— Deci m-ai recunoscut?

— Cine ar putea să te uite vreodată?

Dialogul pe care cei doi îl purtau când așezară tabăra pentru seara aceea ar fi putut fi considerat chiar civilizat dacă Ben nu ar fi făcut aluzii la tot pasul, iar Hillary nu ar fi aruncat cu ironii în binefăcătorul ei, așa cum îi plăcuse să se numească în ultima jumătate de oră, cât adunaseră vreascuri pentru foc. Acum, după ce bărbatul procurase hrană direct din pădure – Hillary nu voia să se gândească prea mult la iepurele pe care tot el îl gătise, pentru că i s-ar fi întors stomacul pe dos – amândoi erau somnoroși, prin urmare vulnerabili. Era târziu, foarte târziu, aproape la fel de târziu ca în noaptea când îl cunoscuse pe Ben, când amândoi erau mai tineri, mai lipsiți de păcate. Printre crengile copacilor dezgoliți, stelele umpluseră bolta, oferindu-i femeii senzația că cerul stătea să pice. Se simțea amețită când privea toată acea civilizație de aștrii, aproape că îi venea să plângă înaintea acestei frumuseți. Așa putea arăta casa lui Dumnezeu, nu mai prejos.

Reveni cu gândul la aluzia lui, cum că era de neuitat, ceea ce o făcu să rămână mută. Ben – așa cum își zisese – era un bărbat foarte înalt, după cum observase, bine-făcut, dacă se lua după pachetul de mușchi pe care îl văzuse în camera din han, și chipeș. Nu interacționase cu prea mulți bărbați în viața ei, dar cu siguranță așa trebuia să arate un bărbat chipeș. Poate că îl confunda cu un sălbatic. Trăsăturile feței asta spuneu despre el, mai ales tăietura de la sprânceană și barba pe care și-o lăsase să crească, nu foarte lungă, ci potrivită, cât să îl facă să arate și mai periculos. Părul brunet era mai deschis la culoare decât al ei, prin urmare părea că avea culoarea mierii vechi. Despre mâinile acelea mari și despre puterea din spatelor hainelor nu voia să își mai amintească. Îl putea observa de aici, cum stătea leneș cu un picior ridicat și discuta cu ea, la o distanță considerată onorabilă.

Îl același timp, Ben își trecea ochii peste domniță. Era guralivă și dramatică, asta putea spune despre ea ca urmare a ultimelor ceasuri petrecute împreună. Cerea explicații, simțea că totul i se cuvine, de fapt. Nu era făcută pentru viața cu care era el obișnuit. Avea înfățișarea unei vrăjitoare: părul îi era negru și lung, ochii la fel de negri, extrem de neobișnuiți la o englezoaică, înaltă pentru o femeie și prea subțire pentru a supraviețuii iernilor prin păduri. De aceea încercase să ajungă la un han, la următorul han din drumul spre Southam, dar tânăra obosea repede, pesemne dezobișnuită de călărit. Trebuise să înnopteze în pădure, drept care avea un cuțit foarte aproape, în cazul în care un proscris sau un animal sălbatic s-ar fi hotărât să îi atace.

— Oricine!, ridică ea din umeri, revenind la subiect. Eram o copilă. Cred că aveam nouă ani. M-am schimbat de atunci!

Sigur că asta spunea. Ben zâmbi. Îi plăcea să se contrazică, deși altele ar fi fost vigilente în preajma lui. Speriase multe doamne cu căutătura lui urâtă. Pur și simplu nu era plăcut la privire. Cât despre schimbarea ei... Ben putea observa clar asta. Când o atinsese pentru a-i fura banii, când îi simțise sânii calzi pe mâini realizase că fetița devenise femeie. Făcu un calcul rapid, găsind că trebuia să aibă douăzeci și cinci de ani acum. Mulți ar fi găsit-o bătrână, dar nu el. Ben credea că era cea mai frumoasă femeie pe care o jefuise. Prin urmare, uite-l acum însoțind-o pe tărâmul pe care obișnuia să îl prade. Era nebun.

— Recunosc unele trăsături, domniță, îi zise. Părul tău e foarte închis la culoare, nu cunosc multă lume cu ochii așa de negri și înălțimea... Nu-mi dau seama de la cine ai moștenit-o. Ești aproape cât mine! Își așeză mâna sub cap și o privi cum îi urmează poziția. Dar altul este motivul pentru care nu te-am putut uita. Hillary așteptă îmbujorată. Curajul tău!, îi zâmbi. Părea că voiai să mă iei la bătaie. Mă înșel?

— Chiar voiam să te bat, recunoscu ea. Frații mei ar fi scăpat în timp ce eu...

— Tu erai în gura bestiei, oftă el și aruncă osul în foc. Își șterse degetele de pled și se lăsă pe spate. Femeia continuă să îl privească, vrăjită. Chiar dacă aveam optsprezece ani, sunt conștient că nu arătam prietenos nici atunci.

Nu arătase prietenos, nu, dar alese să nu o spună. Voia să evite comentariile la adresa înfățișării sale. Nu știa ce o apuca, ce era focul ăsta care îi ardea în vine și libertatea cu care se exprima înaintea lui. Îl tutuise de două ori, țipase la el, îi atinsese brațul. Nu așa fusese crescută. Oftă, încercând să își satisfacă acum întreaga curiozitate cu privire la evenimentele de acum șaisprezece ani.

— De ce ne-ai cruțat?

— Nu e clar?, zise el rapid. Fata negă. M-ai impresionat.

Avea ochii închiși și brațele peste piept, cum stau adesea morții. Dar Ben nu putea fi mort; întreaga lui ființă exulta.

— Asta nu te scutește de la păcatul de a fi furat din casa tatălui meu!, se încruntă ea, hotărâtă să îi dea peste nas. Îl vedea mândru, încrezător, prea relaxat. Trebuia să îl facă atent asupra îndeletnicirilor sale, chiar dacă alături de ea uita că era tâlhar.

— Nici nu vreau să fiu scutit!, o uimi spunând acestea. Consideră că mă căiesc acum, poftim! Ajungi la destinație așa cum te-a făcut mama ta, păcatul se șterge.

— Nu cred că merge așa, bălmăji amuzată Hillary. Îndrăzneala lui o impresiona acum, pe lângă inima bună pe care intuia că o avea.

— Și de ce nu?

— Pentru că eu nu ți-am cerut să mă însoțești. Pur și simplu mă urmărești. I-o spuse mai calm decât celelalte dăți, semn că nici ea nu mai credea în ideea de a se despărți pe drum.

— Adică nu îmi permiți să capăt mântuirea, Larry?, o tachină.

— Ssst, acum!, se încruntă ea, căci nu mai fusese strigată așa de prea mult tim. Se întinse pe spate și îl dojeni: Și nu-mi mai zice Larry!

— De ce? Cred că fratele tău nu era conștient că îți tot zicea așa, chicoti, un sunet care îl făcu și mai uman.

— Nimeni nu era. Oftă, căci apelativul îi amintea de tatăl ei prea mult, de bărbatul care se îngrijise întotdeauna de ea și care nu ar fi lăsat-o vreodată să rătăcească prin păduri cu necunoscuți pe nume Ben pentru că nu ar fi permis să o căsătorească fără să aibă acceptul ei. Poate că fratele ei uitase cine era tata. Dar nu despre asta e vorba!, reveni la subiect. O domnișoară nu putea merge cu numele unui bărbat.

— Ești o fugară, nu o domnișoară.

Aceste cuvinte o deranjară. Se foi până să găsească întreabarea potrivită:

— Îndrăznești să mă judeci?

— E și ăsta un păcat?

Hillary se opri din a-i spune că era unul destul de grav. Se îndoia că nu știa asta, la cum vorbea de frumos. Își bătea doar joc de ea. Bărbatul acesta mult prea familiar, care îi intrase sub piele atât de repede, glumea de câte ori putea, fără a fi răutăcios măcar o dată. Nu știa cum de îl întâlnise tocmai acum, chiar aici și de ce hotărâse să își achite datoria morală față de ea când ar fi putut merge la închisoare pentru asta.

Când ea nu mai răspunse, bărbatul vorbi:

— Simt că îți sunt dator. Trebuie să îți ofer asta. Pe drumul spre Southam vei întâlni mulți oameni pregătiți să te revendice. Anglia nu e la fel de civilizată pe cât îi place regelui să creadă, iar tu, Larry, nu ești deloc suficient de experimentată să scapi de atenția lor. Mai devreme sau mai târizu, te vei trezi pe o corabie, dusă în colonii pentru a deveni prostituată. Asta alege fiica unui nobil? Îi oferi un răzag pentru a răspunde, dar ea doar își strânse degetele, amintindu-și de abordarea acelui bărbat în Newmarket. Dacă da, cunosc un vas care pleacă mâine-seară.

O tachina și acum, bineînțeles. Totuși, alese să îi facă jocul:

— Ben?

— Hm?, întrebă el, cu ochii închiși.

— Chiar cunoști un astfel de vas?

Niciunul nu era mai prejos, pentru că el, zâmbind, întrebă:

— Ești interesată?

După câteva clipe în care niciunul nu mai zise nimic, doar focul ardea între ei, Hillary se hotărî: avea să îi îngăduie să meargă cu ea, să își spele păcatul trecutului. Poate că nu era numai mila cea care o împingea la o asemenea decizie, ci și modul în care se simțea când îi vorbea, mai ales după ce înțelesese că o salvase când ar fi putut fugi cu cal, cu bani și cu virtutea ei.

— De ce ești atât de bun cu mine? De ce îmi amintești mereu de primejdii? Pari mai tulburat de ele decât mine.

— Am văzut mai multe decât tine, Larry. Este păcat ca tu..., dar se opri, înghițind în sec.

— Ca eu să ce?

Ben nu mai continuă, se întoarse pe o parte și oftă.

— De ce traversează fiica unui nobil zona asta fără însoțitori?

Atâta lucru nu îi putea spune. Deși îl lua cu ea, nu putea să se încreadă pe deplin în el.

— E Ben numele tău real?, îl întrebă, evitând întrebarea.

— E Larry numele tău?, îi răspunse acesta zâmbind.

Prin aceasta se înțelegea că niciunul nu era dispus să cedeze și să dezvăluie ceva. Chiar dacă ziua de mâine îi oferea mai multă incertitudine ca nicicând, Hillary dormi mai liniștită decât în mulți ani. Pentu prima dată de când murise tatăl ei se simțea ocrotită. Își mușcă buzele și oftă, întorcându-se cu spatele la necunoscut. Probabil că baronul s-ar fi răsucit în mormânt să o știe cu un hoț, într-o pădure, noaptea, de una singură.

*

Știa ce se afla sub acele haine, deși nu îi putea spune și ei ce văzuse. Ar fi urlat scandalizată, ceea ce îl amuza dacă se gândea mai bine.

Ben se trezise foarte devreme, când primele foșnituri ale pădurii îl alarmară. Cum era de așteptat, domnița dormea dusă, ca o ofrandă devotată pentru un zeu păgân. Bărbatul privi cerul și oftă, cu prea multe lucruri pe cap acum. Prin urmare, fata nu fugea pentru un iubit sau cel puțin asta îi dădea de înțeles. Așa cum se așteptase că va răspunde, fugea de un iubit. Își strânse lucrurile și își echipă calul pentru care găsi mâncare. Se îngriji mai întâi de animale, pentru că azi le aștepta un drum lung. Intenționa să doarmă într-o cameră cu fata aceasta, căci de-abia ce se odihnise noaptea-trecută, păzind-o. Erau o pradă ușoară în natură, iar ea era un trofeu pentru orice creatură masculină ce se putea ascunde prin zonă.

După ce stinse focul, rămase cu ochii la ea. Era atât de albă, încât ar fi confundat-o cu un mort. Îl uimise întregul ei corp. Mai cunoscuse nobile, într-adevăr, femei dornice de aventură, dar niciuna care să arate la fel de bine precum femeia aceasta. Trupul ei subțire îl impresiona, sânii viguroși cu sfârcuri rozalii îl făceau să se întrebe ce demon intervenise în crearea ei. Nimic nu era de prisos la ea, nimic nu putea fi urât.

Își trecu mâna prin păr, amintindu-și de rana de la cap. Fata aproape că dărâmase hanul, dar adevărul era că părea grea de cap, încăpățânată. Îl tutuia, îi vorbea de sus, i se adresa liber fără să se teamă că ar fi putut-o răni. Poate că nu știa, dar avea mai multă încredere în el decât în propriul frate, iar el o admira mai mult decât pe orice soldat. Era un specimen rar.

Ben nu mai putea zăbovi să o privească, pentru că vederea ei îi transforma trupul. Trebuia să o trezească și trebuia să plece de aici până ce Larry nu intra din nou în buclul.

*

Era morocănoasă pentru că încă nu mâncase, îi era îngrozitor de frig și o durea corpul de la dormitul pe pământ. Deși nu mai ningea azi, temperaturile erau încă scăzute. Și-ar fi dorit ca Jeremy să îi fi ales acest soț vara, astfel că acum nu ar fi fost obligată să treacă prin toate aceste condiții. Iarna de afară se vedea diferită de cea din mânăstire, unde se făcea mereu focul, ea stătea la bucătărie și fie gătea, fie ajuta la punerea mesei. Cu gândul la terci, tremura în propria șa privindu-l cu invidie pe Ben; el nu părea să aibă o problemă cu frigul și nici cu foamea. Îl bănuia că mâncase înaintea ei, dar nu voia să îl acuze de nimic, nu când părea că se înțelegeau atât de bine. Nu și-ar fi dorit să fie abandonată acum, căci nu avea nicio idee unde se află. Șia doar că era peste tot alb. Ben stătea drept pe cal, mai degrabă ca un lord decât ca un tâlhar, ceea ce îi amplifica furia.

— Cât mai avem?, îl întrebă cu dinții clănțănindu-i, urlând pentru a se face auzită.

Ben încerca să nu îi ofere prea multă atenție, pentru că nu voia să o ia pe calul său, chiar dacă o văzuse de dimineață țâfnoasă. Tânăra călărea ca o doamnă, cu șaua într-o parte, ceea ce o încetinea și făcea totul mai periculos, dar nu putea lua în considerare să o mute pe calul său; era convins că atingea fundului ei de vintrele sale avea să îl înnebunească. Trebuia pur și simplu să se călească, astfel încât peste câteva zile nu avea să mai simtă nici frigul, nici foamea.

— Mergem în Ely, o înștiință. La intrarea în oraș vei vedea luminile. Cred că dacă o ținem tot așa, până diseară ajungem.

— Diseară?!

Sigur că o oripilase. Ben zâmbi, pentru că ea bolborosi ceva. Nu era obișnuită cu astfel de călătorii și probabil că nici nu avea să se obișnuiască în viitorul apropiat. După încă niște pași, o auzi spunând pe cel mai impacientat ton:

— Trebuie să recunosc ceva acum. Ben îi acordă toată atenția lui, deoarece era curios. De când își pusese mâinile pe ea și smulsese banii devenise foarte curios. Nu am mai călărit de șase ani!

Și acesta era marele ei păcat!, își dădu el ochii peste cap.

— Se vede, bălmăji el. Oricine te vede își dă seama că nu ai mai făcut-o de foarte mult timp.

De data aceasta zâmbi într-o parte, pentru că fraza lăsa loc interpretărilor. Cumva, Hillary se prinse de ele și roși, țipând scandalizată:

— Sunt călugăriță!, zise femeia.

Fără să încetinească, o privi câteva secunde, de parcă îi aprecia afirmația, apoi zise scurt și rapid, dând negativ din cap:

— Nu pari a fi călugăriță.

Își continuă drumul liniștit, scrutând orizontul. Spre deosebire de ea, el știa exact unde se duce. Dar Hillary nu putea trece peste jignirea lui atât de ușor. Forțându-și calul să galopeze îi zise:

— Poftim? Și cum arată o călugăriță, mă rog?

— Cred că e ștearsă, ridică el din umeri, de parcă era un răspuns normal.

— Sunt ștearsă!, îi zise ea.

Ben o privi și râse:

— Nu aveți oglinzi la mănăstire?

O enerva acum, probabil deliberat. Femeia nu observase, dar din momentul afirmației sale Ben era ușor agitat. Strângea căpăstrul mai tare, se foia, tușea încet. Aproape că nădușea când adăugă mai mult pentru sine:

— În plus, îi zise el, ești fiică de nobil. De ce ai decide să te călugărești dacă ai opțiunea unei căsătorii?

— Sunt bătrână!, se apără ea.

— Eu ce să mai spun despre asta?, oftă bărbatul. Hillary nu se îndoia că atinsese treizeci și patru de ani. În curând avea să observe firele de păr argintiu, dacă nu putea sesiza încă de-acum câteva.

— E diferit pentru femei, se strâmbă ea. Te-am mințit!, oftă acum, căci așa era. Se apropie mai mult cu calul de el, pentru că din el părea că reverbera căldura. Sunt... sunt pregătită să mă călugăresc, să îmi dedic viața Domnului, nu am făcut-o încă, nu am depus niciun jurământ, dar... Își mușcă buzele, un gest pe care bărbatul îl găsea de-a dreptul uimitor. Buzele ei erau și așa destul de roșii, iar prin această maltratare păreau de-a dreptul sângerii. Nu știu dacă ar trebui să îți spun asta.

— De ce nu?, se încruntă el. Putea găsi lesne motviele, dar ardea de curiozitate să afle măcar o parte din misterul cu care se învelea femeia aceasta.

— Ai dreptate, sunt slabe șanse să te mai văd odată ce totul se termină! Hillary își luă inima în dinți și zise: Fug tocmai de o căsătorie. Fratele meu mi-a trimis o scrisoare prin care îmi spune că mi-a găsit un soț și atât, nimic mai mult, niciun detaliu despre acest soț sau despre circumstanțele acestei alianțe. Într-o lună ar trebui să mă mărit. Îți vine să crezi? O lună?

— Ai dreptate, ridică Ben din sprâncene. O lună e cam puțin..., păru că o zice extrem de serios, ba chiar gândindu-se la asta.

Hillary deduse greșit că își bătea doar joc de ea, așa că insistă asupra problemei care o presa pe ea:

— Nu mi-a zis nimic despre el! Nu înțelegi?

— Cum îl cheamă?, sugeră bărbatul.

— N-are nume, doar titlu, răspunse bosumflată. Se cutremură amintindu-și de conte și de ceea ce aflase de la fete de ritualurile păgâne pe care le întreținea.

Ben zâmbi. Părea ușor iritat de această veste, iar furia sclipi în ochii săi.

— Pentru că doar titlul contează în lumea asta. Melancolia din glasul său o făcu să îl privească încruntată câteva secunde. Bărbatul avea propriile secrete și credea că ele aveau legătură cu Înalta Societate.

— Nu ți-l pot spune, zise grijulie. Ideea e că mă tem de această căsătorie, sublinie.

Acesta oftă și păru că redevine bărbatul agreabil de mai devreme:

— Ai fost la mănăstire; normal că te temi!

— Ce vrea să însemne asta?, îl întrebă supărată de comentariu.

— Nu știu dacă ar trebui să îți spun asta, începu el, dar oricum sunt slabe șanse să te mai văd odată ce totul se termină, îi copie cuvintele cu un zâmbet șmecheresc pe chip, care o făcu până și pe ea să zâmbească și să uite de grijile de mai devreme. În cele din urmă, acesta i-o zise direct: Te temi de bărbați!

— Asta ai înțeles tu din tot ce-am zis?

Hillary era dezamăgită de concluzia lui.

— Da!

Și părea foarte mulțumit de el.

— Las-o baltă!, oftă ea, căci nu voia să mai vorbească despre asta. Nu mă voi mărita cu un bărbat pe care nu l-am văzut niciodată în viața mea, cu care nu am vorbit, nu am mâncat, nu am dansat...

— Sunt cam multe lucruri de făcut, nu crezi?, o întrerupse Ben.

Câtă impertinență din partea unui bărbat!, își zise Hillary. O zicea atât de ușor de parcă o căsătorie nu unea pe viață două suflete, acum și pe lumea cealaltă. Căsătoria era un lucru prea important pentru a fi o decizie de o lună și cu siguranță nu decizia ei. Dar și Ben era bărbat, nu putea să își dea seama cum uitase asta. Acum îl privea pe de-antregul și își dădu seama că nu avea cum să înțeleagă nimic din ce o frământa.

— Oricum nu le faci tu!, pufni ea nervoasă.

— De fapt, mă gândeam că ar trebui să ne prefacem soți.

Hillary clipi atentă și tăcu înaintea acestei afirmații atât de bruște.

— Ce tot spui acolo?, întrebă într-un târziu, foarte încet, după ce încercase să găsească orice motiv ascuns pentru care acest bărbat își dorea să fie considerat soțul ei în această călătorie.

— Așa am putea închiria o cameră..., sugeră, aruncându-i ocheade de fiecare dată.

— Închiriem două!, îl contrazise. Ideea că trebuia să împartă patul cu un bărbat, după ce dormise atât de aproape de el, o îngrijora. La han fusese inconștientă și probabil Dumnezeu alesese să fie așa pentru a o feri de amintirile rușinoase, dar nu avea de gând să se mai întâmple așa ceva. Hillary trebuia să fie vigilentă.

— Fii serioasă! Dacă ești mână largă riști să nu mai ajungi în Southam!, îi explică Ben. Pentru că ea nu mai zise nimic, bărbatul continuă. Închiriem o cameră, stăm lipiți unul de altul, să nu ne pierdem, iar nimeni nu ne ia la întrebări și nici nu ne chestionează reputația.

— Doamne, ce idee..., începu Hillary tremurând de emoție. Nu prea știa de ce avea emoții, dar acestea se infiltraseră în stomacul ei și nu le mai putea opri.

— Cum să ne cheme?, întrebă el, considerând invocația ei un accept.

— Numele de familie? Ben aprobă, ușurat că nu avea să se certe cu el pe acest subiect. Pe tine cum te cheamă?

Întrebarea ei îl luă pe nepregătie. În cele din urmă alese să recunoască:

— M-am născut pe străzi, domniță. Nu am primit un nume.

Hillary își mușcă buzele din nou, blestemându-se pentru întrebarea neglijentă.

— Îmi pare rău că te-am făcut să..., dar el dădu din mână pentru a o îndemna să treacă peste. Hillary inspiră profund și se gândi câteva clipe. După un moment, deși roși, hotărî că era momentul să îi spună: Ce mi-ai zis ieri? Mi-ai zis mo...

— Mo ghaol!, reproduse el zâmbind. Da.

— Ce înseamnă?, vru să știe.

— De ce nu aflii singură?, o îmboldi extrem de mândru de el.

— Sper că nu e o înjurătură..., îl amenință.

— N-aș îndrăzni!

— Prea bine!, îl privi cu neîncredere, dar alese să continue. Îmi sună galez, oricum. Ben dădu afirmativ din cap, în parte impresionat de cunoștinețele sale. Scoția? Ești din Scoția?

— Highland, chiar!, zise el descoperindu-și accentul scoțian pe car, până acum, îl ascunsese foarte bine de ea. Bravo, Larry!, o lăudă.

Aprecierea lui o făcu să roșească și mai tare, dar să își îndrepte poziția în șa și să declare:

— Ne-am putea numi Matthias!

— De ce Matthias?, se încruntă Ben.

— Nu e suficient de highland pentru tine?, ridică ea dintr-o sprânceană, nemulțumită că se îndoia de exemplul ei.

— Sigur că e, dar... Nu voia să o jignească, așa că dădu din cap, înțelegător: Domnul și doamna Matthias să fie!, oftă Ben.

Merseră un timp în tăcere, cu vântul șuierându-le pe lângă urechi.

— Ben?

— Da?, îi răspunse el.

— Cât mai avem?

— Cred că au trecut de-abia zece minute, Larry...

Și știa că avea să întrebe peste încă zece minute același lucru, dar tot zâmbi.

E lucru mare ca în viață să găsești un om cu care să te simți bine.

3685 de cuvinte