nou:

- Să... mă îngrijesc să nu lipsească niciuna la numărătoare. Hutch s-a oferit să "mă ajute". Dar tot ceea ce a făcut nemernicul - pronunță calificativul cu ură și înclestându-și maxilarul - a fost să slăbească frânghiile puse deja în rânduială și să împingă la momentul potrivit, toată greutatea cutiilor spre mine. Am fost strivit la pământ, Kate.

Finn și-a strâns pumnii și pentru o clipă am crezut că va lovi podeaua de furie. Însă el, nu a făcut-o.

- Dacă nu ar fi intervenit căpitanul, Hutch m-ar fi lăsat să mor sub greutatea cutiilor.

Un zâmbet strâmb și batjocoritor îi înflori pe chip.

- Nu te mira, unii sunt capabili de orice ca să-și atingă ținta. Am înțeles asta prea târziu.
După o pauză, Finn a continuat afectat:
- Nu asta a vrut Hutch? Să îl cheme pe căpitan să rezolve situația neferită? Ai văzut cu ochii tăi planul scârbos! Ah! Dacă aș reuși numai să mă folosesc de picioarele mele... aș... ah!

Dintr-o dată, cuvintele i s-au blocat în gâtlej din cauza durerii pricinuite de partea inferioară. Finn se agitase prea mult în timpul vorbirii și se mișcase din loc frustrat, iar acest gest îi provocase mai multă suferință decât crezuse. Curând, fața i s-a schimonosit de durere și picuri de transpirație au început să i se ivească pe tâmple.

Finn și-a blestemat soarta nemiloasă și a bolborosit ceva în barbă în timp ce a expirat încet aerul din plămâni, controlându-și bătăile inimii. Brusc, și-a amintit de prezența mea fantomatică și ochii noștri s-au întâlnit. Am simțit că vrea să îmi spună ceva de maximă importanță, așa că m-am pregătit să aud mesajul lui izbitor:

- Kate, în zadar te lupți cu lupii. Ei sfâșie, nimicesc, fără să se gândească de două ori.

În ultimele săptămâni asta încercasem să fac: să lupt împotriva Răzvrătiților cu toate armele și cu tot ce am mai bun. Născocisem planuri, aflasem informații, chiar intrasem "în gura lupului" și scăpasem cu viață. Avusesem curaj, îndrăzneală, determinare împotriva lor. Iar acum? Finn îmi spunea pur și simplu să renunț la toată osteneala mea și să las Răzvrătiții în pace?

Finn și-a apropiat mai tare chipul de al meu și cu ochii aproape ieșindu-i din orbite de furie, mi-a mărturisit:

- Will este urzitorul tuturor acestor nelegiuiri! Să nu te îndoiești!

Am încuviințat tremurând și am murmurat pierdută un "știu", iar el și-a sprijinit capul de perete ca mai înainte, cu un calm ieșit din comun.
A închis ochii minute bune, în care mă întrebam dacă nu cumva și-a dat duhul. Numai pieptul i se mișca ritmic în sus și în jos, demonstrând că suflarea încă nu îl părăsise.
Simțindu-mă inutilă în momentul lui apăsător, mă gândeam cu ce anume să îl ajut sau cu ce să îi ridic moralul decăzut. Arăta atât de mâhnit! Așa cum stătea cu ochii închiși și respirând alene, îi puteam vedea ridurile din jurul ochilor și mica încruntare ce făcea cele două sprâncene să se întâlnească. Părul negru îi era răvășit și lipit de frunte de picurii de sudoare, barba îi era neîngrijită, cămașa îi era groaznic de șifonată din pricina furtunii, iar pe brațele-i arse de soare se întrezareau vânătăi urâte, pricinuite de greutatea care fusese răsturnată peste el. Era un bărbat destul de firav și micuț, ceea ce nu ajutase deloc în momentul încercării neprevăzute.

Pentru o clipă, i-am comparat starea tristă de acum cu cea veselă, care îi marcase chipul prima dată când ne-am cunoscut în bucătăria navei.
În urmă cu câteva săptămâni, când eram nou venită, acest bărbat se prezentase la cină împreună cu un camarad nepoliticos. Acesta din urmă îmi făcuse avansuri, eu îi răspunsesem tăios și totul se sfârșise cu o bătaie între Finn și prietenul său. Evident, Finn îmi luase apărarea în absența lui Matt.
Încă nu pot să uit momentul acela de început când Finn s-a uitat țintă la mine în acea seară și m-a lăudat prietenului său înainte de bătaie: "Omule, e frumoasă! Uite ce ochi are!"

De ar fi știut că frumoasa pe care o laudă este atât de înfocată și răzvrătită, nu cred că mi-ar mai fi adresat complimente!

- De ce zâmbești?

Ochii ciocolatii a lui Finn erau larg deschiși și priveau parcă amuzați la chipul meu care manifesta o ciudată fericire neîmpărtășită. Prinsă cu mâna-n sac, am izbucnit în râs involuntar și mi-am acoperit gura pentru a-mi înăbuși ultimele chicote.

- Arăt cumva ciudat? a întrebat Finn descumpănit, cu o umbră de întrisrare.

M-am grăbit să îl liniștesc:

- Oh, nu! Doar că mi-am amintit acum momentul când ne-am întâlnit prima oară pe navă!

Când a auzit aceasta, chipul i s-a relaxat și un zâmbet larg i-a inflorit pe buze.

- Am incasat în acea seară o mulțime de pumni de la Don din cauza ta!

Am zâmbit, privindu-l cu milă. Încă nu înțelegeam cum bărbatul firav din fața mea putea să suporte atât de multe atrocități.

- Dar s-a meritat, a spus el, privindu-mă cu admirație. Ești o eroină, Kate. Sunt mândru de tine.

Ochii mi s-au îmblânzit și l-am privit cu respect pe omul care părea atât de sincer.

- Nu am întâlnit niciodată o femeie la fel de curajoasă ca și tine.

- Să nu exagerăm! m-am grăbit să il corectez.

Finn a dat din cap, ca și cum nu era de acord cu modestia mea.

- Sunt foarte serios. Cred că ești tot ce are nevoie căpitanul nostru John Black.

Mi-am frământat mâinile în poală și am plecat întristată privirea în jos, la gândul că iubitul căpitan era într-o stare prea gravă pentru a veni din nou la viață. Hutch îl împușcase rău de tot, rănile fuseseră netratate la timp și scurgerea de sânge îi pusese viața în pericol mai mult decât eram pregătită de recunosc. Adevărul era că eu aveam mai multă nevoie de căpitan. Nu numaidecât de protecția sa, cât de dragostea și atenția pe care mi-o transmitea cu fiecare gest.

- Nu te întrista, Kate, m-a încurajat Finn. Căpitanul e îndrăgostit lulea de tine. Recunosc că nu l-am văzut niciodată așa.

Auzindu-i mărturisirea, am zâmbit în colțul gurii și l-am privit din nou.

- Zici?

- Oh, da! Cred că a fost din momentul în care ați alergat ca doi nebuni prin încăperile năvii. De atunci cred că inima și ochii lui au fost numai pentru tine. L-am văzut clar.

Ochii mi s-au împăianjenit cu lacrimi de bucurie, presărate cu stropi de durere, la amintirea momentelor frumoase petrecute cu John - bărbatul care îmi furase inima. Iar prețul pentru inima mea fusese mult prea mare pentru a fi acceptat de mine - o femeie care încerca să găsească dragostea fără sorț de izbândă- și de către mateloții căpitanului. Echipajul se răzvrătise împotriva lui și complotase cel mai josnic atac posibil. La acest gând, mi-am plecat în jos capul, astfel încât interlocutorul să nu îmi vadă lacrima care scăpase din ochii mei.

- Ești tristă? m-a întrebat interesat Finn, care, părea prins acum în ridicarea propriului meu moral.

- Să nu fii, a continuat el pe un ton blând. Căpitanul e un bărbat puternic, își va reveni.

Surprinsă peste măsură de afirmația lui inimoasă, m-am uitat la el confuză. Nimeni nu îi dăduse speranță de viață lui John. Nimeni.

- Ai putea să mergi la el, m-a încurajat Finn, spre uluirea mea.

De data asta am clătinat din cap:

- Stai puțin, nu e atât de ușor! am exclamat frustrată. Nu e o simplă plimbare! Pe punte e un paznic, eu nu pot intra așa pur și simplu în odaia aceea! Să nu uităm că Will e primprejur și e pe urmele mele!
Mi-am dus mâinile la tâmple și m-am încruntat.

- A fost foarte greu până acum, Finn.

- Dar nu imposibil! a punctat el. Am încredere în tine, Kate. Fă-l bine pe căpitan!

- D-dar eu nu sunt doctor! l-am contrazis vehement, încă uluită.

Finn a zâmbit strâmb în timp ce și-a înnăbușit un geamăt.

- A... am încredere în tine... a rostit el cu vocea sugrumată. Știu că poți face lucruri mari. Fă-o pentru mine, pentru viitorul tău și pentru întreg echipajul!

Cu gura căscată l-am privit incredulă pe bărbatul care delira lucruri aiurea. Sigur se datora sănătății sale șubrede, poate chiar lovitura de azi noapte îi afectase o parte mintală.

De fapt, nu, Finn arăta destul de normal și părea a fi în toate facultățile mintale. Atunci ce îl determinase să spună asemenea vorbe de greutate? Eu sunt o simplă fată, prea visătoare, sensibilă, mult prea îndrăzneață și curioasă. Cum aș putea eu să schimb starea de comă a căpitanului? Nu sunt nici măcar asistentă medicală! Nu am nicio împuternicire să îi fac dreptate!
Clătinând din cap, nefiind de acord cu cele spuse de Finn, am alungat gândurile acestea și m-am concentrat pe figura schimonisită a noului meu prieten. Cât aș fi dorit acum să îl ajut!
Ar fi fost complet deplasat să întreb în acest moment dacă se simte bine: era vizibil prins într-una din spasmele sale și sudoarea îi reapăruse pe frunte.

De ce oamenii dragi încep să dispară din viața mea?
Am întrebat în gândul meu, întristată. Mi se luaseră părinții, prietenii, chiar și cei doi bărbați pe care îi iubisem. Viața era atât de nedreaptă cu mine! Își etala toată puterea negativă, amintindu-mi că și eu sunt la fel de efemeră ca și cei care și-au pierdut viața până acum într-un mod tragic. Nu doream să îl pierd și pe Finn!

Panicată, am început să mă uit în jurul meu, în căutarea a ceva sau a cuiva, folositor nevoilor. Nimeni nu trecuse prin dormitor de minute bune: tot ce vedeam erau paturile nemișcate și aceeași dezordine iritantă. Aș fi strigat după ajutor, aș fi alergat toată puntea după cineva - chiar aș fi făcut asta altădată - dar acum viața mea era în primejdie. Cum puteam să strig și să nu fiu remarcată? Cum puteam să alerg pe punte, decoperindu-mă atât de mult înaintea lui Will? Nu, nu puteam.
Și nimeni nu era în dormitor ca să dea o mână de ajutor suferindului.

Pe când cântăream opțiunile în minte, am auzit niște pași grăbiți care coboreau scările dormitorului. Eu m-am făcut mică-mică în colțul meu, pe când inima era gata să-mi sară din piept. M-am retras după un hamac suspendat și am privit fix în direcția de unde venea sunetul. Dacă era Will, nu aveam nicio șansă de scapare. Pușca lui performantă m-ar fi țintuit la pământ înainte să găsesc ușa de scăpare...
Am înghițit în sec la această scenă și începeam și eu să transpir, la fel ca Finn.

Palpitațiile mele s-au încheiat cu un oftat de ușurare, când chipul doctorului s-a ivit în dormitor. Foarte încântată de prezența dumnealui, m-am ridicat în picioare și i-am fugit înainte, strigându-l pe nume.

- Finn are nevoie de ajutor! am exclamat eu, când am fost suficient de aproape. Ați ajuns la momentul potrivit, doctore!
Pașii noștri s-au potrivit unul cu altul și amândoi ne îndreptăm grăbiți spre cel bolnav.
- Chiar vă căutam, domnule! am continuat eu. Finn e chiar rău, nu știam ce să-i fac sau cum să-l ajut. Are dureri groaznice de picioare și abia respiră!

Doctorul nici nu s-a uitat la mine când mi-a zis pe un ton plat:

- Știu.

Atunci mi-au pierit toate cuvintele în gâtlej și realitatea a luat locul neliniștii. Bineînțeles că doctorul era conștient de starea lui Finn, chiar el se îndreptase spre locul unde zăcea bărbatul fără să îi spun eu indicații.
Mi-am dat o palmă mintală și m-am mustrat aspru în gândul meu. Pentru un moment, reacționasem sub panică. Nu era chiar atât de greșit până la urmă, nu? Eram doar îngrijorată cu privire la Finn și cuvintele mi-au ieșit pur și simplu de pe gură.

- Te doare? l-a întrebat doctorul pe ologul care se frământa încontinuu.

Fără să aștepte niciun răspuns, domnul Ian a răscolit geanta în căutarea precisă a unui medicament. După ce l-a găsit, s-a apropiat de Finn și i-a pus la buze sticluța cu lichidul maroniu.

- Opiu, m-a informat doctorul după ce și-a retras sticluța. Îl va ajuta să treacă peste durerile cronice.
Tocmai ce am adus medicamentul din spițerie.

Auzind locul unde se află căpitanul, nu mi-am putut reține curiozitatea:

- Și? Cum se simte căpitanul? Își revine de la operație? am cutezat să întreb, pe un ton plin de speranță și țintuindu-l cu privirea pe doctor, în speranța de a-i captiva atenția.

Însă nu, el era complet absorbit de starea lui Finn. Domnul Anatoliy a înlăturat printr-o mișcare dibace pătura care acoperea picioarele bolnavului, lăsând la vedere membrele deformate ce se odihneau în formă improprie pe pardoseala din lemn a dormitorului.
Mi-am ferit dintr-o dată privirea de la scena derulată, pe de o parte, din lipsa cuviinței ca o femeie necăsătorită să își permită asemenea priveliști, și pe de altă parte, fiindcă stomacul mi se întorsese pe dos. Am închis ochii cu durere în suflet și am încercat să îmi stăpânesc grețurile ce mă acaparaseră fără de veste. Adevărat, ceea ce făcusem căpitanului era cu mult mai repugnant - tot acel amestec de sânge și os din rana deschisă, chiar eu mă întrebam cum supraviețuisem la răscolirile mele de stomac - dar simțeam că situația lui Finn mă depășește. Nu puteam suporta mai multă durere de atât. Se părea că în ultima lună fusesem destinată să văd câmpuri de luptă, răni și malformațiuni ale trupului cât pentru toată viața!
Am expirat încet și mi-am mușcat buzele, în timp ce auzeam cum doctorul analizează ologul. După câteva minute, doctorul a vorbit:

- Picioarele sunt distruse, vor trebui amputate.

Îngrozită de vestea teribilă, mi-am dus mâna la gură și m-am luptat cu sentimentele contradictorii pe care le simțeam în inimă: milă pentru Finn, furie pentru cei care îi făcuseră asta, și o oarecare acuzație spre destinul omului care părea a fi condus de divinitate.

De ce?

Părea a fi singura întrebare care îmi măcina ființa.

Matt ar fi zis că așa a fost să fie, că lucrurile care se întâmplă sunt cu un scop precis, neștiut de noi în momentul prezent dar înțeles pe viitor. Poate avea dreptate. Doar trecerea timpului mai putea defini scopul unor întâmplări...

Un mârâit slab provenit de la bolnav, m-a făcut să revin cu picioarele pe pământ. Iar următoarea replică, m-a făcut să deschid ochii:

- Căpitanul este mai rău decât am crezut, domnișoară, a spus el, mai încet de data aceasta, astfel încât să-l aud doar eu.

Și în momentul acela îngrozitor, preferam să mă aflu oriunde în altă parte decât alături de un doctor care pronunța o sentință pentru un pacient iubit.
O puternică tulburare lăuntrică m-a zdruncinat din cap până în picioare și am simțit picioarele cum mi se înmoaie instant.

- Nu! am șoptit printre lacrimi, clătinând din cap și prăbușindu-mă în genunchi, la pământ.

Nu căpitanul! Nu el!
Nava are nevoie disperată de prezența lui, eu am nevoie de prezența lui! Cum aș putea trăi fără de el în locul acesta plin de durere și mișelie?

- L-am văzut, l-am cercetat, a continuat doctorul. Din cauza asta am întârziat la Finn. Se pare că el nu se luptă pentru viața lui, se lasă transportat alene de un somn veșnic.

Din nou am închis ochii dezamăgită, cu mâna la gură, delirând vorbe numai de mine știute și clătinând din cap frenetic.
Fusese o veste grea - una dintre loviturile vieții pe care nu aveam să le uit niciodată. Iată că orice act divin părea să lupte împotriva existenței mele și părea că îmi sfarâmă toate corăbiile mele de plutire. Pe mare mea se dezlănțuise o furtună năpraznică, care nimicea cu desăvârșire orice ființă dragă aflată alături de mine.

Numai în acest moment am înțeles durerea nesfârșită pe care o descria Shakespeare în opera sa Romeo și Julieta. Acum înțeleg pe deplin dezamăgirea lui Romeo când a aflat că iubita lui murise și înțeleg ce l-a împins să ia și el decizia de a sfârși viața aceasta odată cu ea.
Chiar asta începeam să îmi doresc: moartea. Ce rost mai avea să trăiesc nefericită pe pământ, la fel ca o stafie ce bântuie străzile nopții?

Inima mi s-a împietrit și ochii mi s-au întunecat. Nu, nu avea rost să trăiesc.

O altă luptă s-a ivit în interiorul meu din acest moment: pe de o parte, îmi doream ca Finn să aibă dreptate și că imposibilul ar putea deveni posibil cu ajutorul lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, îmi doream să sfârșesc răpusă de durere la fel ca Romeo.

Dintr-o dată, meditând involuntar la piesa de teatru, mi-am amintit că Julieta nu fusese moartă. Nu, ea se trezise după o zi întreagă de somn pricinuită de o poțiune și spera să se căsătorească cu iubitul inimii ei odată scăpată de obligația altei căsătorii.
Asta era! Dacă eu îmi sfârșeam viața, căpitanul ce va face dacă printr-o minune se va trezi din somnul lui?

O nouă idee îndrăzneață mi-a înflorit în minte, alungându-mi teama și nesiguranța. Mi-am retras încet mâinile de pe fața înroșită și am ales să îl mai întreb pe doctor ceva, cu glas înăbușit:

- Nu este nicio speranță ca el să își revină?

Doctorul a tăcut. Atât de multe minute în șir, încât am crezut că se întâmplase ceva cu el și eram gata să mă întorc cu fața spre cei doi - în ciuda faptului că scena medicală îmi producea reticență - dar m-am oprit imediat când am auzit un foșnet și mi-am dat seama că doctorul se înrorsese el însuși cu fața spre mine.
Acum mă privea adânc în ochi, cercetându-mi starea și sinceritatea, cântărindu-mi dragostea pentru căpitan, măsurându-mi curajul. Iar eu mă lăsam cercetată, așteptând cuvintele din partea lui ca și o gură de apă rece în zilele toride. Nu înțelegeam pe deplin ce anume caută în privirea mea, tot ce puteam vedea erau doi ochi calzi care mă fixau cu interes, cumpănind în același timp situația tragică a căpitanului.
Am înțeles că în mintea doctorului se derula o luptă. Înțelegeam. Și eu aveam parte de multe ori de gânduri contradictorii care se războiau cu inima sau cu mintea mea. Așa că am așteptat pur și simplu ca lupta lui personală să înceteze și să ia o decizie finală.

Clipele acestea s-au scurs ca și o veșnicie și mă întrebam dacă doctorul va vorbi odată. Începeam să îmi pierd răbdarea! Curiozitatea, amestecată cu tensiunea momentului, mă măcinau la fel de tare cum macină apa curgătoare o stâncă aflată în calea ei.

Când am fost gata să-l mai întreb o dată, când am deschis gura să spun ceva, Ian a vorbit:

- De fapt, mai este o soluție.

Inima a tresăltat de bucurie. Da, ca în povestea Julietei, trebuia să fie mereu o cale de scăpare!
Fericirea resimțită în inimă s-a extins atât de mult încât am început să zâmbesc involuntar și să îmi fac deja planuri. Eram gata să fac orice pentru însanătoșirea căpitanului! Da, orice!

- Din păcate, este o soluție foarte periculoasă.

M-am încruntat.

- Pentru cine periculoasă?

- Pentru cine o întreprinde.

Am clătinat din cap, neînțelegând vorbele sale și la ce anume face referire.

- Căpitanul are nevoie de cineva care să îl îngrijească, să îi schimbe pansamentele de două ori pe zi, să fie acolo când el se trezește și să îi administreze laudanum pentru dureri în caz că are spasme. Are nevoie de cineva să îl încurajeze pe patul de suferință, să îi vorbească, astfel încât să lupte pentru viața lui. Dacă supraviețuiește două sau trei zile de acum, are șanse să se recupereze. Asta dacă rana nu se infectează. Totul este la mila lui Dumnezeu. Îți spun Kate, este imposibil având în vedere situația noastră! Nu putem să vizităm atât de des spițeria.

Eu am zâmbit.

- Cine a zis că nu?

Doctorul a ridicat din sprâncene:

- Dacă îmi spui cum vei face față paznicului și lui Will, atunci te voi crede în putință. Până nu văd, nu cred, a concluzionat el, reluându-și impasibil treaba cu Finn.

Domnul Ian avea dreptate. Cum era posibil ca eu să trec de paznic neobservată și să scap cu viață în urma faptei mele? Se vor auzi zvonuri, viața mea va fi în pericol fără doar și poate.
De fapt, când nu a fost viața mea în pericol?
Ce aveam de pierdut? Mai bine muream în încercarea de a face ceva folositor decât să mor mai apoi de deznădejde, ucisă de propria disperare!

Mintea mea deja începea să deruleze un plan, piesă cu piesă, pas cu pas.

Nu voi da odihnă ochilor mei până nu voi vedea cum proiectul aduce viață căpitanului! mi-am spus în gând, hotărâtă să fac ceva de maximă importanță.

Dintr-o dată, gândurile mele fericite, au fost intrerupte brusc de o zarvă ce se producea undeva de-asupra dormitorului nostru. Un amalgam de voci bărbătești străbătea coridorul până la urechile noastre. Am recunoscut de îndată vocea nervoasă a lui Will care poruncea în dreapta și în stânga, și vocea cutremurată a celorlalți bărbați care răspundeau vag la întrebările noului căpitan.

- E Will, a spus doctorul, cu un tremur în voce. S-ar putea să fim executați toți pe loc.

Speriată, am privit spre scările care duceau spre punte, de unde mă așteptam ca ucigașul să își facă apariția dintr-un moment în altul.
Dacă avea să mor acum, cine va lupta pentru viața căpitanului?
Fruntea mi s-a încrețit, sângele și-a făcut loc până în obraji și tensiunea mi s-a mărit dintr-o dată.
Ce puteam să fac?

- Fugi, Kate! a venit răspunsul din partea lui Finn, care părea că își revenise puțin din starea de amorțeală.
M-am ridicat în picioare și m-am întors brusc cu fața spre el, nepăsându-mi de starea lâncezită a membrelor sale, și l-am privit adânc în ochi.

- Nu uita... ce ți-am zis, a adăugat el, având dificultate în a vorbi și schițând un zâmbet forțat.

Larma care se auzea pe punte, s-a auzit ca un ecou, mai puternic, pe scările care duceau în dormitoarele comune.

O voce terifiantă a tunat:

- Unde este?!

Am privit înspăimântată în direcția sunetului și panicată, mi-am simțit picioarele ca de granit, incapabile să fie puse în mișcare.

Doctorul a vorbit și el, pe un ton de urgență:

- Pleacă! Acum!

Nu am așteptat nimic altceva și condusă mai mult de propria-mi frică, m-am întreptat grăbită spre ușa opusă celei de pe care intra Will cu oamenii săi.

Am aruncat o ultimă privire lui Finn și apoi doctoctorului, înainte ca să închid ușa după mine și să fiu cufundată de întunericul altui hol.
Am fost pregătită să fug mai departe, când curiozitatea a fost mai mare, în momentul în care mi-am dat seama că nu eu eram ținta căutării lui. Cel puțin, nu acum.

- ... viermele nefolositor!

Am înghițit în sec, auzind atributul scandalos pe care l-a folosit Will fără rușine față de oamenii săi.

Apoi, am auzit după ușa în care m-am pitit, vocea slabă a doctorului:

- Ar trebui amputate picioarele...

Și dintr-o dată, mi-am dat seama că toată atenția era îndreptată spre Finn, sărmanul bărbat care suferea în acest moment.

- Și eu ce să fac cu un olog?! a tunat din nou, nervos căpitanul Will.

Și cât de dezgustător suna acest titlu pentru un bărbat fără scrupole!
Câteva voci bărbătești și-au dat cu părerea pe lângă Will.

- Trebuia să fie mai atent în timpul furtunii! A fost doar nevegherea lui! Trebuia să se asigure ca toate cutiile să fie bine legate! a spus o voce, care mi-era imposibil să o recunosc sau să o atribui unui nume.

Am scrâșnit din dinți la această falsă părere provenită de la un om care cu siguranță nu avea habar de complotul de pe navă! Probabil credea că totul fusese un accident neplăcut și acum încerca să se pună bine pe lângă noul căpitan aflat în funcție. Cât de amarnic greșea! Cât aș fi vrut să dau buzna în dormitor și să arăt cu degetul spre adevăratul vinovat!

- Tu... ești responsabil de moartea căpitanului, am auzit vocea lui Finn care s-a făcut auzită mai mult ca sigur în toată încăperea.
Mi-am dus mâna la gură, terifiată de condamnarea la moarte pe care și-o semnase cu bună știință.

S-a produs o liniște mormântală, în care mi-am închipuit că Will era sub vizorul atâtor ochi cercetători.
Apoi, un râs sadic, forțat, s-a auzit din gura lui Will, urmat de râsul fidel a tuturor camarazilor săi. Fusese pentru el o glumă bună.

- Hutch a plătit deja pentru fapta sa. Iar acum vei plăti și tu, la rândul tău, pentru cutezanța de a acuza un simplu om care caută binele întregii năvi.

Am auzit cum și-a încărcat pistolul.

- În plus, nu am nevoie de ologi pe nava asta. Nu sunt resurse suficiente de trai pentru toți.

- Ticălosule! Vei plăti pentru tot! a spus Finn cu ultimele puteri, înainte să aud trei împușcături de pistol.

Și astfel, l-am pierdut și pe Finn...

- Luați-l și aruncați-l în mare, a poruncit plat, Will.

Brusc, mi-am dorit să nu fi rămas ascunsă în spatele ușii ci să îmi fi continuat drumul departe de scenele îngrozitoare care se petreceau datorită tiraniei unui bărbat. Mi-aș fi dorit să o sfârșesc și eu mai curând în groapă, decât să fiu martoră atâtor opresiuni barbare care îmi făceau sângele să-mi înghețe în vene. Aș fi dorit să o iau la fugă chiar în acest moment, dacă nu ar fi fost șocul și teama de a fi auzită respirând doar la un pas de asasin. Aș fi vrut... ca povestea mea să fie altfel și să mă aflu liniștită în Londra, planificând o nuntă. Cine ar fi zis că o ducesă ar putea vedea și auzi atâtea răutăți în decursul a unei singure luni? Cine ar fi zis că o femeie de rang înalt s-ar putea îndrăgosti ireversibil de un căpitan? Cine ar fi zis că această ducesă își va pune viața în pericol de atât de multe ori, demonstrând nebunie și curaj, în cele mai ciudate momente? Cine ar fi zis? Nimeni.

Picioarele îmi tremurau de frică, lacrimile îmi curgeau șiroiaie pe obraji și am fost silită să îmi astup gura cu o mână, de teamă să nu fiu auzită. O singură greșeală putea să îmi coste viața. Iar de viața mea depindea și căpitanul suferind.

- Doctore, a spus Will, cu o politețe de fațadă. Dacă o vezi pe domnișoara răzvrătită, aceea cu părul roșu, să nu eziți să o trimiți la mine. Am ceva de discutat cu ea în privat. Vei plăti cu viața dacă ordinele mele nu vor fi executate de îndată. Dar știu că ești un om suspus legii și vei face întocmai.

- Da, domnule căpitan, a spus firav, domnul Ian.

- Acum, despre ce vorbeam?

Grasul lui Will a fost urmat de alte voci bărbătești și pași apăsați s-au auzit mărșăluind alături de noul căpitan, afară din încăpere. Din fericire, toate acestea au dispărut în momentul în care s-a făcut liniște deplină în dormitor și în holul în care mă ascundeam, însă adevărata tulburare sufletească abia acum se ivea cu adevărat.

M-am sprijinit cu spatele de perete, cu ochii lăcrimând de tristețe și am alunecat încet până la podea, cuprinsă din nou de temeri și fantasme care nu îmi dădeau pace.

Cum aș fi putut să supraviețuiesc acestui tiran cu sânge rece? Ce aș fi putut să fac pentru a salva viața atâtor oameni? Cum aș fi putut să mă țin de promisiunea făcută lui Finn înainte de moarte? Care era adevăratul meu destin?

#Salutare dragii mei!
M-am apucat acum câteva seri de acest capitol, m-am blocat când nu am avut inspirație, dar dintr-o dată, după o zi sau două, un șuvoi de cuvinte a năvălit peste mine și am știut că e momentul potrivit ca să scriu. Și am scris! Într-adevar, nu m-am lăsat de capitol până nu am terminat!

Situația se precipită tot mai mult, oameni buni!

- Ce părere ați avut despre Finn și despre sfârșitul lui tragic?

- Dar despre Will ce părere aveți? (Ar trebui să mai întreb și asta?!)

Acum Will are sub control toată nava și nu i se cere socoteală pentru nicio decizie luată și pentru nicio faptă murdară pe care o comite.
Cine nu e cu Will, este împotriva lui.

- Din care tabără faceți parte?

- Cine credeți că o să câștige și care va fi soarta eroinei noastre?

- Cine îmi poate spune care va fi finalul acestui volum?

Aștept ca intotdeauna parerile voastre bine venite!
Vă mulțumesc încă o dată pentru faptul că citiți această carte, deși au trecut ceva ani de când tot scriu și tot scriu la ea. Însă nu disperați, voi incheia totul (sper eu) în decursul acestui an. Nu cred că mai sunt multe capitole.

Mai am două dedicații de efectuat și apoi lista e terminată.
Mai vrea cineva să fie scris pe ea? ❤

Ne auzim cât mai curând!

<Elly>