După conversația îmbelșugată avută cu Matthew, am reușit să aflu de la el că un oarecare Ian se ocupă în mod special de tratarea rănilor pe vas.
Ar fi ideal să îl caut pe acest bărbat și să îl conving neîntârziat să îl trateze pe John, acum cât se mai poate și cât plaga este recentă.

Oare Ian a văzut deja starea căpitanului?

Nu am de unde să știu acest lucru; iar orice informație trebuie procurată fără zăbavă. Viața lui John Black atârnă de un fir de ață și eu mă simt datoare să fac ceva pentru el - orice!

Cu aceste gânduri și cu o nouă hotărâre înfocată, mi-am făcut drum spre dormitoarele comune ce se aflau sub covertă. Matt luase hotărârea să rămână alături de mateloții care slujeau în bucătărie - altfel ce bucătar șef ar fi fost? El s-a mulțumit să-mi descrie înfățisarea medicului și să-mi înmâneze custodia lui Argus, iar mai apoi, și-a văzut mai departe de treabă, complet absolvit de orice povară.
Nu îl învinovățeam - avea și el îndatoririle poziției lui.

Intrând în camerele comune, m-a cuprins un sentiment ciudat de melancolie. Amintirile plăcute își ițeau mândre capul sus, precum o sămânță verde care încolțeste dintr-un pământ mănos. Am zâmbit în sinea mea amuzată când mi-am amintit de fuga nebună pe care am avut-o chiar pe coridorul acesta împreună cu John. Atunci când i-am aruncat o pernă drept în față doar pentru a-i încetini fuga și pentru a întârzia prinderea mea care, oricum, avusese loc.

Sau în colțul acesta din stânga, eu și Mary am avut pretenția ca paza noastră să ridice un cearceaf despărțitor pentru a creea puțină intimitate în imensul dormitor al bărbaților. Amândouă am fost îngrozite la ideea de a împarte încăperea cu sute de bărbați care aveau numai gânduri necinstite. Din fericire, căpitanul se îngrijise să fim bine păzite din orice punct de vedere.

Oh, iată și hamacul de lângă oblon în care am dormit în noaptea aceea.

— Îți mai amintești, băiete? l-am întrebat pe Argus, care dădea din coadă fără griji. Când m-ai trezit din somn să mă anunți că Mary și-a părăsit hamacul!

Din nefericire, atunci ea a încercat să își ia viața...

De data aceasta am alungat amintirea tristă care mi-a învolburat mintea și care mi-a provocat o durere ascuțită în piept. Mary acum era doar o amintire, o prietenă pierdută pentru totdeauna... și nu aveam idee dacă Providența ne va încrucișa din nou cărarea vieții.

Mi-a zburat gândul la Amali, care cu siguranță stătea tristă undeva închisă într-o celulă, fără apărare și întristată din cauza mea. Cu siguranță voi încerca să remediez situația și să o scot de acolo cât de curând.
Asta, imediat ce voi reuși să îl găsesc pe medic și să-l trimit acolo unde este cea mai mare nevoie de el.

Am măturat cu privirea dormitorul, în căutarea unei fețe cunoscute care ar putea să mă ajute în găsirea lui Ian. Trebuia să am foarte mare grijă pe cine alegeam să îmi fie călăuză: oricine putea face parte din Răzvrătiți și putea să dea raportul lui Will fără întârziere.

Nimeni nu părea să mă observe - asta pentru că puteai număra pe degete numărul mic de persoane din dormitor. Pe parcursul zilei, aceasta cameră era una dintre cele mai liniștite din corabie, fiind vizitată ocazional sau doar din trecere.

Ochii mi-au căzut pe câteva chipuri familiare, cărora nu le rețineam numele, dar în sfârșit, mi-am ales ținta. Era un bărbat care introducea câlți între scândurile năvii pentru a opri scurgerile de apă și vătămările la care fusese supusă corabia în furtună. Cu mâini dibace, pipăia lemnul șubred, lucrând singur în tăcere. Părea plictistit de slujba lui căci, mi-a observat neîntârziat prezența și mi-a aruncat o ocheadă îndreazeață, urmată de un zâmbet larg acompaniat de sprâncene ridicate a încântare.

Am rămas șocată, neștiind cum să reacționez la un așa gest cutezător. Să mă strecor mai departe și să îl ignor, ar însemna să dau cu șutul la ocazia de a obține informații de la un bărbat dispus să stea de vorbă cu mine.

Înghițind în sec, am ales să zâmbesc la rândul meu politicos, încă suspicioasă în privința lui.

Voi merge totuși să văd ce are de spus. Și Argus e aici cu mine, pentru orice emergență.

După ce m-am asigurat că garda personală merge la pas cu mine, m-am apropiat mai mult de băiatul dârz care nu își luase ochii de la mine în tot acest timp.

— Ia te uită: frumoasa arțăgoasă! m-a întâmpinat el cu un ton neastâmpărat, glumeț.

Nu eram încă sigură cu cine aveam de-aface și mă chinuiam să îmi amintesc în ce împrejurare văzusem ochii aceia negri, părul întunecat și aspectul neîngrijit.
Și de unde știa că eu sunt arțăgoasă?

Parcă citindu-mi gândurile, băiatul a remarcat confuzia mea:

— Nu mai știi cine sunt? m-a întrebat el, cu o umbră de dezamăgire pe chip.

Stânjenită, mi-am mutat greutatea pe un picior în altul și mi-am mutat privirea.

Ar trebui?

În loc să îi dau replica aceasta tăioasă, mi-am înghițit vorbele dinadins. În fond, aveam nevoie de el, de informațiile lui. Trebuia să fiu drăguță dacă voiam să obțin ceva - această politică era des întâlnită în rândul femeilor mondene și eu învățasem binișor cum să mă folosesc de această artă în orașul londonez și nu numai.

— Îmi pare rău, am răspuns eu cu o mimică duioasă. Nu mai știu în ce împrejurare ne-am cunoscut.

Bosumflat, cumva că mândria bărbătească îi fusese afectată, a continuat să insereze în câteva porțiuni libere dintre scânduri, funiile vechi destrămate din maldărul aflat în mâna lui stângă.

— Nu e nimic. A trecut destul de multă vreme de atunci.

Băiatul a schițat un zâmbet afectat și a pipăit cu mâna scândurile din fața lui.

— Sunt Nick! s-a prezentat el fără să întindă mâna și fără să mă privească. Ne-am întâlnit prima dată când ai venit la bordul năvii, a zis acum privindu-mă în ochi. Atunci eu eram la cârmă și tu erai foarte țâfnoasă.

Am chicotit.

— Da, femeile au mereu câte o zi proastă.

Și el a râs la replica mea, dându-mi dreptate și și-a șters cu mâna liberă sudoarea de pe frunte.
Între noi s-a așternut o tăcere stânjenitoare și mintea mea deja lucra în formularea unei propoziții coerente. Băiatul acesta nu avea chiar o impresie bună despre mine, socotind momentele în care fusese martor la momentele mele de frustrare. Nu doream să las nici acum o impresie la fel de penibilă.

În timp ce meditam, am fost luată prin surprindere de vocea lui:

— Te pot ajuta cu ceva?

Uitând pentru o clipă motivul pentru care mă aflam aici și amintindu-mi la fel de repede, am exclamat în grabă:

— Ăă, da! Caut medicul...

O umbră de îngrijorare a străbătut chipul lui și apoi s-a încruntat.

— Ai pățit ceva?

Mi se părea mie sau Nick era prea curios?

Am hotărât să fiu discretă în privința lui și să păstrez anumite informații doar pentru mine și pentru echipa mea. Cu cât știau unii mai puține, cu atât mai bine.

— Aș vrea să stau de vorbă cu el. Am fost vătămată de furtună azi noapte și nu mă simt chiar bine, am răspuns eu, păstrând tăcerea asupra subiectului despre căpitan.  

— Înțeleg! a răspuns el, gânditor.
După o clipă, el a adăugat:

— Mă voi ocupa personal să îl anunț!

Cu toate că am ramas surprinsă de replica lui, mi-am manifestat de îndată încântarea și aprobarea față de această idee.

În sfârșit, ceva mergea bine.

— Poți să aștepți aici, mă voi întoarce de îndată cu Ian!

După ce l-am asigurat cordial că îl voi aștepta, mi-am găsit un loc confortabil la dos, pe o pătură așezată pe dușumea, chiar lângă peretele din scânduri al năvii. Argus mi s-a alăturat fără întârziere și aproape că mi-am pierdut echilibrul atunci când nămila de cățel și-a pus nonșalant labele pe mine.

— Ușor băiete! l-am certat eu, în timp ce încercam să mă așez din nou cum se cade.

Parcă înțelegând ceea ce voiam de la el, Argus s-a întins lângă mine cuminte și și-a sprijinit bărbia de piciorul meu, asigurându-mă că el era păzitorul în ziua de astăzi. Și așa Matthew era prea ocupat cu ale lui ca să îmi mai poarte de grijă și să mă însoțească în căutările mele.
Am mângâiat dosul cățelului cu drag, privindu-i ochii rotunzi și negri care dansau în dreapta și în stânga, analizând persoanele care intrau și ieșeau grăbite din dormitor.

Am zâmbit.
Acest cățel se atașase de mine din prima zi! Oare de ce exista o astfel de compatibilitate între un om și un cățel?

Gândurile mi-au fost întrerupte de două voci bărbătești care au invadat furtunos încăperea:

— E țicnit rău, mă jur! a protestat cineva, cu un ton iritat. Cum să nu știe unde ne aflăm?!

— Am pierdut ruta azi noapte din cauza furtunii... e normal să nu știm pe unde ne aflăm! Sunt sigur că vom ști în curând...

— Pe naiba, Joe! Nu îi mai ține apărarea degeaba! Știm la fel de bine cât de incapabil este! L-am întrebat azi cum recuperăm bunurile și tot ce am pierdut în timpul furtunii și știi ce mi-a răspuns? Că nu se pot recupera; doar dacă am eu bunăvoința să pescuiesc din ocean butoaiele cu apă și mâncare sau să mă arunc în mare după ele. Auzi la el! De parcă numai eu sufăr din cauza proviziilor.

Bărbații păreau prinși în conversația lor și nu au părut să îmi observe prezența atunci când s-au îndreptat spre ușa de ieșire, bombănind în continuare vrute și nevrute.

— Toată lumea e implicată în asta! I-am spus clar că resursele ni s-au împuținat și că nu mai avem ce mânca, și el a ridicat din umeri! Puțin îi pasă! Ți-am zis că este incapabil! Nu doar că nu știe locația noastră, ci nu știe mai nimic despre cum să conducă o navă. Știi ce cred eu? Că ar fi mai bine să...

Vocea bărbatului s-a pierdut undeva în interiorul năvii, în spatele ușii de unde ieșise ca o furtună, acompaniat de camaradul său.

Mi-am dat seama cu ușurință că persoana la care făceau referire nu era nimeni altcineva decât Will. Un "căpitan provizoriu" care nu își lua în serios îndatoririle rangului său și nu se îngrijea cum se cuvine de navă în absența lui John Black.
În sinea mea am râs, cu o satisfacție ieșită din comun.
Știam de la început că Will căuta numai beneficiile de a fi căpitan și nimic altceva. Acum când a fost pus față în față cu problemele și cu sarcinile ce i se conveneau unui om responsabil pe un echipaj, s-a văzut pus în dificultate și părea că dă bir cu fugiții. Ba mai mult, părea indiferent la nevoile pe care mulți i le prezentau și răspundea cu dispreț.

Mi-am amintit de un adevăr biblic prezentat cu tărie într-o zi, de pastorul bisercii pe care o frecventam cu regularitate în Londra. El relata faptul că Isus le-a spus ucenicilor săi că "cel mai mare dintre voi" este "slujitorul vostru".
Mi-am dat seama că această învățătură este una cât se poate de reală și de eficientă. Dacă un lider se ocupă de alții așa cum trebuie, dacă pune nevoile altora mai presus de cele personale, atunci politica adoptată poate da roade benefice pentru conducător și subalternii lui, împletind astfel bunăvoința și munca de echipă. Dar în caz că liderul se dovedește a fi egoist și lacom după autoritate, lucrurile nu ar putea funcționa în aceeași armonie deplină.

Unde era John? El era perfect ca și căpitan! El nu era egoist, prefera să găsească o cale de mijloc în care toată lumea să fie mulțumită. Era un om drept și cumpătat, știa să citească hărțile și să măsoare milele pe mare; să socotească dinstanța de navigare și să o transforme în zile. Știa să se lupte, să se apere și să negocieze, în funcție de nevoie. Știa cum să împace oamenii și cum să îi motiveze.
Am văzut capabilitatea lui John în orice lucru, în doar o lună de zile! De ce alții preferau să închidă ochii la abilitățile lui conduși de o manipulare generală?

Păcat că mulți nu și-au dat seama că au avut alături până acum un adevărat căpitan, și, au dorit în schimb, să-l înlocuiască prin mijloace mârșave pe singurul demn de postul lui. Îi slujise pe toți cu credincioșie și căpătase respect din partea lor, până când Will a hotărât să întarâte oamenii împotriva căpitanului pentru împlinirea propriilor țeluri.

Cu durere, am realizat un lucru trist: cei mai mulți își dau seama că au avut ceva de preț numai atunci când l-au pierdut...

Poate că acum era momentul ca toți să realizeze rolul important pe care îl jucase în toți acești ani adevăratul căpitan și era momentul ca toți să se întoarcă la el. Până nu este prea târziu...

Meditând la acest fapt dezolant, am strâns din buze și mi-am dorit ca medicul să apară mai curând în cameră cu vești noi. Însănătoșirea lui John era de o importanță vitală!

Am privit cu nerăbdare împrejurul meu și chiar atunci i-am zărit pe Nick și pe Ian cum își făceau drum încoace, vorbind cu însuflețire unul cu altul.
Medicul era așa cum mi-l descrisese Matt: un bărbat de vârstă mijlocie, slab, dar cu o construcție vânjoasă, cu păr castaniu, nas proeminent, ochi albaștri și barbă deasă.
Aș tinde să cred că acest bărbat deține trăsături rusești; deși nu pot băga mâna în foc că originile lui se trag de acolo. Ce ar căuta un rus la bordul unei corăbii de pirați în mijlocul Oceanului Atlantic?

Mda, și ce ar căuta o ducesă la bordul unei corăbii de pirați, îndrăgostită de un căpitan?

Viața mea reprezenta un non-sens mai mare decât cel al bărbatului rus!

Când cei doi s-au apropiat, medicul m-a privit blând și a înclinat capul în direcția mea:

— Ian Anatoliy, la dispoziția dumneavoastră.

I-am imitat gestul și m-am prezentat la rândul meu, cât mai politicos posibil. Acest om deja câștigase aprecierea mea, prin simplul fapt că părea a fi un om educat, într-o lume în care manierele erau desconsiderate sau chiar uitate.

Nick s-a retras în partea cealaltă, scuzându-se că avea de reparat numaidecât în cursul zilei de astăzi daunele pe care le suferise corabia - și l-am înțeles. Acesta era prilejul potrivit pentru a sta de vorba cu domnul Anatoliy despre lucruri mai importante decât starea mea de sănătate. Însă doctorul a fost cel care a dat tonul discuției, blocându-mi orice fel de întrebare referitoare la căpitan.

— Am înțeles de la Nick că și tu ai fost pe punte azi noapte, a început să spună Ian cu un glas puțin dojenitor. Apoi, s-a pus pe vine și m-a cercetat cu privirea, clătinând din cap.

Eu m-am rușinat, simțindu-mă cumva vinovată în fața lui pentru faptul că nesocotisem ostentativ ordinele căpitanului de a sta la adăpost în timpul furtunii. Nici buna cuviință nu îmi venea în ajutor, căci, o femeie era considerată "un vas mai slab" și prin urmare, trebuia ocrotită.

Văzând că nu răspund, el a continuat cu un glas mai blând:

— Să nu mai ieșiți niciodată pe punte în timpul unei furtuni, domnișoară. Este foarte periculos.

—  Mulțumesc, am răspuns eu, schițând un zâmbet afectat și privind în poală ca și un copil prins în vinovăția lui.

Domnul Anatolyi mi se părea un om sincer și de încredere, iar acum mi se deschisese o ușă potrivită pentru a aduce cumva în discuție căpitanul. Nick era undeva în depărtare și dormitorul era tăcut, fiindcă circulația se mai domolise de câteva minute.

— Doar că..., am spus șovăind, am vrut să mă asigur că John Black este în siguranță pe punte. Iar când am văzut că... ei bine...

Am simțit cuvintele fugind de la mine și am înghițit în sec, la amintirea nefastă a nopții precedente. Ochii mi s-au întristat și am privit undeva în gol, rememorând clipele fatidice în care John fusese împușcat chiar în fața mea fără milă.

Cred că medicul știa la ce fac referire, căci el a plecat în jos capul și a rostit cu un glas stins:

—  A fost o noapte lungă pentru toți...

O tăcere profundă s-a așternut între noi și nu am reușit să scot un cuvânt în plus. Aveam atât de multe de zis, atât de multe pe inimă, și, totuși, tăceam fără motiv, acaparată de sentimentele de durere ce mi-au copleșit inima.

Domnul Anatoliy a suspinat și a luat cuvântul din nou:

—  Spune-mi, ce te doare?

M-am gândit pentru o clipă la sănătatea mea șubredă, care din când în când îmi dădea târcoale în unele momente ale zilei. Uneori tușeam sau strănutam, alteori aveam dureri de cap insuportabile și scăpam de ele numai dormind în plus. Cu siguranță nimic din toate acestea nu prevestea ceva bun...

—  Am vânătăi pe tot corpul, am început eu să îi mărturisesc, simțind și acum durerile loviturilor.

—  Ai căzut? m-a chestionat doctorul, privindu-mă cu interes.

— De multe ori...

— Pot să văd?

Eu am încuviințat și am înlăturat materialul rochiei ce imi acoperea brațul, lăsând la vedere petele de culoare verde deschis amestecate cu mov. Doctorul Anatolyi a pipăit brațul cu mișcări ferme, întrebând dacă mă doare într-un loc anume. I-am spus că mă durea peste tot și că mă simțeam sensibilă, și apoi el a chestionat despre picior și dacă eram în regulă acolo. După o verificare rapidă a gleznei și a piciorului, a concluzionat:

— Nu pare că ai vreun os rupt; asta mă interesa îndeosebi. Durerile pe care le simți vor trece de la sine, împreună cu vânătăile pe care le ai.

La auzul acestei vești reconfortante, am zâmbit recunoscătoare doctorului pentru atenție. El a dat să se ridice și să o ia din loc, când mi-am amintit de faptul că nu întrebasem nimic despre John. Doctorul s-a ridicat în picioare, salutându-l pe Nick, care deja se apropia de noi cu pași repezi.

Deja nu mai știam ce sa fac să mai obțin atenția doctorului, care părea grăbit să o ia din loc, așa că am adăugat repede, în încercarea de a mai trage de timp:

— A-am dureri de cap foarte des, am mai spus lui Ian, crezând că voi mai obține câteva minute în plus în absența lui Nick. 
Doctorul a părut intetrsat de noua veste și s-a plecat pe vine din nou, la același nivel cu al meu.

— Ești stresată? Obosită? Bolnavă?

Aș fi răspuns cu ușurință la această întrebare, spunând că am toate aceste simptome la un loc, dar înainte să pot răspunde, doctorul a pus mâna pe funtea mea și a verificat temperatura corpului. Părea totul în regulă, căci el și-a retras-o la loc.

—  Am ceva pentru dureri de cap!

Doctorul și-a controlat geanta cu instrumente și a răscolit în ea câteva minute. În timpul acesta, spre dezamăgirea mea, Nick a apărut în peisaj cu o expresie îngrijorată pe chip.

— Este totul în regulă? a întrebat el.

Ar fi fost, dacă nu ai fi apărut tocmai acum!

M-am sprijinit dezamăgită de peretele năvii, supărată foc de faptul că nu reușisem să îmi ating scopul și să întreb despre căpitan mai degrabă.

Sunt o ticăloasă...

— Domnișoara este destul de bine, Nick, a mormăit domnul Anatolyi cu ochii în geantă. Acum îi caut ceva pentru dureri de cap. Ar trebui să fie pe aici pe undeva... Ah!

Doctorul a scos în final o bocceluță de culoare maro, din care a extras o sticluță transparentă cu o etichetă albă, pe care a scuturat-o sub ochii lui. Zâmbetul i-a pierit când și-a dat seama că sticluța era goală...

— Oh, e gata laudanum-ul. Eram sigur că mai aveam!

În acest moment, simțeam că mă ia durerea de cap cu adevărat. Nu reușisem să aflu nimic despre căpitan: nici unde se afla și nici despre starea lui de sănătate! Acum era prea târziu pentru a îndrăzni să pun astfel de întrebări, cel puțin, de față cu Nick. Doctorul Ian era singurul care ar fi putut ști ceva despre John, iar șansa de a mai prinde un moment de intimitate cu el, era slabă.

  Mintea mea deja a început a elabora un alt plan, căutând o altă cale eficientă pentru obține informații. Dacă nu reușeam nicidecum să vorbesc cu doctorul, cel mai probabil preotul năvii cunoștea situația. Matt putea să îmi facă legătura cu Abel cât ai clipi, și astfel, problema era în parte rezolvată. Oh, nu. După ce îl voi găsi pe Abel va fi nevoie din nou de capacitatea doctorului pentru a-l însănătoși pe căpitan. Asta însemna o altă căutare și o altă discuție în privat, ferită de ochii rău-voitori.

Încă descumpănită și nehotărâtă, abia l-am auzit pe Nick luând cuvântul:

  — Ian, s-ar putea să găsești laudanum în farmacia năvii, a spus Nick, încercând să ajute cumva doctorul la ananghie.

Medicul s-a întors cu fața spre Nick:

— Ce spui tu acolo? a întrebat domnul Anatoliy mai interesat.

— Eu știu că pe navă este o încăpere cu medicamente... a repetat Nick șovăitor. Într-un caz că domnișoara Kate are nevoie de tratament...

— Aa! s-a luminat doctorul de-odată, și s-a ridicat în picioare ca ars. Desigur, desigur!

Domnul Anatoliy m-a privit și m-a invitat cordial să îl însoțesc până în camera care adăpostea medicamentele, pentru a obține o nouă doză de laudanum.

Cine știe, poate voi avea nevoie cândva; e bine să o am la îndemână. Migrenele apar destul de des în ultima perioadă de timp și sunt foarte deranjante.

Animată de acest gând, m-am ridicat alene din locul în care ședeam și am cercetat dormitorul în căutarea lui Argus. Nici nu băgasem de seamă momentul în care cățelul se depărtase de mine. L-am strigat pe nume de două ori și văzând că nu primesc niciun răspuns de la el, am început să mă îngrijorez și să cercetez mai atent încăperea printre hamacurile agățate în dormitor.

— Mergem? Sunt puțin grăbit, a spus doctorul, arătând cu mâna către scările care duceau spre punte.

Am încuviințat, decisă să îl urmez pe doctor și apoi să revin după Argus de îndată ce voi primi laudanum-ul din mâna lui. Aruncând o ultimă privire dormitorului, am urcat grăbită scările în urma lui Ian, sperând să fiu în siguranță...

*

— Nick nu a venit cu noi? am întrebat curioasă, observând imediat absența dulgherului.

— Oh, nu. Are foarte mult de lucru, domnișoară, a răspuns doctorul. Furtuna a făcut multe pagube și el trebuie să le repare.

Înțelegând situația, am încuviințat și nu am mai pus întrebări în legătură cu absența lui Nick.
Cu atât mai bine - aveam ocazia să stau de vorbă între patru ochi cu domnul Anatoliy despre căpitan.

— Și acum unde mergem? am întrebat, puțin debusolată, încercând să țin pasul cu al lui.

Eram pe punte, un loc prea aglomerat pentru a ține o discuție secretă, și eram interesată de noua noastră destinație.
Însă cu cât ne apropiam de puntea de comandă, cu atât deveneam mai neliniștită. Acela era singurul loc unde nu voiam să mă aflu! Will putea să apară acolo dintr-un moment în altul și întâlnirea cu el nu ar fi fost una deloc plăcută...
Matt nu era cu mine, Argus nici atât. Căpitanul era undeva închis, trăgând să moară și eu nu învățasem la timp util să mă apăr singură. Aveam impresia că dacă mai dădeam o dată ochii cu Will, acesta avea puterea să îmi curme viața. Și îl credeam în stare de asta.
Fără niciun fel de apărare, consituiam o țintă ușoară și la îndemână pentru Will și oamenii lui nebuni.

De aceea mă comportam destul de ezitant și pașii îmi erau grei.

— Mergem spre camera cu medicamente. Nu ai fost niciodată acolo?

— Ba da, am răspuns, ezitând. Nu mai țin minte în ce împrejurare și unde se află... dar cu siguranță am văzut o încăpere cu medicamente pe undeva!

— Camera se află pe puntea de comandă, chiar în partea stângă.

Ian a indicat cu degetul arătător spre locul cu pricina și, brusc, mi-am amintit că intrasem o dată dincolo de ușa aceea de o culoare maro închis. Dacă îmi aduceam bine aminte, pe atunci căutam "camera artileriei" și încercam să dau de capăt codului secret pentru a mă infiltra la Întâlnirea Răzvrătiților. Înainte de a găsi artileria, descoperisem o încăpere ticsită cu medicamente și lucruri de prim ajutor. Cu siguranță acolo ne îndreptam în aceste momente.

Poate acolo îl voi aborda pe doctor și îi voi spune despre situația gravă a căpitanului...

De îndată, am remarcat un bărbat vânjos, plin cu cicatrici, care se plimba înainte și inapoi pe puntea de comandă și scruta împrejurimile cu o privire de vultur. Parcă păzea ceva, dar nu îmi dădeam seama ce anume.
În același etaj se afla și fosta mea cameră, pe care și-o revedicase Will acum câteva ore. Oare bărbatul păzea odăile "noului căpitan"?

  Curând ne-am aflat amândoi la baza scărilor și am început a urca cu grijă treptele care duceau spre puntea de comandă. Aflată în spatele doctorului, îmi era teamă și rușine de bărbatul impozant care părea un fel de stăpân al teritoriului și care mă analiza cu priviri lungi și amenințătoare.

Domnul Anatoliy l-a salutat politicos pe bărbat și i-a spus că are de luat niște medicamente din odaie, împreună cu mine, pentru un tratament important. După ce bărbatul acela m-a inspectat curmeziș din nou, a dat din cap afirmativ.

— Repede! a exclamat el, cu un ton autoritar.

Doctorul, intimidat peste măsură de atitudinea piratului, nu a mai stat pe gânduri și mi-a deschis ușa cu mâinile tremurânde. După ce am intrat eu, mi s-a alăturat și el bombănind:

— Pfiu! Credeam că nu mai scap cu viață. Nemuritorul Scott e unul dintre cei mai...

Cuvintele i s-au blocat în gâtlej, și eu, asemenea lui, am înghițit în sec la vederea tabloului ce se așternea chiar în fața ochilor noștri. Pe jos erau împrăștiate aiurea majoritatea medicamentelor, unele erau făcute țăndări și lichidul din ele se prelungise pe mai multe scânduri. Cărțile despre sănătate și despre boli, se aflau toate la pământ, cu paginile îndoite, șifonate, ude. Rola de hârtie și bucățile de tifon se întindeau de la un capăt al altul, decorând cu alb tabloul trist. Nimic nu mai părea la locul său.
Era un haos total.
Numai o vitrină cu sticlă supraviețuise oarecum furtunii și părea că nu se mutase din loc. Doar unele medicamente din ea se făcuseră bucăți la impactul violent al valurilor în pereții năvii, și altele mai grele, își păstraseră echilibrul.

— Oh, Doamne... am murmurat eu, îngrozită, când mi-am dat seama că o persoană era întinsă pe patul provizoriu din încăpere.

Pășind mai în față, încercând totodată să evit sticlele împrăștiate, mi-am dat seama că hainele pe care le purta barbatul îmi erau extrem de cunoscute. Pardesiu bleumarin, pantaloni de aceeași culoare, cămasă albă și cingătoare din piele la brâu, un pistol, o sabie...

— Nu... am șoptit terifiată, când crudul adevăr m-a izbit în față. Nu se poate...

Respirația mi-a devenit sacadată, ochii mi s-au împăienjenit cu lacrimi și inima a sărit din piept, când l-am privit pe căpitanul John care zăcea întins pe o targă, imobil.
Avea ochii închiși, buzele deshidratate și întredeschise. Fața lui albă ca neaua nu transmitea nimic bun, la fel ca și cămașa îmbibată peste măsură cu sânge uscat. Hainele îi erau toate închise la culoare, umede din cauza valurilor care îl bătuseră pe când se aflase la cârmă. Nimeni nu se îngrijise de el. Nimeni. Era abandonat acolo, singur, condamnat la o moarte lentă și sigură. Asta, dacă nu murise deja...

Un amalgam de sentimente au inundat inima mea și am simțit un val de compasiune și dragoste pentru John, iar pentru cei care îi făcuseră asta, nu simțeam decât dispreț și ură.

Fără să mă gândesc prea mult, am alergat la patul lui și i-am analizat disperată starea.

Oare mai era în viață?

— John... am murmurat eu, cu lacrimi șiroind pe obraz. John! Mă auzi?

I-am atins hainele reci în treacăt, repetându-i necontenit numele. Mi-am plimbat degetele peste cămașa lui și i-am atins cu tandrețe fața care arăta îndurerată. Părul îi era răvârșit, bandana îi era căzută pe jos și pălăria cu boruri nu era nicidecum prin preajmă.

— Oh, dragul meu... am șoptit pentru mine, atingându-i cu buricele degetelor buzele pline care odată mă sărutau cu dragoste.

Îmi era groază să aflu ce se ascunde după cămașa pătată în întregime cu purpuriu. Era greu să îmi dau seama de unde provenea cu exactitate rana, căci tot ce vedeam în fața ochilor mei era numai roșu închis.

— Doamne, ce să fac?! m-am plâns mai tare, cu gândul îndreptat în sus. Doamne, te rog un singur lucru: nu mi-l lua...

I-am atins mâinile reci care se odihneau fără vlagă pe lângă corp și am încercat să îi iau pulsul, ca să aflu dacă mai curge viață prin ele.
Însă eu tremuram atât de tare, încât nu mi-am dat seama dacă vinele lui vibrau sau eram doar eu copleșită de frică și nu puteam simți mișcarea venelor din cauza tremurului. 

Oricum, nu vedeam niciun semn de viață!

Mi-am dus mâna la gură și mi-am înăbușit un hohot de plâns, în timp ce priveam înfățișarea lui funestă...

Întâi George și acum el?!

De ce mi se întâmplau toate acestea și de ce toți cei dragi mă părăsiseră?

Cu ce am greșit, Doamne?
Îl iubesc atât de mult pe John! El... el... era cel ce mă făcea să zâmbesc și singurul care mă ținea în siguranță!
Oh, te rog, trimite-i înapoi suflarea de viață!

Rugându-mă în continuare în gândul meu, m-am agățat cu mâinile de trupul lui inert, în timp ce obrajii îmi erau inundați de lacrimi calde...

Nu putea fi mort, nu putea fi!

Dintr-o dată am auzit vocea dezinvoltă a doctorului, printre sunetele pe care le făceau sticlele când se izbeau una de alta. Doctorul era cu totul ocupat cu altceva...

— Unde o fi laudanumul?

Uimită peste măsură de indiferența lui față de John, sângele mi-a clocotit în vene și a urcat până în obraji. Într-un minut, am fost toată roșie la față și foarte, foarte furioasă. Toată frustrarea și întistarea se adunase atât de mult în mine, încât acum exploda toată afară:

— Cu tot respectul doctore, am rostit eu, întorcându-mă cu fața spre el, oferindu-i o priveliște cumplită asupra stării mele.

Eram conștientă că nu arătam deloc bine, că lacrimile îmi pătaseră fața, că buzele îmi erau umflate și că ochii roșii îmi scăpărau săgeți aprinse.

Ian s-a blocat și el, șocat, cu mâinile încă întinse pe raft. M-a privit descumpănit, fără să mai scoată un cuvânt măcar.

— Aici aveți un bărbat rănit, care trage să moară și dumneavoastră nu faceți nimic?! am spus cu buzele țuguiate și gesticulând din mână, plângând în hohote.
Realizând spusele mele, amintindu-mi de căpitan, sentimentalismul și disperarea mi-au acaparat mintea încețoșată:

— Nu vă este milă de el?! V-a făcut atât de mult bine! Pe toți ne-a apărat omul acesta și ne-a purtat de grijă! Acum toți îi întoarceți spatele?!

Un junghi de durere sufletească și-a făcut simțită prezența în pieptul meu și văzând întristarea de pe chipul doctorului, am continuat să spun plângând:

— De ce?! Unde vă este omenia?! Unde?! Dacă tu ai fi în locul lui, ți-ar plăcea să fii lăsat în starea aceasta de prietenii tăi? De familia ta? Căpitanul vă are aici ca pe un frate, ca pe un tată! Și dumneavoastră îl puteți privi ca pe un fiu...

Doctorul a respirat adânc aer în piept și apoi, umerii i s-au lăsat în jos, ca și cum peste el căzuse un morman de bolovani. Fața i s-a crispat și sprâncenele s-au întâlnit una cu alta, formând o legătură strânsă. A lăsat raftul cu medicamente și a venit spre mine, pășind încet.
Eu m-am uitat țintă la el, observând reținerea, regretul și frica pe care o emana în jurul lui.

— Ascultă, Kate, a spus bărbatul, punându-și o mână pe brațul meu. Nu pot. Nu pot să îmi risc viața, a spus el cu vădit regret.

Auzind această veste, am făcut un pas în spate, clătinând din cap.

Nu!

Ochii medicului s-au umplut de lacrimi și am știut că este pe deplin sincer când a rostit:

— Am soție și patru copii acasă! Will a fost foarte clar în ordinele sale și s-a făcut înțeles atunci când a spus să nu mă ating de căpitan. Vreau să ajung în viață în America, și vreau să îmi știu familia în siguranță, atât. Uneori suntem siliți să sacrificăm unele lucruri în favoarea altora, chiar fără să vrem...

Spunând acestea, brațul i-a căzut la loc și doctorul și-a aplecat în jos privirea, lăsându-mă pe mine stană de piatră, cu buzele tremurânde și cu un nou șirag de lacrimi care îmi curgeau până în bărbie și îmi udau veșmintele.

Replica doctorului reflecta crudul adevăr. Nimeni nu își risca propria viață pentru a o salva pe a altora.
Will mi-o luase înainte și probabil amenințase pe oricine îndrăznea să se atingă de trupul muribund al căpitanului...

Era incorect! Era inuman!
Cine se credea Will?! Cum putuse să facă una ca asta căpitanului?!

Inima mi-a bătut dureros în piept, ca și cum știa deja că avea să sufere de pe urma morții lui John Black.

L-am privit încă o dată pe căpitan cu regret, dorindu-mi din tot dinadinsul să fi făcut ceva pentru el din timp...

— Îmi pare rău... a murmurat doctorul, venind lângă mine și așezându-și blând o mână pe umărul meu ca încurajare.

— Măcar este în viață? am îndraznit să întreb, cu ochii încă ațintiți către fața căpitanului.

Doctorul Ian a verificat pulsul căpitanului de la nivelul gâtului și după o clipă terifiantă de tăcere, în care inima mi-a stat în loc, doctorul a declarat:

— Pulsul este foarte slab. Are puține șanse să facă față. După cum observi, a pierdut mult sânge și au trecut multe ore de la incident.

— Nu! am exclamat eu, cuprinsă de o durere inimaginabilă. John... te rog...

M-am plecat în genunchi și am cuprins mâinile căpitanului, plângând în continuare, fără să accept vreo mângâiere. Nimeni nu dorea să-l ajute... nimeni! Chiar acum, cand John avea cea mai mare nevoie de sprijin, nimeni nu era aici ca să-i salveze viața!

— Hai să plecăm, este deja târziu... a spus Ian, încercând să mă ridice din loc.

Nimeni nu e aici să-i salveze viața căpitanului? Așa am spus?

Dintr-o dată, am realizat că eu eram aici. Cât timp mai bătea inima lui John în piept și cât timp eu eram în viață, mai exista o șansă la viață pentru el! Da, desigur!

M-am ridicat din nou în picioare și mi-am șters fața nonșalant cu mâneca rochiei, însuflețită de o nouă hotărâre:

— Doctore, foarfecă, vă rog.

Cu coada ochiului am zărit stupoarea bărbatului din dreapta mea, dar nu am făcut caz de ea: acum aveam o operație de efectuat.

Crezând că glumesc, doctorul a râs amuzat și nu mi-a întins nicio foarfecă, ci din contră, și-a încrucișat mâinile, așteptând să vadă mișcarea mea.
Plină de ciudă, mi-am zis că trebuie să duc provocarea asta până la sfârșit.

M-am chinuit să văd printre ochii învolburați de lacrimi și am clipit mai des, în încercarea de a-mi clarifica vederea.

Cu ce trebuie să încep?

Tremurând din toate încheieturile, am început să-i desfac nasturii de la cămașă unul câte unul, simțind cum inima îmi bubuie în liniștea încăperii.

— Ce crezi că faci?! m-a chestionat imediat Ian, cumva deranjat de inițiativa mea.

— Fac ceea ce alții nu pot! Ai spus că Will ți-a interzis să îl atingi pe căpitan. Ei bine, mie nu mi-a spus nimic.

Când am descheiat primii nasturi și am înlăturat materialul pe o parte și pe alta, inima mea a tresăltat la vederea sângelului care păta întreaga piele. Undeva în stânga, la umăr, se putea observa o gaură cât un sfert din degetul meu, toată roșie și îmbibată cu un lichid purpuriu și lucios.

Am înghițit în sec.

— Ești curajoasă, a remarcat doctorul.

Fără să răspund nimic comentariului, m-am gândit încă o dată cu ce să încep. Am privit în jurul meu pentru o inspirație, cine știe, căci până la urmă aceasta era o cameră plină ochi cu tratamente. Faptul că era dezordonată nu mă ajuta cu nimic.
Aveam nevoie de apă, tifon și ceva cu care să scot din umăr cartușa. Gândul acesta mi-a provocat un nou fior de teamă și greață. Nu știam dacă puteam face față de una singură...

— Ce cauți? M-a întrebat doctorul.

— Ai de gând să mă ajuți sau să mă împiedici?

Întrebarea l-a pus în dificultate și pentru o clipă, a fost tăcere.

— Rana trebuie curățată, m-a informat doctorul în timp ce a scos din geanta lui o bocceluță neagră probabil din piele, făcută să țină lichide în ea.

După ce mi-a întins-o, mi-a explicat că în ea se află apă, dar mai avea una la îndemână cu rom care ajuta la dezinfectarea zonei afectate.
Am primit cu încântare lichidele, mulțumind medicului.

Am fost din nou surprinsă inițiativa domnului Ian Anatolyi care acum părea că prinde viață alături de noua misiune. Aveam impresia că în aceste momente de răscruce iese la iveală adevărata lui personalitate și adevărata lui dibacie.

— Eu îți voi spune ce să faci, a spus el, începând să scoată din geantă vrute și nevrute. Mișcă-te repede, s-ar putea ca Ucigașul Bill să vină și să verifice încăperea! Nu tăia nicio haină și nu scoate nimic de pe el - este absolut necesar să lucrăm așa, pentru a nu da de bănuit că rana a fost tratată. Va trebui să cureți, să dezinfectezi, să scoți cărtușa din carne cu bisturiul și să coși rana la loc. Dacă ești norocoasă și dacă lucrezi bine, căpitanul ar putea rămâne în viață.

Auzind vestea îmbucurătoare, un zâmbet mi-a marcat fața și un elan greu de explicat, mi-a dat avânt să încep operația.
Acaparată de toată această frenezie, încercam să îmi țin în frâu emoțiile contradictorii și să îmi păstrez sângele rece. În curând avea să devin prima ducesă care efectua o chirurgie pentru a salva viața unui bărbat care era înafara legii. Ce ironie!
Speram din toata inima ca din toată această combinație să iasă ceva bun...

#Bună!
A trecut ceva vreme de când nu am postat, vai. Să știți că aveam pregătit capitolul acesta de mult dar finalul și editarea nu erau în regulă. Mi-am propus să editez totul până să plec în vacanță, dar nu am reușit la timp util.
Vineri am venit înapoi și abia astăzi am corectat și am adăugat ce lipsea capitolului ❤

Sper că v-a plăcut la fel de mult cum mi-a plăcut și mie!

Ce părere aveți despre Ian?
Dar despre doctor?

Și căpitanul va supraviețui?
Kate va fi descoperită?

Aștept cu nerăbdare părerile voastre!
Cu această ocazie doresc să vă mulțumesc din nou pentru rabdarea pe care o aveți cu mine :)) ❤❤

Cu drag,
Elyy