În viață există mereu câte un moment magic care nu dorești să se sfârșească niciodată. Dar așa cum realitatea ne pune cu picioarele pe pământ de fiecare dată, și eu m-am trezit din reverie când buzele căpitanului s-au îndepărtat de ale mele.

El a zâmbit încet și și-a infiltrat cu delicatețe mâna în părul meu vâlvoi, mângâind firele de păr roșcat cu o admirație profundă.

— Nu am văzut nicăieri un păr atât de frumos.

Eu am chicotit.

— Chiar așa?
— Este diferit. Roșul e o culoare ce transmite frumusețe, naturalețe și vitalitate. Este încântător, la fel ca și tine...

M-am bucurat în sinea mea pentru elogiile aduse de el și am murmurat un mulțumesc, privind în ochii lui verzi de smarald. Iubirea părea atât de dulce alături de el! Atât de unică... chiar în acești patru pereți ce ne izolau de o lume cruntă.

Am oftat, copleșită din nou de poverile ce apăsau pregnant pe umerii mei, de când descoperisem planurile Răzvrătiților.
Acest oftat nu a scapat ușor de privirile curioase ale iubitului meu:

— Ce este? a întrebat el. Ești obosită?

Am încuviințat. Și asta era adevărat.

— Sunt tot mai mult îngrijorată pentru tine! Trebuie să fii atent la orice pas pe care îl faci. Răzvrătiții sunt peste tot!

Căpitanul a râs:
— Cred că ești obosită și visezi prea mult cu ochii deschiși!
— Serios vorbesc! Fii atent la ce mănânci, unde mergi și cu cine ești!
— Parcă ești maică-mea, a spus el țuguind buzele teatral.
— Mama ta? Nu știam că...
Înainte să pot completa fraza sau să întreb ceva legat despre familia lui, el mi-a pecetluit buzele cu un sărut.

— Voi avea grijă, promit.

M-am liniștit pe loc datorită siguranței pe care o emana în orice situație. Părea stăpân pe sine; iar eu aveam încredere în abilitățile lui.

— Acum fugi la somn, este trecut de miezul nopții, a spus Black, aruncând un ochi la ușa principală.

Era cât pe ce să mă întorc și să-i ascult sfatul bine-venit, când m-am oprit de-odată, realizând că Amali era supărată pe mine.

— Mă tem că... îmi este imposibil să dorm noaptea aceasta în cabina mea...
— De ce? a întrebat Black încruntat. S-a întâmplat ceva? A venit Will și te-a deranjat?
Văzând că gândurile lui iau altă întorsătură, am negat vehement și am zâmbit forțat.

— Este doar... faptul că m-am certat cu Amali cam rău. Bănuiesc că și-a respectat cuvântul, acela de a mă lăsa să dorm afară...

John a dat din cap.

— Dar este odaia ta! Am sustras-o lui Will pentru tine, deci tu ai dreptul acolo și nimeni altcineva.

— Știu, dar...

— Kate, nu-ți face griji, m-a întrerupt el, ca și cum îi venise o idee. El mi-a cuprins umerii și a rostit:
— Noaptea asta voi sta la cârmă și dormitorul meu va fi liber până în zori. Ai putea să te odihnești în voie.

Am rămas surprinsă de ideea lui "lipsită de maniere" pentru lumea mondenă - în care se cerea maximă seriozitate în relațiile cu sexul opus. De aceea, expresia feței mele transmitea neîncredere inspirată din educația primită de acasă.

— Dacă te simți mai în siguranță, poți încuia și ușa. Oricum voi fi și eu de pază în exterior.

— Nu mă tem, John. Doar că... ești sigur că aș putea...?

Am clătinat din cap. Ce s-ar fi putut întâmpla? Aici bârfele nu circulau tocmai ca în Londra. Mi-aș fi imaginat și dialogul controversat între doamna McCurtney și doamna O'Naill  — cele mai răutăcioase femei pe care le cunoscuse orașul londonez:

— Ai auzit, dragă, ce a mai făcut onorabila ducesă Kathleen Park în timpul excursiei cu vaporul?
— Nu am auzit! Uimește-mă!
— I s-a oferit camera personală a căpitanului! Și ea a acceptat să petreacă o noapte acolo!
— Oh, vai de mine! Câtă nesimțire! Să audă și contesa de Beaufort!

Am zâmbit în sinea mea. Probabil femeile care bârfeau mult pe cei din jur, erau pur și simplu invidioase.

Vocea lui Black mi-a șters din minte instant imaginea celor două femei limbute. Îi eram recunoscătoare pentru asta.
John are dreptate: voi încuia odaia și nimeni nu va putea să mă deranjeze.

— Nicio problemă, eu voi fi treaz la cârmă... Voi avea o noapte de veghe.
John a a subțiat buzele și a continuat, afectat de un gând sumbru: Mă îngrijorează vântul și norii din zare. Sper ca furtuna să se risipească cât de curând și să plece din calea noastră.

— O furtună? am întrebat uimită.

— Da.

Brusc, mi-au răsunat în minte cuvintele unui pirat, rostite la întrunire:

"O furtuna! Nu se întâmplă atâtea accidente într-o furtună?
Capitanul ar putea cădea peste bord, din greșeală."

— John! am exclamat îngrozită, în timp ce m-am agățat cu mâinile de haina lui. Răzvrătiții vor să te arunce în mare într-o frutună!

Căpitanul a râs din nou și mi-a luat blând mâinile de pe pieptul lui.

— Te asigur că nu se va întâmpla așa ceva! Eu voi fi la cârmă. Știi? În înălțime. Voi vedea tot ce se petrece pe navă.

— Dar dacă...

— Kate, îți promit.
Mi-a sărutat mâinile cu gingășie și le-a strâns ușor în palmele lui.
— Dormi liniștită, nu se va întâmpla nimic rău.

Cât aș fi vrut ca cele rostite să fie realitate!

Când m-am îndreptat spre camera căpitanului și când m-am acomodat între așternuturile moi, gândul îmi zbura răzleț la John. Îmi era greu să îl las expus pe punte, într-o noapte primejdioasă, în care știam prea bine că pericolul bate la ușă. Bătea la fel de tare ca bubuiturile inimii mele îngrozite și răsuna la fel de puternic ca și cuvintele amenințătoare rostite la întrunire: Capitanul ar putea cădea peste bord, din greșeală...

M-am foit în pat în dreapta și în stânga, am fixat minute în șir tavanul cuprins de întuneric, am înghițit în sec și am așteptat... o minune.

Oare nu mai venea nimeni să mă încurajeze? Să îmi spună că totul va fi bine dacă voi avea speranță?
Am mângâiat cu degetele lănțisorul primit de la un înger păzitor și, mi-am amintit că acolo sus Cineva îmi veghează pașii.
Preotul Abel și Matt știau mult mai multe referitor la cuvântul speranță. Îmi spuseseră că Dumnezeu este protectorul nostru, dacă vom crede cu adevărat. Dumnezeu nu lipsește niciodată atunci când este nevoie de El (Psalmul 46:1).

Am expirat.
Chiar aveam nevoie de Dumnezeu. Cine alcineva îl putea proteja pe căpitan acolo în negura nopții? Când se va ivi furtuna, cine va putea fi cu el? Dacă nu mă voi trezi la timp? Dacă se va întâmpla ceva în absența mea? Și puterea mea va fi oare de ajuns?

Tot ce puteam face era să înalt o rugăciune sinceră către Dumnezeu, așa cum mă învățase Matt. Niciodată nu avusesem curajul să o fac, însă În aceste momente de cumpănă, am știut că a venit momentul potrivit. Pentru John. Pentru viața lui. Aveam să-i cer lui Dumnezeu să îl țină în viață pe căpitan, așa cum știa El mai bine.
În piept inima îmi ardea, în timp ce am șoptit printre lacrimi și cu gândul îndreptat spre o prezență divină:

"Doamne, sunt doar o simplă fată. Nu pot să am grijă de viața căpitanului așa cum ar trebui. Dar știu că Tu vei putea, de aceea te rog pe Tine. Matt a spus că nu lipsești niciodată atunci când este nevoie ca Tu să intervii...

Am simțit cum un junghi de necredință se înfiripă în inima mea, cu șoapte răutăcioase: Dumnezeu nu a fost cu tine atunci când au năvălit pirații! Acum trebuia să fii cu George!

Dar am clătinat din cap și am rămas fermă: Nu, aici trebuia să fiu. Nimic nu este la întâmplare!

Atunci, mi-am continuat rugăciunea:

Nu ai lipsit la proba lui Matt împotriva uriașului! Dacă ești adevărat, dacă ești acolo sus și îmi asculți rugăciunea, dacă îl vei păstra pe căpitan cu viață până la sfârșit, eu voi crede în Tine "

Cu o nouă speranță în suflet și cu pace în inimă, am reușit să închid ochii obosiți. Fără să realizez, am căzut în curând într-un somn adânc.

* * *

   Ropote de ploaie cădeau cu nesaț pe acoperișul corabiei, mărind în cameră zgomotul creeat de furtună. Afară, vântul șuiera înfiorător de tare, amenințător și dojenitor. Nava scârțâia din toate încheieturile, condusă de valurile oceanului mult prea puternice pentru a fi îmblânzite. Strigătele de panică ale oamenilor au răzbătut până în odaia căpitanului unde adormisem cu câteva ore în urmă și m-am trezit brusc din somn.

Am deschis ochii grei și am încercat să mă adaptez semi-întunericului ce domnea în jur. Am făcut o grimasă îndurerată când mi-am simțit capul zvâcnind de durere și mi-am dus amorțită degetele la tâmplă, sperând ca migrena să plece cât de curând de la mine.

Chiar atunci un nou șuierat a zguduit puternic geamurile încăperii și ploaia s-a izbit valuri-valuri pe sticla transparentă. Mă așteptam ca geamul să cedeze insistențelor atmosferice dintr-o clipă în alta și toată apa să plonjeze în cabină.
Am tresărit speriată și am tras mai tare lângă mine plapuma albă. Nu, era doar imaginația mea.

Uram furtunile. De când eram mică mă cutremurau zgomotele ostile și puterea nemărginită a naturii, care era în stare să dărâme orice îi stătea în cale.

Iar acum, văzându-mă singură în mansarda năvii, auzeam sunetele sumbre cu o mai mare intensitate. Camera se legăna necontrolat în dreapta și în stânga, la fel ca un leagăn pentru copii. Numai că în loc de cântece suave, se auzea larma unei vijelii. Era un cântec ce adusese sfârșitul multor corăbii de-a lungul timpului, iar acum amenința viața unui întreg echipaj, în frunte cu John Black.

John!

Da, el trebuia să fie afară, înfruntând singur furtuna!

Oare mă trezisem prea târziu?

Am sărit jos din pat, încercând să-mi țin echilibrul pe podiumul dănțuitor care putea să îmi joace feste. Migrena ivită din oboseală, întunericul și mișcarea continuă a năvii, mă făcea să îmi împleticesc picioarele unele de altele și să mă clatin la fel ca un pirat în starea lui de beție.

O lumină albă a despicat cerul și a pătruns până în cameră, iar câteva secunde mai târziu o bubuitură ca de tun a zguduit nava din lemn.

   Am deschis în grabă dulapul cu haine a lui Black și am înfășcat de acolo un palton și o pălărie, îmbrăcându-le cu dexteritate și hotărâre. Cu siguranță nu erau mărimea potrivită pentru mine, căci cădeau largi pe lângă trup, dar situațiile drastice cereau uneori măsuri ca acestea.

   Nu știam cu adevărat ce înseamnă o furtună, până când m-am izbit la propriu de ea, în momentul când am dat nas în nas cu ploaia cadențată ce lovea tot ce îi stătea în cale.
Aflându-mă la o înălțime considerabilă de puntea principală, în cel mai înalt loc de pe corabie după refugiul din catarg, m-a cuprins un fior de spaimă când am privit la iadul ce se dezlănțuia în fața mea.

Valurile oceanului se ridicau în talazuri uriașe și flămânde, izbindu-se cu putere de puntea corăbiei și apoi retrăgându-se în adânc. Apa se înălța și năvălea pe tot cuprinsul vasului, acoperind puntea ca o mână ce încerca să smulgă ființele omenești ce mișunau pe bord, în dorința de a le prăbuși în adâncul oceanului.
Echipajul se lupta cu valurile, silindu-se să ducă la îndeplinire sarcinile încredințate. Unii țineau funiile velelor, alții erau ocupați cu eliminarea apei de la bord, și toți strigau unul către altul pentru a se face auziți și pentru a se ajuta într-un fel sau în altul.

M-am sprijinit de cadrul ușii și am scrutat împrejurimile în căutarea unei fețe cunoscute. Însă în dezastruasa năpastă, nu vedeam nimic familiar. Toți umblau cu pălării pe cap și veste de ploaie, ascunzându-și bine fața de bătaia vântului.

   Am înghițit în sec și am încercat să ignor bătăile accelerate ale inimii, atunci când am făcut un pas în față. Simțeam că vântul putea să mă ridice la fel de ușor precum ridică o pană de la sol, și totuși... am mai făcut un pas. Știam că riscam mult prea mult apropiindu-mă de scări și de balustradă, dar aceasta era singura cale de a coborî dintre înălțimi spre căpitan. Mă întrebam ce făcea, dacă era încă la cârmă sau Răzvrătiții puseseră deja la cale eliminarea lui. În orice caz, exista o singură soluție: să verific eu însămi. Pentru asta, trebuia să-mi înfrunt temerile și să trec scările care se legănau încontinuu.

Imaginația mea nu s-a lăsat așteptată prea mult - îmi închipuiam cum îmi pierd acolo echilibrul și cum cad peste bord, înghițită de valuri.
M-a cuprins un fior, din vârful capului până în vârful picioarelor.

Oh, Doamne. Ajută-ne!

Era singurul lucru ce puteam spune, înainte de a mai face un pas în bătaia vântului.

Paltonul împrumutat de la căpitan, dansa atât de neliniștit, încât a fost nevoie să-mi închid câțiva nasturi sus ca să împierdic vântul să mi-l smulgă de pe mine. Simțeam cum greutatea paltonului pune presiune pe mine; mă simțeam la fel ca un pinguin îmbrobodit în hainele lui cele mai groase. Speram doar ca vestimentația aceasta să nu mă împiedice în vreun fel în misiunea mea.

   În acordul vuietului mării, mi-am făcut intrarea grandioasă pe treptele ce coboreau pe puntea principală. Mă țineam morțiș de balustrada scărilor și tremuram la fiecare pas, convinsă că într-un fel sau altul, imaginația ar putea avea dreptate și aș putea să cad în valuri.

O pală de vânt era să-mi scoată de pe cap pălăria cu boruri a căpitanului, dar am oprit-o exact la timp, punându-mi o mână pe creștet.
A fost o greșeală enromă din partea mea, să nu-mi iau toate măsurile de precauție și să mă țin cu o singură mână. Tocmai în acel moment corabia s-a legănat în partea dreaptă, în exterior, și mi-am pierdut inevitabil echilibrul.
Am țipat speriată când m-am izbit puternic de balustrada din lemn și când am vazut în fața ochilor mei oceanul negru și învolburat, care dansa amenințător. Mâinile mi s-au încleștat atât de tare pe balustradă încât au devenit albe ca laptele. Respirația mi s-a tăiat și am înmărmurit pe loc, privind cum pălăria căpitanului cade în hău și este transportată departe de valurile nebune.

Imediat în secunda următoare, un alt val a condus corabia în direcția opusă și atunci am căzut cu o bufnitură pe treptele vasului. Cu inima bubuind în piept și cu respirația sacadată, nu am pierdut timp și am profitat de înclinarea interioară a velierului pentru a mă ridica din nou. Am luat-o la fugă direct spre puntea principală, unde era așezată cârma și unde speram să găsesc ceea ce caut.

   Din neatenția mea, a fost cât pe ce să mă izbesc de cârmaci, care ținea cu mâinile ferme lemnul circular care asigura direcția velierului. Bărbatul era ud din cap până în picioare: de la cizmele negre din piele până la paltonul albastru și la pălăria cu boruri largi. Concentrat pe ceea ce făcea, stătea încruntat și strângea din dinți atunci când se afla în dificultate. Nu mai simțea nici frig și nici teamă. Singura lui prezență te făcea să te simți în siguranță. Privindu-l, mi-am dat seama că John Black era dispus să își sacrifice sănătatea și viața, pentru a o salva pe a altora.

Mai mult decât atât: în momentele următoare am fost țintuită locului de doi ochi dojenitori și înflăcărați:

— Kate! a exclamat căpitanul nervos și panicat. Ce cauți aici?! Treci imediat în camera ta!

Căpitanul a virat la stânga, evitând o deschizătură în gol și un impact prea mare în pantă. Totuși, corabia a căzut într-o cavitate alăturată și vasul s-a înclinat în jos și apoi în sus, călărind un alt val.

Căpitanul Black părea irascibil din cauza valurilor și nu era deloc un moment prielnic pentru discuții sau scuze inutile. Mi-am mușcat limba și am tăcut, în timp ce mă sprijineam de orice obiect ieșit în cale ca să-mi mențin echilibrul. Însă nu m-am putut abține din a-l întreba ceva. Trebuia să știu dacă e bine, înainte de a mă retrage în cabina unde era Amali și să încetez să îmi fac griji în van.

— E-ești în regulă? am întrebat cu milă, privind la fața lui schimonosită și la oboseala întipărită pe chip.
Era tras la față și slăbit, avea ochii umflați și buzele crăpate de frig.
Cu toate acestea, ceva din înflăcărarea ochilor lui, transmitea curaj și încredere.

— Niciodată nu am fost mai bine! a exclamat el.

Tipic lui - nu și-ar recunoaște nicidecum slăbiciunile în fața altora. Am clătinat din cap și am strigat pentru a mă face auzită:

— Ai grijă! am spus, ca un ultim aviz.

Viața căpitanului nu putea fi în pericol atât timp cât era la cârmă, nu? Ar fi fost o nebunie din partea Răzvrătiților să apară pe nepusă masă și să-l lichideze pe John tocmai la cârmă. În fond, viața tuturor depindea de iscusința cârmaciului și de mila lui Dumnezeu.

Simțeam cum ploaia ritmată îmi cade pe creștet și un fior rece m-a cuprins întru totul. Adevărul e că tremuram nu numai din cauza frigului, ci și din cauza incidentului de pe scară - eram sigură că mă voi alege cu vânătăi frumoase și cu o răceală pe cinste, din toată această aventură.

  Dusă pe gânduri serioase, priveam în gol, absentă. Numai vocea alarmată a căpitanului m-a trezit brusc din visare:

— Kate!

Avertismentul lui a venit prea târziu.
Atunci când m-am întors spre direcția sunetului amenințător, tot ce am văzut în fața mea a fost un val uriaș și negru, care s-a izbit cu putere în mine. Imediat am fost cuprinsă de val, sufocată de presiunea apei, asurzită de învolburarea ei și târâtă nemilos până la marginea scărilor.
Capul meu a zvâcnit îndurerat când s-a lovit dureros de marginea tare a lemnului și trupul meu și-a pierdut puterea pentru o clipă.

— Kate! Kate!

Apele s-au retras din nou în adânc și eu am rămas nemișcată, bulversată, în locul în care mă lăsase valul sălbatic. Am tușit necontrolat și am simțit durerea care mă tăia, până în profunzimea pieptului.

Doamne, ai milă...
Am suspinat înlăuntrul meu, privind ca prin vis cum un alt val se dezlănțuie în partea opusă. Era ca și cum natura însăși pedepsea neleguirea ce se săvârșise din cauza piraților.

— Matthew! Matthew! Ia-o pe Kate de aici! Imediat!

Am tușit din nou și mi-am frecat ochii umeziți, în încercarea de a-mi limpezi vederea în ceață. Apa sărată își spusese cu siguranță cuvântul.

L-am zarit pe Matt cum alerga în direcția mea și cum s-a aplecat spre mine, îngrijorat:

— Te simți bine? a întrebat el, neașteptând un răspuns din partea mea și încercând să îndeplinească ordinele. Hai sus!

Am clătinat din cap și i-am înlăturat mâna.

— Ordinele căpitanului nu se discută! a exclamat Matt, insistând să mă ridice de jos.

— Căpitanul... am murmurat eu, tremurând de frig. E... e...

Matt m-a susținut cu un braț și m-a ridicat în cele din urmă în picioare.

— Va fi bine! a exclamat el, insistănd să pășesc în direcția camerei mele.

— Nu! Nu înțelegi! E în pericol!

— Cu toții suntem...

Am clătinat din cap și am oftat dezamăgită, văzând că părerea mea este interpretată greșit.

— John! am strigat pe după umăr spre căpitan. John!
Însă era prea capitivat de munca lui ca să-mi acorde atenție.

Simțeam că il pierd.
Simțeam că povestea se repetă.
Mă vedeam din nou strigând în van după George, care se lupta cu vitejie... chiar înainte de a fi răpus.
Din nou eram transportată departe de ceea ce iubeam, din nou simțeam cum inima mi se sfâșie și cum este smulsă din piept. Văzându-l acolo la cârmă pe John, absorbit cu totul de îndatorirea lui, neglijându-și viața cu bună știință, gândindu-se la alții și sacrificându-se pe sine, am simțit un junghi în piept. O durere sufletească, milă, compasiune... admirație.

   Un alt val a izbit violent corabia și ne-a repezit spre ușa camerei mele. Am atenuat cu ambele mâini impactul cu lemnul tare și am strâns din dinți când stropii de apă rece mi-au cuprins spatele.

Undeva spre babord, în depărtare, s-au auzit strigăte disperate de ajutor. L-am văzut pe căpitan cum a strâns din dinți și a ordonat ca cineva să meargă să verifice accidentul creeat.

— Domnule căpitan! E grav! Avem nevoie de ajutor! a strigat un bărbat în depărtare.

Am privit cu ochii îngustați spre omul care flutura din mâini și semnala situația. Îl mai văzusem undeva. Dar unde? Cine era acea persoană care avea nevoie de căpitan?

Căpitanul a mârăit nervos și a strigat pe cineva destoinic să-l înlocuiască la cârmă. Atunci când ajutorul a sosit, capitanul a privit cu ochi de șoim spre mine și spre Matt, asigurându-se că ne îndreptam spre cameră, și a părăsit cât ai clipi puntea de comandă.

Eu în schimb, m-am oprit în loc.
Matt a făcut la fel.

— Căpitanul a părăsit postul! am exclamat uimită. Matt! Matt! am strigat spre băiat, trăgându-l cu ambele mâini de geacă. Trebuie să mergem să-l ajutăm!

— Nu ai auzit că e doar un accident? Sunt multe cazurile în care...

— Cine era acel bărbat? i-am retezat vorba, cuprinsă de panică.

— Ăă...

— Spune!

— Hutch...? Bănuiesc că era el.

— Prietenul dolofan a lui David? am întrebat suprinsă peste măsură.

Matt a încuviințat și s-a încruntat.

— Te comporți destul de ciudat, Kate! Știi asta? Te-ai lovit la cap cam rău...

Am bombănit în barbă nervoasă, văzând că nimeni nu înțelege o biată fată. Am căzut eu în val și m-am lovit la cap, dar din fericire, mintea îmi funcționa încă destul de bine.
Așa că... am trecut la acțiune.

L-am îndepărtat pe Matt cu o smucitură violentă și mi-am făcut loc să trec în față, încercând să-mi mențin echilibrul pe punte. Fără alte întrebări inutile, m-am pripit direct spre scările care coboreau un nivel mai jos.

— Unde mergi?! a întrebat Matt, debusolat.

— Să salvez fundul căpitanului.

— Ești nebună...

— Adu pe cineva care să știe să mânuiască o armă și taci.

Pășind cu încredere pe punte, am strâns din dinți. Matt va aduce pe cineva care probabil va reuși să medieze conflictul. Eu voi trage doar de timp, voi verifica situația și totul se va rezolva de la sine.

   Am simțit cum mi se desprinde de pe tâmplă un picur de ploaie și cum se prelinge încet de-a lungul obrazului. Părul meu era complet ud și hainele mele erau la fel de prăpădite, ca și cum spălătoreasa le-ar fi scos direct dintr-un cazan cu apă, fără să le fi stors deloc. Simțeam că îmi este rece datorită vântului aspru și știam la fel de bine că nu ar trebui să mă avânt mai departe în această misiune inutilă. Dacă totul era bine și eu mergeam în zadar?

   Un tunet s-a auzit chiar deasupra capului meu, dând impresia că cerul avea să se despice într-un moment sau în altul și că totul avea să cadă pe mine. Inima îmi tresălta speriată, emoțiile începeau deja să-și facă apariția, cu cât înaintam spre John.
Picurii de ploaie se scurgeau pe fața mea nestingheriți; vântul bătea cu putere, biciuind haina groasă pe care o purtam; valurile se izbeau frenetic de corabie unul după altul... și cu toate acestea, nu m-am oprit din alergat. Știam că merită. Trebuia să-i salvez viața căpitanului, așa cum mi-o salvase și el...în felul lui.

  Un fulger alb a despicat cerul în două, pe toată lungimea lui. Imediat după aceea s-a auzit cum alt tunet a zguduit înălțimile, ca și ceva rău prevestitor. Era încă întuneric, și abia am întrezărit siluetele care se mișcau pe punte, la doar câțiva pași de mine. Vocile lor nu se auzeau clar și am ciulit urechile, curioasă să descopăr noi informații.

  Am văzut în partea stângă a corabiei, undeva lângă un pilon principal de susținere, un bărbat aplecat spre un altul, care era răpus la pământ.
Al treilea stătea în picioare, parcă analizând cu dezinvolură situația. Probabil acolo fusese accidentul.

  Nu am fost surprinsă atunci când am constatat că John Black era chiar acel bărbat care întindea o mână de ajutor spre cel căzut.
Hutch era acela care privea de la o anumită distanță scena, ca și cum el nu ar avea nimic important de făcut decât să se comporte rece. El era destul de straniu: se uita când la căpitan, când spre punte, așteptând ceva.
Menținea o distanță de siguranță între el și căpitan, situându-se chiar undeva mai în spatele lui, astfel încât să fie scutit de ocheade.

Oare ce avea în minte?

  Când m-am apropiat, am putut desluși vocea căpitanului:

— Cred că ai piciorul rupt, Finn. Crezi că vei fi în stare să te ridici?

Bărbatul rănit a mârait.

— Îmi pare rău. Te vom duce cât de curând la Ian și el va ști cum să te trateze.

L-am recunoscut pe Finn imediat. Era acel tânăr chipeș care odată, pe când luam cina în bucătărie, căzuse în mâinile unui bărbat băut și se luase la bătaie cu el doar pentru a mă apăra. Fusese un gentleman cu mine. Văzând că tocmai el este cel rănit, inima mi s-a înduioșat și am strâns din buze. Finn era băiat bun.

Dar ce căuta Hucth acolo?
Sau încerca și el să fie de folos echipajului?
Am înțeles eu greșit situația?

  M-am oprit pentru o clipă în loc, realizând că nava tocmai se înclina în partea dreaptă și apa oceanului își  împroșca picurii până la mine. O pală de vânt mi-a fluturat veșmântul și migrena pe care o aveam deja, s-a accentuat.

Ce căutam aici?
Începea să mă doară capul și să regret că mă avântasem departe de zona în care trebuia să fiu în siguranță.
Mi-am dus o mână la tâmplă și am masat zona dureroasă.
Dintr-o dată, a început să ploaie și mai tare, încât ochii mi s-au încețoșat și cu greu am deslușit formele bărbaților.

Acela era căpitanul...
Iată-l pe Finn care încerca să se ridice, sprijininu-se de căpitan.
John îl susținea pe Finn cu ambele mâini de subsuoară.
John cerea ajutorul lui Hucth.
  Da, nu era nimic în neregulă, de ce să...

Inima a început să îmi bată mai tare atunci când l-am văzut pe Hucth cum își strecoară o mână sub palton...

— Este ultimul tău drum, căpitane, a rostit Huch înainte de a scoate un pistol negru.

— Stai! am strigat, avântându-mă frenetic spre ei.

Gâfâind și cu lacrimi în ochi, cu inima sfărâmată de durere, am strigat spre Hutch să se oprească din nebunie. Dar în tumultul furtunii, vocea mea nu a răzbătut suficient de tare încât să mă fac auzită.

  Un val a zguduit corabia și ea s-a aplecat în partea stângă, atât de tare, încât am țipat și am căzut la pământ.

— Kate! a strigat cineva...

Dintr-o dată, tot ce am auzit au fost trei pocnituri de pistol, una după alta.

Apa a inundat puntea din nou și m-am simțit târâtă fără milă până la marginea parapetului. Am strigăt de durere atunci când a avut loc impactul cu lemnul corăbiei și am strâns din dinți. Dacă nava se apleca încă puțin, eram conștientă că aveam să cad pe spate, în largul oceanului...

Din fericire, nava s-a îndreptat exact la timp. M-am încruntat și mi-am șters fugitiv cu mână apa care îmi ustura ochii.

Ceva se întâmplase!

Am țipat îngrozită atunci când am văzut grupul de oameni întins la pământ. Nu se zărea nicio mișcare de viață. Finn și căpitanul zăceau unul lângă altul și Hutch căzuse cu fața la pământ.

— John! John! am strigat neputincioasă, târându-mă pe vine până în direcția celor morți.

— Oh, John! m-am plâns încă o dată, cu o durere sfâșietoare în inimă.

Îmi doream să ajung acolo cât mai repede, să îi vindec rana, să-l salvez! Măcar pe el!

De ce, Doamne?
De ce îmi iei tot ceea ce iubesc?
Am cerut să-l protejezi pe John!

Lacrimile calde s-au amestecat cu picăturile de ploaie și am suspinat cu durere.
  Într-un moment de furie, am simțit nevoia să izbesc cu pumnul în podea. Și asta am făcut. Apoi m-am plâns mai tare.

— Kate, ridică-te! mi-a ordonat o voce care se apropia de mine. Hai să plecăm de aici!

  Am ridicat în sus capul, l-am văzut pe Matt cum a venit spre mine cu repeziciune și cum m-a silit să mă ridic de jos. Un alt bărbat, cu un pistol în mână și-a făcut apariția pe după Matt și se îndrepta cu pași iuți direct spre bărbații care zăceau la pământ. Și un altul, îl urma îndeaproape, armat cu fâșii de pânză și cu o trusă improvizată de prim ajutor. L-am zărit și pe Abel, care ieșea de sub chepeng îmbrăcat cu un palton și o pălărie. La fel ca și ceilalți, alerga la locul accidentului.

Matt în schimb, mă silea să pășesc și să plec.

— Nu! m-am împotrivit eu, cu ochii încețoșați de lacrimi. Nu! Lasă-mă! Vreau să merg la John! John!

Văzând că nu face față cu mine, Matt a mai chemat un bărbat să-l ajute. Amândoi au reușit să mă pună pe picioare și să mă ducă în direcția cabinei mele.

Toată această împotrivire și rezistență față de cei doi bărbați, tot acest stres pentru viața căpitanului; toată această durere de cap, care îmi pulsa la tâmple, mă sleiau de puteri. 
  Simțeam că mă doare tot trupul - din cap până în picioare - din cauza loviturilor pricinuite de valuri și parapet. Eram udă leoarcă, răcită. Fără suflare. Panicată. Zdrobită, la fel cum un bob de grâu este pisat de piatra morii.

  Am tușit minute în șir, scuipând amețită apa din plămâni și văicărindu-mă de durere, până când am văzut totul în ceață și, în final, totul a devenit negru.

# Stop! Nu mă bateți!

Nu am postat de mult... și când o fac, ei bine... ați văzut ce se întâmplă.
Știu că acțiunea s-a precipitat foarte mult (chiar mai mult decât mă așteptam). Dar nu disperați, ne apropiem de final cu pași repezi! ❤

Cu această ocazie, nu voi dezvălui care va fi continuarea :))
Nu, dom'le. Vă las vouă "microfonul".

Întrebare:
Ce credeți că s-a întâmplat?

   Uh, abia aștept să vă surprind din nou!

Mulțumesc din inimă celor care încă îmi sunt alături! Știu că această carte nu este chiar reușită, știu că am o exprimare ce lasă de dorit. Știu că am greșeli. Dar vestea bună este că încerc să mă perfecționez.
Mulțumesc că mă răbdați așa cum sunt :)) ❤❤ Nu vă merit! ❤❤

Bine, am vorbit prea mult.

Să știți că tot ce aștept acum sunt părerile voastre! Vă voi răspunde cu drag!

■ Oh, mai un ANUNȚ!

Vreți să fac o carte cu Întrebări și răspunsuri?  Acolo vă voi lăsa ocazia să îmi puneți întrebări legate de tot ceea ce scriu (acțiune, inspirație, modalitate de scris, orice) și întrebări legate despre mine. Mi-ar place să răspund.
  Voi ce părere aveți despre această inițiativă? Merită? Sau e inutilă?

Rămân la aceste cuvinte.
Pe curând, dragii mei!
Mulțumesc încă o dată pentru toată susținerea și răbdarea voastră!

Cu drag,
Elly ❤