- Capitolul al patrulea: Căldura și mișcarea membrelor purced de la corp, iar gândurile de la suflet.

- Mai spune-ne, Ned!, zise Millie.

- Da, Ned! Mai spune-ne!, insistă și sora ei, Lucy.

Millie și Lucy erau așezate înainte lui Ned Scott, cu rochițele impecabile de dimineață șifonate și pantofii uitați pe undeva pe afară sau prin casă. Era din nou vară, iar tradiția balului din luna iunie nu rămăsese uitată, chiar dacă aceasta fusese anulată cu șapte ani în urmă, când evenimentele tragice din familia contelui de Guilford surveniseră. Totuși, ceva se schimbase în acești șapte ani; balul verii se mutase în Liverpool, în locuința domnului și doamnei Ethel și era organizat prin efortul comun al celor două surori, Hillary și Mary. Cu o zi înainte de marea petrecere, familia extinsă se retrăsese în salonul de la parter. În Liverpool, deși era iunie, serile deveneau răcoroase, astfel că focul ardea mocnit în șemineu, chiar lângă băieții cei mari ai domnului Ethel, unul de șase ani, celălalt de patru.

- Da, Ned, bombăni Benjamin. Mai spune-le!, și își ridică sprâncenele exasperat.

Ned, care era și el membru al balului, oftă și continuă să citească din Descartes. Contesa îi dăduse cartea cu o săptămână în urmă și cum gemenele se țineau scai de el de când se născuseră era imposibil să țină ceva doar pentru el. Băiatul crescuse considerabil și în curând avea să ajungă chiar el un tânăr domn. Ben se ocupa de educația lui și îi finanța dorința de a absolvi studii în drept, deși mama lui insista că nu era nevoie să facă toate astea. Benjamin nu o făcea însă din obligație, chiar dacă Hillary l-ar fi ucis aflând că se descotorosea de băiat; contele și-ar fi dorit să aibă și el un binefăcător ca acesta la vârsta lui Ned; ar fi regretat mai puține lucruri acum.

În colțul lor însă, soții Guilford continuară jocul de cărți. Pe când Mary își luase bebelușul în brațe pe canapea, lângă George, ei hotărâseră să facă ceva productiv; să parieze favoruri pe o mână de whist. Pariul de acum îl punea pe Ben să își comande un portret pe care să-l atârne lângă al ei. Era o suferință, ore pierdute, iar lui Hillary i-ar fi făcut plăcere să câștige.

- E rândul tău, îi zise Hillary atentă și entuziasmată în același timp.

- Oricum te bat. Nu știu de ce continui, rânji Benjamin și mai lăsă o carte din mână.

- Ba nu mă bați! Vigilentă plimbă cărțile între degete și oftă. Îi voi spune pictorului să îți evidențieze nasul strâmb.

- Eu nu am nasul strâmb!, se încruntă în fața acestei minciuni.

- Toată lumea știe că ai nasul strâmb, râse aceasta. Millie, scumpo, spune tu dacă tati nu are nasul strâmb!

Copil privi spre mama ei, apoi spre Ben și în cele din urmă la Lucy. Țuguindu-și buzele răspunse:

- Depinde.

- De?, râse Benjamin înaintea zâmbetului lui Millie.

- Pot dansa la balul mătușii Mary cu Ned?

Hillary izbucni în râs, în timp ce George și Mary zâmbiră. Ned începea să se împotrivească ideii, când Ben dădu dezaprobator din cap. Totuși, Millie era amuzantă. Amândouă se născuseră cu o îndrăzneală incredibilă, dar Millie avea avantajul că nu se temea să discute cu adulții, să vorbească în public dacă trebuia.

Revenind la jocul lor, Mary privi spre ei și îi întrebă serioasă:

- Este bine să jucați cărți în fața fiicelor voastre?

Se temea că într-o bună zi surorile erau capabile să parieze pe atenția lui Ned sau posibil pe orice altceva. Fiicele contelui de Guilford, unicele moștenitoare, nu trebuiau să știe să parieze. Oftă și își lăsă privirea spre fiul cel mai mic, de doi ani. Copilul adormise, așa că îi făcu semn dădacei să îl ia pe băiețel de acolo și să îl ducă în camera lui. Viața adusese în sufletul ei și al lui George trei băieți incredibil de cuminți, așa cum fetele lui Guilford nu puteau fi catalogate. Se simțea norocoasă privindu-i pe toți, știindu-i alături, mai ales că în mai puțin de un an familia lor avea să se mărească și mai tare. De data aceasta sperau la o fată, mai ales că George îi spusese fățiș lui Benjamin că avea el să îi arate cum se crește o bună domnișoară.

- Pe urmă vă întrebați de ce fac atâtea prostii, bombăni și George, atent la ceilalți doi copii care se jucau pe covor.

Mușcându-și buzele, Hillary zâmbi, mult prea bucuroasă că avea să îl bată pe soțul ei.

- E clar de ce fac prostii, zise aceasta. E vina lui Ben!

- Mă îndoiesc, spuse contele, cu un ochi la Millie și Lucy și cu celălalt la cărțile care încăpeau pe mâna soției lui.

- Ei, dar le resfeți!, îl contrazise aceasta.

- Ba nu!

- Ben, ieri le-ai legat câte trei funde în păr chiar tu! Asta după ce au intrat în casă pline de noroi. S-au bătut cu noroi!, icni aceasta. Eu le pedepsisem.

- Pedeapsa ta era nasoală, se strâmbă Benjamin la ea.

- Nu cred că e nimic greșit, domnule, ca fetele noastre să își plece capul înaintea lui Dumnezeu și să rostească o rugăciune de iertare înainte de culcare. În plus, se așeză mai bine în scaun, pedepsele trebuie să fie nasoale!

Amuzat de modul în care Ben și Hillary se certau ca doi copii, George își sprijini capul de mână și zâmbi:

- Cred că aveți prea multă energie. Ce ziceți de încă un copil?

Hillary oftă, atrăgând atenția soțului ei.

- Pur și simplu nu s-a mai întâmplat, ridică aceasta din umeri de parcă ar fi regretat că nu mai trecuse printr-un travaliul de douăsprezece ore. Contele știa că urâse fiecare minut, prin urmare își propusese să nu mai treacă printr-unul asemănător.

- Da, pur și simplu!, zâmbi Ben, știind că nu fusese întâmplător.

- Insinuezi ceva?, se încruntă Hillary la el.

Bineînțeles, Hillary nu înțelegea încă modul în care se puteau feri de o sarcină, iar el nu își bătea capul să îi explice. În momentul botezului lui Millie și Lucy, când preotul ținuse o predică despre cum Dumnezeu dădea viață, iar omul nu trebuia să intervină în așa ceva decât prin abstinență, contesa dăduse pioasă din cap și se închinase. Benjamin în schimb nu putuse auzi decât țipătul ei de durere, nu văzu decât sângele de pe așternuturi și îngrozitorul act de a aduce pe lume copii și îi fusese suficient să îl privească sfidător pe micuțul preot ca să decidă că avea să facă pe Dumnezeu în anii ce vor urma.

- Nu. Doamne ferește!

Mary schimbă subiectul cu ceva ce spera că avea să le aducă bucurie:

- Contesa de Rivershade mi-a povestit de băiatul acesteia...

- Nu îmi mărit fiicele, interveni numaidecât Benjamin. Își privi cumnata cu coada ochiului La douăzeci și cinci de ani, Mary Ethel era și mai frumoasă, o făptură cu adevărat curajoasă în concepția lui Ben, pe când George era un bărbat nemilos tocmai pentru că nu îi dădea pace și îi făcea un copil la fiecare doi ani.

- Sigur că se vor mărita!, râse Hillary. Apoi, întorcându-se spre sora ei: Îmi place fiul contesei.

- E prea bătrân pentru oricare dintre îngerașii mei!, i-o tăie Benjamin. George îl privi încruntat, după care Ben îi zâmbi: Scuze, George!

- Și am invitat-o la bal!, îi anunță Mary.

- Ei, da!, zâmbi Hillary. Abia aștept să o văd!

Prin urmare, Ben nu mai avea ce face. Oftă și își dădu ochii peste cap

- Am primit și o scrisoare de la Esther, interveni George. Este bine în colonii. Am înțeles că se va căsători curând cu un comandant. Suntem cu toții invitați. Inclusiv lady Guilford, adăugă după un moment. Domnul Ethel nu adăugă cuvintele lui Esther cum că voia să îi arate lui Hillary cum se organiza cu adevărat un bal.

Esther plecase în America imediat după ce rămăsese văduvă. Cu titlul de contesă și văduvă fiind își construise o viață pe care părea că o îndrăgea. Cu toate astea, Esther nu îi mai scrisese niciodată lui Ben și, deși se temuse că el nu avea să îi mai vorbească vreodată, în final ea fusese cea care nu îi mai vorbise.

Benjamin oftă și redeveni atent la Millie și Lucy care îl întrerupeau pe băiatul Scott la fiecare cuvânt. Îl chinuise destul.

- Lăsați-l pe Ned în pace!, zise Ben într-un târziu.

Millie, ca de obicei, se împotrivi:

- Dar vreau să știu care e legătura dintre trup și suflet!

- Da, vrem să știm!, accentuă Lucy.

- Oh, Doamne! Îmi trebuia mie fete!, își dădu ochii peste cap.

Dar mințea. Adora fetele! Millie și Lucy erau noul lui Univers, unul în care Hillary trebuia să fie Soarele.

Trânti cărțile pe masă, se ridică în picioare și dictă pe un ton vehement:

- Oh, pe Dumnezeu! Toată lumea la culcare! Acum. Millie ridică din umeri și plecă, râzând în direcția lui Ned. Lucy o urmă pe sora ei. George le făcu semn băieților să plece cu dădaca, iar ei doi urmară copiii cu o urare de noapte bună spre cuplu. Și, Larry, să știi că fac portretul ăla!, se întoarse spre ea, în timp ce contesa se ridica de pe scaun încântată. Nu că am avut o mână pierzătoare, ca a ta, ci pentru că așa vreau.

- Și de ce ai vrea asta?, îl întrebă ironică.

- Ca să îți arăt că nu am nasul strâmb.

Iar Hillary râse, îmbrățișându-l. După ce o sărută, Benjamin îi șopti în ureche:

- Așteaptă-mă și pe mine. Trebuie să îmi sărut fetele de noapte bună. Și chiar dacă știa că așa nicio amenințare nu avea să fie luată în serios, nu se putea supăra pe ele. Hillary îl trase de mână și scânci în urechea lui:

- Mai vreau un copil, Ben...

Benjamin înghiți în sec, realizând că începuse să transpire. În timp ce urca pe scări bolborosi mai degrabă furios:

- Dumnezeu să mai înțeleagă femeile...

Dar nu. Ben și Larry nu au mai avut alți copii, și asta pentru că Dumnezeu ținea prea mult la sănătatea mintală a contelui de Guilford. Viața lor avea să fie și așa destul de epică în continuare.

SFÂRȘIT

1664 de cuvinte