- Tu realizezi ce ai făcut? m-a întrebat Matt cu ochii plini de uimire și cu o expresie de încântare pe chip.

Aceasta a fost reacția lui atunci când i-am povestit cu lux de amănunte isprava mea de dimineață.

Îl chemasem pe Matt cu tact din bucătăria în care lucra pentru a-i da vestea cea mare: operația reușise și, ca prin minune, nimeni nu sesizase că doctorul și asistenta lui stăruiseră puțin prea mult în spițeria de la etaj. Ucigașul Bill avusese o aură dezinvoltă, continuând să supravegheze puntea cu un aer dur, în timp ce noi ne furișaserăm afară din cabină fără probleme.

Acum eu și Matt ne ascundeam undeva într-o cameră de la nivelul al doilea, departe de încăperile aglomerate și de urechile rău-voitoare, pentru a discuta ultimele noutăți.

- Sincer... nu îmi vine să cred ce am făcut, Matt! am răspuns clipind des, la fel de șocată ca și el. Doctorul mi-a spus că nu a văzut niciodată așa ceva. M-a întrebat de mai multe ori dacă am învățat undeva chirurgia.

Am râs înfundat amândoi la pomenirea acestui fapt ieșit din comun.

- Îți dai seama?! Să fac eu operații? O ducesă? O femeie? I-am spus că nu și răspunsul meu l-a marcat. Tot ce făceam era pentru prima dată. Atunci doctorul și-a manifestat aprecierea și a dorit să îi fiu asistentă de acum încolo; ceea ce am refuzat imediat.
Am spus eu, cu zâmbetul pe buze, amuzată de situația ciudată.

- Niciodată, dar niciodată nu mai vreau să fac așa ceva! Nu este pentru mine, am continuat eu.
Dintr-o dată, cuvintele mi s-au blocat în gâtlej și cu un glas stins am rostit tristă:
- Acum am făcut asta doar pentru John, în speranța ca el...

Propoziția a rămas suspendată in aer și încântarea de odinioară a dispărut la fel de repede precum s-a ivit. M-am întristat pe moment, acaparată fiind de presimțirile rele care mă bântuiau necontenit încă din noaptea furtunii.

Dacă John nu va supraviețui? Eu ce voi face?

Matt a stat puțin pe gânduri și a făcut o grimasă. Chipul lui s-a făcut mai serios, ca și cum era pe cale să îmi spună ceva important. Așteptările nu mi-au fost înșelate atunci când el a luat cuvântul:

- Știi Kate, uneori oamenii fac lucruri miraculoase datorită iubirii pe care o poartă.

Inima mea a tresăltat la auzul acestor cuvinte încărcate cu un adevăr profund. Am ales să cred înlăuntrul meu ceea ce îmi spunea Matt, căci numai dragostea pentru căpitan fusese capabilă să îmi dea avânt și îndrăzneală să fac ceea ce nu aș fi făcut niciodată în mod normal.

- Iar acolo unde este dragoste sinceră și dăruire, a continuat Matt pe un ton încrezător, Dumnezeu întinde o mână de ajutor și face miracolul posibil.

Un ghimpe invizibil mi-a străpuns inima și de data aceasta, am țuguiat buzele deranjată, gata să îmi arăt protestul împungând aerul cu degetul înspre Matt.

- Stai puțin, Matt. De câte ori m-am rugat ca Dumnezeu să îl păzească pe căpitan și faptul nu s-a împlinit? Dacă Dumnezeu m-ar fi ascultat atunci când aveam nevoie, nu l-ar fi lăsat pe John să fie împușcat de niște trădători! Nu poți să spui că asta a fost purtarea Lui de grijă, pentru că nu am să te cred!

Ochii îmi scăpărau scântei în timp ce îmi manifestam nemulțumirea față de actele divine, care păreau să se reverse șuvoi peste mine și peste cei dragi, precum o apă dezlănțuită la vale.

- Am avut parte numai de necazuri de când am venit pe corabia asta! Știi prea bine. Cum aș putea să îți dau dreptate? Cum aș putea să spun că Dumnezeu a fost alături de mine, dacă eu am simțit că sunt mai singură ca niciodată? Cum? Explică-mi, că nu-L mai înțeleg pe Dumnezeul tău!

Văzând tăcerea expresivă și fața lui întristată, mi-am mutat privirea dezamăgită și mi-am încrucișat brațele la piept mai nervoasă ca oricând.

După câteva clipe de tăcere meditativă, Matt a luat în sfârșit cuvântul, înfruntându-mi curajos privirea înflăcărată:

- Vrei să zici că nu l-ai văzut pe Dumnezeu implicat în viața ta, de-a lungul tuturor acestor evenimente?

Matt nu mi-a dat răgaz să răspund întrebării lui, căci a continuat imediat:

- Gândește-te, dacă te-ar fi lăsat Dumnezeu, astăzi nu ai mai fi fost aici, în viață. Ai riscat să fii omorâtă la fel ca toți ceilalți pasageri din corabia unchiului tău, dar nu - ca prin minune, tu și prietena ta ați fost luate ca prizonere, în ciuda faptului că nimeni altcineva nu a fost luat. Dacă te-ar fi lăsat Dumnezeu, ai fi fost închisă în cea mai adâncă celulă de pe nava piraților și nicidecum nu ai fi ajuns "protejata căpitanului". Dacă te-ar fi lăsat Dumnezeu, ai fi fost necinstită de un oarecare bărbat care mișună toată ziua pe aici; că de ce nu?! Îi cunosc prea bine pe acești desfrânați. Ești o minune! Dacă nu ar fi fost Dumnezeu implicat, Kate - Matt a scuturat din cap cu ochii pironiți spre mine, viața ta ar fi fost ru-i-na-tă.

Mi-am mușcat buzele neputincioasă, meditând la spusele lui Matt, care se înfiripau undeva în inima mea chiar fără să vreau. Într-un fel, avea dreptate, însă eram prea mândră să recunosc asta în fața lui. Deci Dumnezeu nu mă părăsise?

- Da, se întâmplă și lucruri rele în viață - așa cum există întuneric și lumină, bun și rău - dar Dumnezeu este mereu acolo. Veghează din înaltul cerului. Scrie în Biblie că El nu lasă nicidecum pe copii Săi și nu îngăduie încercări în viață mai mari decât puterile noastre. El va fi mereu acolo să te încurajeze și să îți ofere soluția problemei. Stă la atitudinea ta să Îl crezi pe cuvânt și să Îi ceri ajutorul.

Fără alte comentarii, mi-am mutat privirea în jos, simțindu-mă brusc vinovată de necredința și încăpățânarea mea.

- Ai fost pe cale să te îneci în Praia, mai ții minte?

Eu am încuviințat timid, în timp ce în mintea mea se derula scena terifiantă în care alunecasem din barcă și căzusem într-o apă adâncă, fără ca eu să știu să înot...

- Află că Dumnezeu a pregătit atunci un mijloc de scăpare - căpitanul a fost acolo pentru tine și te-a salvat. Așa cum de multe ori John a apărut la momentul potrivit, în locul potrivit. Nu poți nega asta. Chiar și tu ai fost adineaori cea care l-a ajutat pe el, când nimeni nu era acolo pentru el. Explică-mi tu, cum ai reușit să faci operația atât de bine?

Eu am clipit, descumpănită:

- Ăă, nu știu... eu...

- Despre asta vorbesc, Kate! Dumnezeu lucrează și prin oameni când are ceva de împlinit. A lucrat prin tine, pentru realizarea unui scop nobil. Ceea ce vreau să spun este că toate lucrurile prin care treci în viață lucrează împreună pentru binele tău. Dumnezeu așteaptă ca tu să Îi mulțumești, sunt sigur de asta. Așteaptă să Îl iubești la rândul tău pe El, nu să Îl acuzi mereu - chiar pe nedrept - din cauza unei probleme. Vei vedea abia la final ce are El pregătit pentru tine și pentru viața ta. Crezi ce spun?

Matt atingea încet încet corzile sufletului meu, iar ele vibrau la auzul tuturor acestor cuvinte. Mă cutremuram din cap până în picioare, mi se ridica părul de pe brațe și inima nu își găsea liniștea. De câte ori m-am întrebat ce e cu viața mea, de ce am fost răpită, de ce mi se întâmplau toate lucrurile rele, dar niciodată nu m-am gândit că există o asemenea perspectivă a vieții. Am un Dumnezeu vegheator? Un Dumnezeu căruia îi pasă de mine? O sărmană tânără pierdută undeva în imensul Ocean, la bordul unei nave nelegiuite!

Am strâns din buze și mi-am mușcat interiorul obrajilor, în încercarea de a opri lacrimile care amenințau să îmi curgă din ochi.
Da, o navă nelegiuită! O navă care îmi fură tot ce iubesc!

- Ți-a fost dor de logodnicul tău? a continuat Matt pledoaria. Te cred. Dar iată că Dumnezeu ți l-a scos în cale pe căpitan: el a fost o soluție pentru inima ta rănită. Dacă nu mă înșel, ai ajuns să îl iubești pe John, chiar în ciuda faptului că este un hoinar și nu un om de elită, la fel cum a fost George. Ai învătat multe de-a lungul acestei călătorii, ai avut un alt stil de viață alături de noi și nu ți-a fost ușor: sunt sigur de asta. Ai dus lipsă de îmbrăcăminte aici? Da, dar de când a apărut Amali, ai avut parte de cele mai frumoase rochii. Ai dus lipsă de prieteni? Dumnezeu ți-a pregătit și soluția acestui fapt: mă ai pe mine, pe Amali și -

- Nu o mai am! l-am contrazis cu vehemență, amintindu-i că prietena mea renunțase la mine, poate pentru totdeauna...

Matt a expirat:

- Nu mai spune așa. O ai pe Amali. Știi unde să o găsești. Ea așteaptă probabil să mergi la ea în celulă. Eu nu o pot convinge să iasă de acolo: nu vrea să vadă pe nimeni.

Matt a suspinat, ca și cum ar purta o imensă povară.

- Nu îți irosi viața și alege să trăiești frumos alături de cei din jurul tău, a mai spus el. Învață să îți ceri iertare, să ierți, să iubești cu toată inima și să zâmbești mereu. Kate, ascultă-mă:

Zicând acestea, Matt a căutat cu privirea ochii mei împăianjeniți cu lacrimi. Când a fost sigur că îi acord toată atenția, a zis cu o voce caldă și cutremurătoare:

- Nimic nu poate fi pierdut atât timp cât lupți!

Când am auzit toate acestea, o durere ascuțită mi s-a produs în piept și o remușcare adâncă a sufletului m-a străpuns drept răsplată pentru greșelile comise. Nu am mai putut rezista și m-am aruncat în brațele lui Matthew, în timp ce lacrimile îmi udau obrajii albi ca neaua și buzele roșii îmi tremurau imperceptibil.

El m-a îmbrățișat la rândul său și nu am făcut altceva decât să simt o suavă mângâiere, care mi-a atins din nou blând inima, făcându-mă să trăiesc o experiență nouă: cea a pocăinței și a remușcării.

- Îmi pare atât de rău, Matt! Uneori sunt atât de... of!
Mi-am șters o lacrimă cu ajutorul mânecii și mi-am tras nonșalant nasul.

- Nu înțeleg cum tu și Abel reușiți să fiți atât de optimiști, atât de încrezători... pe când eu...
Am continuat să spun, încă ascunsă la pieptul lui.
Sunt lipsită de credință și plină de amărăciune în inima mea.

M-am desprins din îmbrățișare și l-am privit pe Matt în ochi, cu un aer sobru și gânditor. Dintr-o dată, știam ce să fac. Luasem o hotărâre implacabilă, ce ar fi fost în stare să îmi schimbe tot viitorul și de care atârna și veșnicia sufletului meu.
Pentru o clipă am ezitat, fiind nehotărâtă dacă să dau glas cuvintelor mele sau să le îngrop pentru totdeauna în inima mea, în cel mai întunecat cotlon și sa nu le mai scot niciodată de acolo.

Dar privind la Matt și văzând pacea și lumina emanată de chipul său, știind că are un viitor și o nădejde - după spusele lui -, am știut că viața poate fi mai mult decât pare la prima vedere. Eram decisă să aflu mai multe despre Dumnezeu, despre ceea ce dorește El de la mine, despre ceea ce vrea de la viața mea și de ce continuă să mă urmărească, să îmi vorbească și să mă caute.

Am expirat aerul din plămâni și mi-am făcut curaj în sfârșit să dau glas gândurilor și frământărilor mele. Aveam să mă implic mai mult în viața de creștin cu câteva condiții.
Nu știam dacă era greșit sau nu să le impun, să le cer, unui Dumnezeu Atotputernic care face tot ce vrea pe pământ și a cărui voință este neînduplecată.
Cu toate acestea, aveam să încerc. Ceva îmi spunea că aceasta putea fi singura cale pentru a afla o altfel de viață...

Cu inima în dinți, am glăsuit:

- Dacă la sfârșitul acestei călătorii căpitanul va rămâne în viață, dacă voi ajunge cu bine la țărm și dacă îmi voi recăpăta statutul social, atunci voi crede cu adevărat în Dumnezeul pe care îl vestești. Numai atunci, voi lua hotărâri noi în ceea ce privește viața mea și voi fi interesată de tot ce spui și ce crezi.
Am înghițit în sec, continuând cu greu angajamentul:

- În caz contrar, nu voi mai dori să aud despre El.

Condițiile impuse erau grele. Aproape imposibile. Ceea ce îi ceream lui Dumnezeu pentru ultima oară părea distant, un vis aproape irealizabil având în vedere situația degradantă în care mă aflam. Căpitanul era pe patul de moarte și era omenesc imposibil să fie readus la viață. Să îi fi cerut lui Dumnezeu un asemenea favor, era un act de pură îndrăzneală.
Țărmul Americii era doar un vis: corabia se rătăcise în urma furtunii și echipajul putea intra curând într-o mare strâmtorare fără resurse alimentare suficiente și fără ghid. Să îi fi cerut lui Dumnezeu să mă ducă pe un țărm american (și nu pe oricare insulă din Oceanul Atlantic ticsită cu indieni sau canibali) era o dorință mult prea mare pentru a fi îndeplinită atât de ușor.
Ce să mai zic de statutul social? Ultima condiție părea un moft, un act egoist.

Cu toate acestea, aveam nevoie disperată de a cunoaște adevărul în legătură Dumnezeu.
Aveam nevoie de căpitan și de o casă stabilă și sigură, unde traiul decent nu ar fi lipsit din viața cotidiană. Dacă mi-ar fi redat Dumnezeu un sfert din confortul avut odinioară în Londra, aveam să fiu mai mult decât mulțumită. Tânjeam să ajung la țărm, să rămân în viață și să uit cu desăvârșire momentele de tristețe și tulburare pe care mi le pricinuise corabia piraților în ultima lună de zile. Oare ceream prea mult?

- Dacă vrei crede cu adevărat în Dumnezeu, El ar putea face mult mai multe pentru tine...

Ce vorbea Matt acolo? Să facă Dumnezeu mai mult decât să salveze vieți omenești, să redea un statut social favorabil și să deschidă cărările mărilor?

Îmi venea să râd la afirmația lui. De fapt, chiar asta am făcut.

- Ce tot zici acolo? l-am întrebat zeflemitor.

- Kate, Dumnezeu îți poate da pace.

Zâmbetul batjocoritor mi-a căzut de pe chip și expresia pe care am adaptat-o a fost una derutată, atinsă în locul cel mai sensibil. Adevărul era că inima mea nu aflase pace și nici împăcare, de multă vreme. Tumultul sufletesc apăsa cu fiecare acțiune pe care o făceam în ascuns, cu fiecare cuvânt rostit cu ură, cu fiecare amărăciune strânsă în inima mea. Era o continuă alergare. Mă simțeam ca într-un tunel întunecos, pipăind marginile și căutând sfârșitul acestuia. Alergam în gol, simțeam cum picioarele nu mă mai țin și cum speranța pentru o viață liniștită și frumoasă, e doar un rod al imaginației mele.

Nu, nu aveam pace. Sufletul meu căuta ceva. O împlinire, o liniște, o încredere... o dragoste.

- Tare aș vrea să ai dreptate.... i-am șoptit lui Matt, în timp ce îmi feream privirea de a lui.

După un moment de liniște, de cugetare, Matt a vorbit primul:

- Pentru început, ai putea merge la Amali.

Pupilele mi s-au lărgit de uimire. Uitasem complet de ea! Cu siguranță împăcarea cu prietena mea putea să-mi aducă o fărâmă de speranță și liniște sufletească.

- "Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii." a citat Matt, inspirat.

- Cine a zis asta? am întrebat, deja gândidu-mă la filozofii greci antici.
Însă am rămas surprinsă de răspunsul lui natural și transparent:

- Sfântul apostol Pavel. Scrie în Biblie asta. Dacă reușim să trăim frumos cu cei din jurul nostru, atunci putem duce un trai frumos și liniștit, și multe griji ne sunt luate.

După o clipă de cugetare, mi-am găsit cuvintele de apreciere:

- Ai dreptate, Matt. Voi încerca să mă înțeleg cu Amali... deși...

Propoziția a rămas suspendată în aer, ca niște litere imaginare ce dănțuiau între noi, incapabile de a fi prinse și puse la un loc. Nu găseam cuvinte potrivite pentru a descrie starea mea sufletească, regretul și amărăciunea că pierdusem recent cea mai bună prietenă datorită unei simple nevegheri.

Am închis pleoapele și mi-am mușcat buza inferioară, în timp ce încercam să îmi țin în frâu lacrimile și sentimentele debordante.

Avea sa fie totul în regulă, nu-i așa?
Amali îmi va accepta scuzele și vom fi din nou prietene! Ba, vom fi mai legate ca odinioară și vom lupta împreună împotriva Răzvrătiților.

Însuflețită de o mică speranță, am deschis înapoi ochii și l-am informat pe Matt că mă voi duce în celule din nou, oricare ar fi fost prețul.

- Dacă... dacă nu mă voi întoarce... i-am spus cu greu lui Matt, dacă voi păți ceva, te rog... să ai grijă de căpitan.

Matt s-a încruntat și a părut surprins de mărturisirea mea.

- Dar -

Eu am ridicat mâna și i-am oprit orice urmă de protest:

- Fă-o pentru mine. Nu știu ce mă va aștepta în celule și nu știu pe unde se ascunde vrajmașul. Oricum Will nu este departe... și drumurile noastre pe navă se vor intersecta odată și odată. Nu pot evita la nesfârșit întâlnirea cu "noul căpitan"...

Matt și-a mutat privirea și o expresie de milă i-a conturat chipul.

- Nu mă simt în siguranță, Matt. Trebuie să îți las această sarcină, înainte de a-mi asuma toate riscurile ce vor urma de acum încolo.

- Vrei să zici că te vei mai expune la riscuri? m-a întrebat el, mirat.

Eu am schițat un zâmbet:

- Nu am de ales. Oamenii fac lucruri riscante doar din cauză că iubesc...

* * *

Sentimentul de vinovăție îmi cuprinde inima la fel ca o menghină de fier ce strânge o piesă de prelucrat. Mă apasă atât de tare, încât durerea simțită în piept se preface într-un ghem de plumb covârșitor.

Am expirat învinsă, meditând la natura păcătoasă a oamenilor și la suferințele trăite pe pământ.

Adevărul e că deseori mă tot întreb de ce oamenii sunt supuși slăbiciunilor, de ce oamenii au tendința să mintă, să se mânie, să acționeze sub influența impulsului de moment și nu sub logică. De ce trebuie să fie oamenii orgolioși, ividioși, nerecunoscători?

De ce oamenii greșesc?
M-am întrebat în gând frustrată, în timp ce coboram scările apăsat, una câte una spre celule, prinsă în tumultul gândurilor mele.

Răspunsul la întrebare mi-a venit în minte aproape instant și a răsunat precum un ecou:

Pentru că sunt oameni...

Da, oameni cu imperfecțiuni, slabi, care se lasă conduși de pornirile răutăcioase ale inimii!
Am ajuns la concluzia că este necesară o luptă cu sinele atunci când cineva dorește să facă binele.
De ce? Pentru că răul stă întotdeauna în cale; e chiar acolo să pună bețe în roate sau să ofere pe tavă o soluție mizeră și ieftină dar periculos de tentantă, tuturor doritorilor. La fel ca în seara aceea când a fost mai ușor să o acuz pe Amali în loc să îi mulțumesc. A fost mai ușor și mai la îndemână să scot de pe gură lucruri neadevărate decât să o întreb cu sinceritate adevărul, să mă calmez și să comunicăm frumos una cu cealaltă în camera privată. Da, a fost mai ușor să mă las condusă de impetuozitatea mea debordantă, iar acum trebuia să înfrunt consecințele alegerilor mele greșite.

Iritată, mi-am mușcat interiorul obrajilor. Nu eram supărată pe Amali, eram supărată pe mine! Pe slăbiciunile mele și pe temperamentul meu vulcanic care răbufnea oridecâteori apărea o nemulțumire infimă.

Data viitoare voi încerca să mă stăpânesc, mi-am notat în gând, coborând scările principalului hol, decisă să mă controlez în situații de cumpănă.

M-am oprit din mers când am observat că destinația mea se află după colț, acolo unde se terminau scările, în cel mai întunecat loc de pe navă. Deja simțeam în nări aerul stricat care se înălța de la nivelul inferior și stomacul meu s-a întors instant pe dos. Clătinând din cap, m-am întrebat cum a avut curajul Amali să se întoarcă în locul acesta dezolant, știind foarte bine condițiile de viață inumane și rata îmbolnăvirii. Trebuie să fi fost orbită de supărare!
Curiozitatea m-a împins mai înainte, astfel încât am observat prezența unei siluete umane păzind ușa de la intrare.
Am tresărit speriată și inima a început să îmi bată mai tare în piept. Evident, nu mă așteptam să întâlnesc un bărbat chiar la ușă, învăluit într-o pătură de întuneric; acest lucru nu îmi dădea răgaz să mă adun sau să îmi pregătesc un discurs motivant pentru vizita mea! Ce căuta el acolo? Ar fi trebuit să se afle în interiorul închisorii, perindând culoarul înainte și înapoi, nu afară, păzind din exterior!

Dar oare cine e bărbatul? Să fie un Răzvrătit dârz?

Dar dacă e Pete, paznicul care îmi este prieten? Lucrurile ar fi mult mai ușoare pentru mine și aș intra fără probleme în celule...

Sperând ca ultima variantă să fie cea corectă, m-am adunat și am făcut mai un pas înainte, expunându-mă în totalitate și făcându-mi simțită prezența. Mă țineam de balustradă cu ambele mâini, înghițind în sec deseori și încercând să deosebesc chipul paznicului luminat prea slab.

- Ai venit să te predai? m-a întrebat înțepător bărbatul, care nu părea surprins să mă vadă la baza scărilor.

Cu siguranță nu e Pete acesta! mi-am zis în gând, încruntată și derutată.

Ar fi trebuit să întreb cine păzește celulele astăzi! m-am mustrat în gând nervoasă, fiind martoră încă o dată la impulsivitatea mea naivă.

Fulgerător mi-a trecut prin minte să o iau la fugă direct pe unde am venit și să vin în altă zi, când Pete va fi pe tură. El cu siguranță va colabora și va accepta bucuros să intru și să ies din celule.

Mi-am coborât discret privirea și mi-am luat în mâini poalele fustei, pregătită să o zbughesc înapoi pe scări fără alte cuvinte, când o mână bărbătească m-a prins de braț și m-a oprit instant, ghicindu-mi intențiile.

- Unde crezi că mergi așa grăbită? m-a întrebat bărbatul zâmbind pe sub mustăți.

Acum chipul i se vedea clar, luminat de câteva raze de soare care străbăteau din susul scării. Era același om bărbos, pleșuv, cu un cercel în ureche, care o adusese pe Amali la mine prima dată când i-am solicitat prezența. Nici atunci nu fusese mai prietenos sau mai educat...

- Dă-mi drumul! am rostit panicată, smucind brațul din strânsoarea lui.
Văzând că vreau să plec, el m-a strâns și mai tare, iar eu am scos un țipăt violent și aproape m-am împiedicat de poalele rochiei mele.

- Nu vreau! a exclamat piratul la urechea mea. Spune-mi ce cauți aici!
A rostit pe un ton poruncitor, subliniind ultimele cuvinte și trăgându-mă mai tare spre el.

Eu mi-am ferit capul de fața lui fioroasă și am încercat să-mi eliberez brațul captiv cu mâna mea liberă, trăgând cât puteam de tare de încleștarea mâinilor lui. M-am chinuit așa de mult încât m-am înroșit la față de la efort și hainele mi se păreau brusc incomode și călduroase. Era clar ca lumina zilei că el era mult mai puternic decât mine și că nu aveam niciun sorț de izbândă în fața lui. Mă simțeam la fel ca un șoricel prins între grătii.
El a părut să observe osteneala mea asiduă, ceea ce i-a provocat imediat un zâmbet satiric. Probabil că se simțea mândru de puterea lui și de faptul că el deținea controlul situației.

- Lasă-mă! am insistat eu, mai încăpățânată ca un catâr.

Nu aveam să renunț la luptă doar pentru că el era mai viguros decât mine!

A fost cât pe ce să îl insult într-un mod răutăcios și vulgar, când am auzit o altă voce de bărbat care provenea de la un etaj superior, ceea ce ne-a oprit deodată pe amândoi din confruntare:

- Este vreo problemă?

Mi-am dat ochii peste cap.

Adio, discreție.

Parcă îmi închipuiam cum o altă nămilă de om mă constrânge să vorbesc, să mă predau sau să intru la rândul meu în închisoare împreună cu toți captivii de război. În cel mai rău caz, l-ar fi chemat pe Will să mă execute.

Această ultimă cugetare m-a făcut să mă agit mai mult și să îmi plâng de milă în gândul meu. Unde era căpitanul când aveam nevoie de el? De ce Matt plecase atât de repede în bucătărie?

Dumnezeule, de ce m-ai părăsit? am întrebat disperată divinitatea în mintea mea, simțind cum mă lasă puterile din trup.
Nu mai știam pe cine să învinovățesc pentru situația periculoasă în care mă aflam, ignorând faptul că numai eu mă aventurasem la risc în celule și numai eu eram vinovată.

Pașii celui de-al doilea bărbat s-au făcut auziți pe scări și cât ai clipi, un chip familiar s-a ivit pe scări cu un ciocan și cu un cheag de funii pe braț.

- Lasă domnișoara în pace, bătrâne! a amenințat bărbatul, punându-și ciocanul nonșalant pe umăr.

Am rămas cu gura căscată de uimire și de ușurare. Parcă mi se luase o imensă povară de pe suflet. Noul venit îmi lua apărarea!
Probabil arătam mai ceva ca un alergător după maratonul lui, fiind toată transpirată din cauza efortului, a căldurii sufocante și a emoțiilor, cu fața roșie ca racul de supărare și cu tot părul vâlvoi. Nu recunoșteam noul venit, dar nu aș fi vrut să mă creadă o femeie cu moravuri ușoare.

- Nu vrei să avem probleme cu legea de pe vas, nu-i așa? a întrebat salvatorul meu cu un ton tăios.

- Bă, idiotule, ea e intrusa aici! a spus, scuturându-mă de braț și provocând un nou val de prosteste din partea mea.
-Eu îmi fac meseria! a insistat atacatorul meu, țintuindu-l pe cel mai tânăr cu o privire înflăcărată. Ar fi mai bine să-ți vezi de treaba ta, dulgherule!

Dulgher?

- Se întâmplă că treaba mea acum este să astup o gură care vorbește prea mult.

Am simțit cum bărbatul de lângă mine își încleștează maxilarul și cum clocotește de furie. A pus imediat mâna pe toc și a fost gata să scoată un pistol, fără să-și dea seama că salvatorul meu avea deja arma țintită spre el.

- De data asta ai pierdut, Attila, a spus bărbatul de sus, rânjind. Totuși, cred că suntem oameni maturi, în stare să rezolvăm problemele politicos, fără să fim nevoiți să folosim armele.

O altă rază de lumină a străbătut scările întunecoase și a brăzdat chipul dulgherului. Îl cunoșteam de undeva. Îmi era cunoscut părul ondulat, ochii negri și fața tânără. Nu era bărbatul acela care mi l-a adus pe doctorul Ian? Dulgherul acela care repara scurgerile de pe navă!

- Dă drumul domnișoarei, a poruncit pe un ton încrezator tânărul, având încă pistolul în mână.

Blestemând cu voce tare iadul și ceva legat de zeii Olimpului, Attila mi-a dat drumul și m-a împins departe de el. Eu am scâncit de durere și mi-am frecat brațul care fusese vătămat de strânsoarea meschină.

- Pleacă! m-a amenințat Attila dușmănos. Să nu te mai văd pe aici!

Dintr-o dată am realizat că dacă plecam, Amali ar fi rămas după gratii până la sfârșitul călătoriei...

- Dar... Vreau să vorbesc cu Amali! am protestat eu, făcând un pas în față, sfidând din nou autoritatea și răbdarea paznicului.

- Pleacă!

De data asta toți am întors capul și am rămas uimiți de o a patra voce înfundată care a vorbit de undeva din închisoare, dincolo de ușă...

- Amali! am realizat eu, îndreptându-mă fraudulos spre ușa ferecată. Amali!

Nu am reușit să ajung la sursa vocii, căci mâna lui Attila m-a oprit din nou în drum.
Ceea ce a urmat apoi, a fost o învălmășeală de voci care s-au suprapus una peste alta: Attila îmi cerea să mă opresc, eu o strigam pe Amali în timp ce ea îmi spunea să plec, iar dulgherul îl amenința din nou pe paznicul care îndrăznise să pună iarăși mâna pe mine.

În tot acest haos, mesajul era clar: trebuia să plec.

Remușcarea mi-a acaparat din nou ființa și ochii mi s-au împăianjenit cu lacrimi, încercând în zadar să mă eliberez din strânsoarea lui Attila.
Nu, nu puteam pleca fără Amali!

- Lasă-mă să mă duc! l-am implorat pe Attila cu un ton rugător și disperat.

- Dacă intri, acolo rămâi! a amenințat el, năruind orice speranță de a o vedea pe Amali.

Am atins cu mâna liberă lemnul rece care despărțea restul navei de întunecatele închisori, până ce unghiile mi s-au făcut albe din cauza presării. Cu regret, am plecat în jos capul, mi-am alungat lacrimile și mi-am mușcat buzele umflate.

Dacă nu puteam intra, puteam să îmi fac de cunoscut motivele vizitei, chiar aici și acum, de față cu toată lumea. Nu îmi păsa de prejudecățile celor din jur: eu trebuia să îmi rezolv problema cu prietena mea cea mai bună!

- Îmi pare rău, Amali! am spus cu un ton mai ridicat, astfel încât să treacă vocea mea dincolo de ușă. Te rog, întoarce-te...

După o liniște care a durat câteva secunde, și în care inima mea a sperat la iertare și la împăcare, răspunsul ce a venit dincolo de ușă m-a zdruncinat complet și m-a șocat deopotrivă:

- Nu! Nu îmi păsă, la fel cum nu ți-a păsat nici ție.

Uimită peste măsură, am căscat gura să spun ceva, orice, când din nou haosul de voci bărbătești a inundat micul hol:

- N-auzi? Hai mișcă de aici, a spus bărbatul care mă ținea strâns, smucindu-mă de lângă ușă și folosind de asemeni un apelativ ofensator la adresa mea.
- Attila! Ai grijă cum vorbești!

Au urmat apoi o serie de discuții contradictorii între cei doi, dar mie nu îmi păsa în acest moment de ceea ce rosteau ei. Tot ce simțeam acum era un val de năucire, amestecat cu furie și regret. Din nou eram dată la o parte de către o prietenă; eram refuzată, alungată și rănită. Aveam eu ceva, un magnet opus poate, care fugărea persoanele dragi de lângă mine? Era vorba despre o normă comportamentală nerealizată? Eram numai eu vinovată? Eu trebuia să plătesc în veci pentru toate greșelile comise? Ceilalți erau pur și simplu nevinovați, scuzați de reflexul natural "cauză și efect"?

Bineînțeles, tot timpul eu am fost de vină!

Inima mi s-a impietrit peste măsură de tare și m-am schimbat cu totul la față. Mina mea a devenit serioasă și chipul mi s-a întunecat.
Nu mă ierta? Foarte bine. Nici eu nu aveam să o fac.

M-am oprit în loc și am fixat nervoasă ușa de la închisoare ca și cum aceasta ar fi fost vinovată pentru disputa de mai înainte. Mi-am încleștat pumnii și maxilarul, și răbufnind, m-am eliberat de strânsoarea bărbatului dintr-o mișcare decisivă. Probabil el îmi dăduse frâu liber văzând supărarea mea izbucnită din toți rărunchii.

- Foarte bine! am zis cu voce tare, cât să audă Amali tonul supărat.

Abținându-mă cu greu să nu adaog alte cuvinte tăioase, am făcut cale întoarsă și am întors spatele închisorii și paznicului. Aveam să plec chiar acum și nici nu mai aveam de gând să cobor înapoi vreodată. Nu când eu riscasem atât de mult pentru ea! Ca să primesc în schimb, ce? Neprețuire? Nepăsare? Nu, Amali nu merita nimic.
Am pășit pe scări cu pași apăsați, bontănind dinadins pe fiecare treaptă. Bărbații de lângă mine amuțiseră de mult, uimiți de ieșirea mea din fire și de comportamentul meu nemilos.

Ce? Se mai miră cineva? N-are decât!

Cu poalele fustei între mâini, am urcat scările în tăcere, urmată îndeaproape de dulgherul căruia îi uitasem numele. Mă simțeam nevoită să îi mulțumesc pentru intervenția lui, însă buzele îmi erau încleștate și nu puteam rosti nimic. Nu când sângele îmi clocotea în vine.
Fără să îmi dau seama, dusă mai mult pe gânduri, nici nu am realizat când am ajuns în dormitoarele comune - aproape de punte. M-am oprit abia atunci din mers și am privit în gol hamacele de dormit care împânzeau camera. Cum putuse Amali să îmi facă asta? Cum putuse să mă părăsească în mijlocul lupilor? Cum? Eu ce aveam să fac fără ajutorul ei?
Meditând la situația dezolantă, mai mult mi se făcea rău decât bine, și simțeam cum inima îmi arde în piept necontrolată. Trebuia să mă calmez numaidecât și să îmi vin în fire. Ce spusesem câteva clipe în urmă? Că aveam să mă stăpânesc "data viitoare"? Am zâmbit amar. Halal stăpânire de sine.

Nu sunt bună de nimic!

Mi-am dus mâna la tâmplă și am închis ochii dezamăgită. Dacă așa se purtau toți prietenii...

- Te pot ajuta cu ceva? m-a întrebat din senin bărbatul de lângă mine. L-am privit surprinsă câteva momente, parcă neînțelegând ce îmi cere. Eram atât de frustrată încât chipul mi-era distorsionat de amărăciune și nu auzeam nimic altceva decât ecoul gândurile mele zbuciumate.

Am închis ochii neputincioasă și am expirat aerul din plămâni. Nu trebuia să fiu nervoasă. Nu acum.

- Ăă... nu, am rostit în final, clătinând din cap și evitând contactul vizual. Cred că... cred că ai făcut destule.

Băiatul a strâns din buze, neajutorat.

- Vrei să chem pe cineva? a întrebat el, încercându-și norocul din nou.

Pe căpitan... aș fi răspuns cu bucurie, dar m-am oprit, amintindu-mi că sărmanul om zăcea pe un pat, inconștient fiind.

- Nu, am șoptit dezamăgită.
Chiar nu aveam pe nimeni! Matt era ocupat până peste cap cu îndatoririle lui - toată lumea cerea de la el resurse alimentare, știind că majoritatea s-au pierdut în noaptea furtunii. Matt avea multe pe cap, nu era necesar să îi fiu și eu povară. Amali era exilată într-o închisoare, și nimeni altcineva nu era dispus să mă asculte sau să mă aline.

- Voi fi bine, am completat eu, schițând un zâmbet amar.

- În regulă atunci... a spus el stânjenit, privind în altă parte.

Acum mă simțeam prost. Băiatul primise un șir de refuzuri continue și pic de recunoștință doar din cauza supărării mele! Aș fi vrut acum să-i pronunț numele și să îi mulțumesc pentru gestul său, dar din păcate, oricât aș fi scotocit prin sertarele minții, nu aș fi găsit numele său prin ele.

- C-cum ai zis că te numești? am întrebat rușinată.

- Nici data trecută când ne-am întâlnit nu ai știut...
A remarcat el dezamăgit.

Îmi venea să mă plesnesc peste față. Oare ce era cu memoria mea?
M-am încruntat vizibil și am silit mintea să-și aducă aminte de momentele de dimineață, când tot în acest dormitor m-am întâlnit cu el. Se prezentase băiatul, dar nu băgasem de seamă numele, nu îl reținusem ca ceva imperios necesar. Oare de ce insista să îl cunosc?

- Nick mă cheamă, a spus el într-un final.

Nick, Nick... mi-am repetat în minte, în speranța că se va imprima în memorie.

- Nick, mulțumesc pentru intervenția ta, am spus sincer către el, reamintindu-mi împrejurările triste. Eu doar am vrut...

Mi-am plecat privirea în jos și am închis ochii tulburată, cu gândul la Amali.

Dintr-o dată, am simțit o mână caldă pe brațul meu și Nick a rostit calm:

- Sunt sigur că va fi totul bine. Fata aceea era doar supărată. Nu ar trebui să crezi niciodată spusele oamenilor la supărare.

Atinsă de vorbele lui, am ridicat privirea și am făcut contact vizual cu o pereche de ochi sclipitori care se uitau la mine într-un mod ciudat, admirativ.
El și-a mutat mâna lent către gâtul meu dezvelit, atingând ușor câteva locuri sensibile și producându-mi fiori din cap până în picioare. A privit cu jind la pielea mea albă ca laptele, la bustul meu acoperit cu material și legat cu șireturi, în timp ce își umezea buzele vrăjit de apariția mea.

Brusc, m-am simțit dezgolită, pătată de atingerea lui păcătoasă. Și înainte ca mâna lui să ajungă în alte locuri interzise, am găsit puterea să mă dau înapoi un pas și să îi înlătur mâna îndrăzneață, care atinsese deja prea mult.

- Nu este nevoie să te atingi de mine, am spus tăios către el.

Nick s-a încruntat, iar privirea tulbure i s-a mai șters de pe chip ca și cum ar fi fost într-o transă doar cu câteva momente înainte.

- Scuze, a răspuns el strângând din buze. Te voi lăsa acum.

Acestea fiind spuse, Nick a tăiat-o cu coada între picioare înapoi spre scări, fără să se uite înapoi, lăsându-mă descumpănită și confuză.

Ce fusese în mintea lui Nick?!

Mi-am aranjat instinctiv bustiera și m-am acoperit mai mult, apoi am tras de mâneca rochiei și mi-am acoperit în întregime brațul. Nu voiam să se mai repete un asemenea incident. Mateloții erau prea îndrăzneți și cu un istoric la fel de dubios.
   Realizarea acestui fapt m-a făcut să mă simt mai singură ca niciodată într-o navă plină ochi de bărbați virili. Nimeni nu putea să îmi ia apărarea... nimeni nu putea să le oprească faptele neleguite dacă într-un caz, alegeau să-și urmeze instinctele sau pornirile răutăcioase ale inimii.
Trezită parcă dintr-un vis, am clipt buimăcită și m-am încruntat.
Ce căutam în dormitorul comun?
Un fior rece m-a cuprins din cap până în picioare și am început să fug către punte, cu gândul de a mă adăposti undeva în bucătăria lui Matthew, sperând ca acolo să găsesc puțină ocrotire.

Dar în timp ce mă îndreptam grăbită spre scări, o voce bărbătească m-a strigat dinapoia mea....

— Stai!

#Bună!!
Nu-mi vine să cred că am publicat! O minune! :))
Oare mai este cineva pe aici? După tot acest timp...

Capitolul era în ciorne de multă vreme și aștepta să fie finalizat. Din păcate, nu am avut timpul, dispoziția sau inspirația ca sa scriu. Dar știți cum e, atunci când îți dorești ceva cu adevărat, atunci acel ceva este posibil. Prin urmare, am luat frumos telefonul în mână, mi-am dorit mult-mult și nu m-am lăsat de scris câteva zile la rând, tăind și adăugând propoziții, ca să iasă în final ceea ce ați citit. Chiar și așa, nu știu cât de artistică mi-a fost exprimarea (încă nădăjduiesc la o editare completă după finalizarea acestui volum). Sper sa fiți mulțumiți!

Deci! A trecut ceva vreme de când eroina noastră este pe navă și după cum vedeți, lucrurile merg din ce în ce mai rău. În absența căpitanului mulți își fac de cap și alte pasiuni ascunse ies la iveală!
Nu numai atât, Kate este în primejdie la orice pas! Acum cu adevărat!

Ce părere aveți despre Nick?

Dar despre reacția Amaliei?
Care dintre fete a procedat greșit? Voi ce ați fi făcut în locul lor?

Știți cât de mult îmi place să discut cu voi despre carte și despre întâmplările acestei povești! Faceți-mi vă rog această plăcere și lăsați-mi în comentarii părerile voastre! ❤❤❤ Este cea mai frumoasă parte a întregii munci depuse și partea care o aștept cel mai mult!

Mulțumesc pentru răbdarea și susținerea voastră necondiționată! ❤❤❤

< Elly >