Petrecerea era în toi când Benjamin se apropie de focul de tabără. Prietenul său, pe care îl lăsase în hanul Sfânta Maria, părea mai mult decât voios să danseze alături de soția lui care, de asemenea, nu avea probleme să își exprime fericirea de a petrece printre proscriși. Adevărul era că Benjamin îl întâlnise pe acest bărbat fără nume când fugise de la Samuel; îi acoperise, îi ajutase, îl rănise în seara aceea pe Samuel pentru ei. Nu avea probleme să o știe pe Hillary alături de un om atât de devotat, dar, dată fiind condiția ei, îl enervă la culme modul în care o găsi.

— Voi v-ați vorbit să veniți unul după altul?, îl întrebă amicul său și se trânti pe perna improvizată. Era ușor beat, cu ochii vii și zâmbitori.

Benjamin își aruncă o privire spre garda de corp a soției lui. Îi lăsase pe Hans și Neil cu ea tocmai pentru a preveni incursiunile de acest fel; inima lui știuse că Hillary era predestinată unui periplu, prin urmare încercase să îl împiedice. Totuși, aceștia doi se ridicară în picioare de pe buturuga pe care stăteau, își plecase capul și se așezaseră la loc, de parcă ăsta era locul în care lady Guilford trebuia să se afle acum. Mișcarea lor scoase în evidență faptul că o făptură mică tremura lângă focul de tabără. Bineînțeles că Hillary o corupsese pe domnișoara Scott care nu era nicio clipă făcută pentru viața de aventurieră.

În cele din urmă, ochii lui o țintuiră pe Hillary. Își desfăcuse părul care cădea până la fund și care se ondulase din cauza aerului umed al nopții. Haina de pe ea se ținea doar într-o broșă, aerul răcoros mușca din obrajii ei și buzele îi deveniseră sângerii. Zâmbetul de mai devreme, cel cu care îi impresiona pe toți, se topi la vederea lui Ben și, pentru o clipă, avu impresia că nu îl recunoaște. Nu. Hillary îl recunoștea, dar prefera să nu o facă. În acel moment își dădu seama că ceva mersese foarte prost în Southam, iar singurul lucru care îi trecea prin minte era legat de originea ei. Dacă era așa, pădurea avea să îi audă țipetele de nervi când avea să o tragă într-o parte și să îi ceară socoteală pentru inconștiența de care dădea dovadă.

— Așa se pare, îngâimă Ben. Hillary plescăi și își dădu ochii peste cap. Îl lăsă cu gura căscată când se legănă pe picioare, iar din direcția ei se resimți mirosul de bere. Doar nu putea..., se gândi, strângându-și pumnii încercând să rămână calm. Mo ghaol, îmi pare mie sau ești ușor beată?

Ceilalți companioni ai prietenului său își dădură coate și continuară să privească apărarea slabă a femeii care le golise proviziile:

— Nu sunt!

— Bea ca un taur, zău!, chicoti de jos amicul, ceea ce o făcu pe Hillary să îl privească urât.

— Ba nu!

— De fapt..., dădu să zică Hans de pe buturuga lui.

Temându-se că reputația ei avea să sufere și mai multe lovituri înaintea lui Ben, Hillary strigă îngrozită:

— Liniște! Toți clipiră în direcția ei până ce aceasta îi îmbie: Continuați, continuați! Apoi se îndreptă spre Ben care se lăsă condus de ea mai departe de muzică și de focul călduros. Ce cauți aici?, îl întrebă printre dinți.

Contele remarcă faptul că avea mâinile reci și că ochii ei îl decapitau. Prin urmare, el era vinovat de starea în care se afla. Hillary arăta ca o femeie cu inima frântă. Totuși, nu putea să o menajeze. Contesa era însărcinată cu primul lor copil, iar Ben trăise printre femei care nu își permiteau luxul ei și care adesea pierdeau sarcinile. Asta era ceva ce nu voia să vadă, un lucru de care se temea mai rău decât de propria moarte.

— Ce cauți tu aici?, o întrebă.

Hillary își puse mâinile în șold și îi aruncă:

— Mă duc în Kent să îmi iau cartea „Pasiunile sufletului"!, când Ben își ridică sprâncenele uimit ea își întări afirmația: Chiar așa! Își umezi buzele și continuă: Apoi mă duc la mănăstire!

Pentru a nu izbucni de furie, Benjamin disecă informațiile pe care le primi cu calm, începând de la cea mai proastă, mai ilogică:

— Cartea? Pentru o carte ai pornit în aventura asta?

Hillary oftă și zâmbi dezamăgită. După aceea, stăpânindu-și lacrimile, din buzunarul rochiei scoase misiva de la baron, de la cel pe care îl considerase mult timp tatăl ei, și i-o aruncă în față. Era timpul să îl confrunte, să vadă ce avea de spuse cu privire la asta.

— Știai!, îl acuză, nemaiputând să se abțină din plâns. Băuse cam mult, iar asta din cauza frigului. După ce răcoarea fusese alungată, băuse ca să uite că fugea din nou de Guilford, ca să uite că îi trădase încrederea. Fugea ca să uite că nu era cu adevărat demnă de titlul de Guilford.

Ben ridică tăcut scrisoarea și oftă. Nu era nevoie să o citească pentru a ști ce conține. Jeremy i-o arătase în ziua în care semnase acordul ca Hillary să îi devină soție, iar el să îi ofere zestre lui Mary. Știuse totul de prea mult timp, dar nu voise niciodată să i-o spună.

— Da, oftă acum.

O auzi gemând, iar când își ridică ochii spre ea, Hillary își acoperea fața cu palmele, izbucnind de-a binelea în lacrimi. Nu crezuse că asta era așa o tragedie pentru ea.

— Sunt o bastardă, Benjamin!, se plânse.

Era periculos să o ia în brațe acum, să o aline. Era posibil să îl lovească, să țipe, să îi audă toți. Și așa își observa santinelele cu un ochi mereu pe ei, mai loiali parcă lui Hillary decât lui. Înghiți în sec, încercând să facă o glumă:

— În sfârșit avem un lucru în comun, nu crezi?

— De ce nu mi-ai spus?, își strânse pumnii furioasă pe lângă corp, iar lacrimile fură înlocuite cu o căutătură încărcată de furie.

— Nu are importanță pentru mine.

Și nu avea. Faptul că Hillary era copilul fratelui mai mic al celui pe care ani buni îl considerase tată, făcută cu o servitoare care murise dându-i viață, nu conta. În scrisoare, tatăl lui Jeremy îi povestise circumstanțele conceperii ei, modul în care rămăsese orfană și decizia de a o crește drept fiica cea mare a lui, singura amintire de la un frate plin de vicii născute din exces. După moartea fratelui său, baronul o luase sub aripa sa protectoare, reușind să o treacă în ochii societății drept copilul său, cum soția lui de-abia ce pierduse o sarcină. Hillary se născuse într-un moment oportun, în timp ce tatăl ei biologic murise convenabil într-un accident. Își putea imagina că prin venele soției lui curgea sângele unui bărbat iubăreț și alcoolic. Hillary fusese doar crescută foarte bine.

— Nici măcar nu semăn cu ei..., îngâimă aceasta, pierdută în propriile gânduri.

Ben dădu să se apropie de ea, să îi mângâie mâna:

— Nu asta contează...

— Pentru mine da!, îl îndepărtă, pregătită să îl zgârie.

Drama îl sâcâia pe Ben, dar dacă ea voia cu adevărat un motiv care să conteze, pentru care să plângă de frustrare cu adevărat, avea el să-i dea unul! Încrucișându-și brațele la piept, îi zise:

— Ei bine, cred că trebuie să știi că fratele mai mic al baronului a fost un afemeiat care a murit din cauza băuturii de foarte tânăr. Hillary îl privi uimită. A căzut în șanț.

— Dumnezeule..., îngâimă aceasta, imaginându-și că tatăl ei real fusese un bețiv care într-o zi își sucise gâtul într-o groapă, de ce nu chiar aceeași groapă din fața intrării în conac.

— De altfel, continuă Benjamin, e posibil să mai ai frați și surori în lumea asta, pentru că....

— A fost un desfrânat..., termină ea fraza.

— Exact! Dar Benjamin nu se simțea mai bine că îi zguduise și mai mult unviersul soției sale. Se simțea chiar mai rău. Oftă, încercând să nu se simtă el cel vinovat; nu el purta un copil în pântece și fugea cu hoții prin păduri. Însă, în această învălmășeală, ceva persista în amintea lui, ceva ce considera ca fiind al lui și ca Hillary să o ia ar fi însemnat să fure de la el un lucru de preț, o amintire. Acum, dacă ți-am mulțumit setea de cunoaștere... de ce vrei să îmi iei cartea?

— E a mea!, răspunse Hillary înverșunată, redevenind furioasă.

— Mă tem că e în posesia mea și e a mea acum.

La naiba cu asta!, gândi femeia și își plesni mâinile de coapse. Dezbăteau acum dreptul la posesiunea? Se căsătorise oare cu un țicnit sau ea era cea dementă?

— Nu e clar?, țipă. Te părăsesc!

Auzind aceste cuvinte, Benjamin păru și mai nedumerit și izbunci:

— Ce vină am eu că...?

— M-ai mințit!, întări ideea.

— Nu se cheamă mințit!, o contrazise.

— Mi-ai ascuns adevărul..., rectifică acuza, pentru că avea dreptate. Nu se putea chema mințit faptul că nu îi spusese un adevăr pe care îl știa. Adevărul ei. De aici își dorise să și recupereze cartea, să simtă și ea că fură de la el o proprietate pe care el o considerase prea mult timp a lui. Se gândise să nu îi lase în viață nicio amintire de la ea, atât de furioasă fusese pe ideea că Benjamin cunoștea totul despre ea. Benjamin știa cine e cu adevărat, știa că sora ei fusese agresată, știa că fratele ei fusese un desfrânat. Guilford nu avea cum să înțeleagă, dar Hillary se simțea prost tocmai pentru că el știa toate lucrurile astea despre ai ei. Se simțea o păcătoasă.

— La naiba!, izbucni acesta. Puteai să fii până și fiica unui borfaș! Nu îmi pasă!

Intensitatea iubirii care licări în ochii lui o făcură și mai tare să izbucnească în lacrimi și să declare singurul lucru care îi trecea acum prin minte:

— Îmi vine să te omor!

Făcând un pas spre ea și apucând-o de mâini, ochii lui străluciră când îi zise:

— Prea bine! Omoară-mă, Larry, dar nu mă părăsi!

Așa și trebuia să se întâmple. Trebuia să îl omoare pentru toate câte ascunsese de ea.

— La naiba că o voi face!, și cu degetele tremurânde prinse pumnalul pe care îl legase de coapsa ei înainte de a părăsi Southam. Era un cuțit destul de ascuțit, care la nevoie ar fi putut-o ajuta. Acum se ivea această nevoie. Deși Ben nu tresări înaintea gestului ei de a așeza arma în dreptul inimii lui, îi simți mâinile strângând-o mai tare. Nu te apropia de mine!, încercă să îl împingă, pentru că nu se credea în stare să îi cresteze pieptul, să ucidă organul care la fiecare bătaie urla numele ei de prea mult timp. Propria inimă îi bătea acum îngrozitor de tare, o amețea, încercând să îi șoptească numai cuvinte bune la adresa soțului ei. Nu încerca să mă convingi!, se adresă propriei minți, dar Ben avu impresia că amenințarea fusese pentru el.

— Trebuie să încerc!, insistă, apăsând cuțitul periculos de inima lui. Nu văd viața fără tine, mo ghaol...

— Ben..., începu să plângă și mai tare, iar corpul îi tremură cu putere, de parcă era cuprinsă de convulsii.

— ... așa că mai bine mă omori!

— Chiar o voi face!, întări femeia.

— Te rog!

Și își plecă fruntea înaintea ei, de parcă își aștepta soarta. Dar Hillary dădu drumul armei și se refugie în brațele sale. Cum să îl ucidă pe Benjamin? Asta fusese o nebunie. Poate că în cele din urmă era fiica unui om țicnit care se bucurase prea tare de viață. Îi simți mâinile în jurul taliei și uită de ce pornise în această călătorie. Fusese o prostie, oricum, și nu se gândise niciun moment la copilul lor. Ar fi fost nedreaptă să îi răpească lui Ben dreptul de a fi tată, pentru că nu exista dubiu; Benjamin ar fi fost un părinte minunat.

— Nu aș putea trăi nici eu fără tine..., îi zise în timp ce lacrimile începură să se usuce pe obraz, iar căldura trupului său o îmbrățișă cu totul.

Oftând cu putere, Benjamin își înghiți lacrimile. Tremura de nervi, de frica de a o pierde, dar acum, în brațele lui, știa că așa ceva nu se putea întâmpla. Hillary era a lui cum el era al ei. Așa fusese scris și nimeni nu putea șterge asta.

— Te iubesc, Hillary, iar descendența ta nu contează pentru mine!

— Te iubesc, Benjamin!, îi declară, știind că ăsta era modul în care avea să se vindece. Ridicându-și capul spre el, cu lacrimi în ochi, îi spuse: Te rog să nu îmi mai ascunzi nimic!

Sărutându-i fruntea, îi zâmbi:

— Nimic de azi înainte! Nimic!

*

Neil nu ar fi recunoscut nicioată că avea probleme cu ochii, chiar dacă Hans obișnuia să glumească mereu pe seama lui cu privire la asta. Își miji ochii, se încruntă încercând să înțeleagă care era motivul pentru care milady îndrepta un pumnal spre milord. Pur și simplu i se părea că dacă nu îi putea vedea clar, nici nu îi putea auzi calumea, iar asta îl enerva.

Din fericire, Hans era numai urechi și se mulțumi să îl întrebe:

— Ce fac acolo?

Uriașul ridică din umeri și ciuguli colțul de pâine în timp ce o privea pe domnișoara Scott. Fata încerca să își așeze șalul mai bine pe umeri, dar nu reușea deloc. El unul trăise în condiții mai grele, putea dormi până și în zăpadă fără să simtă frigul. Dându-și jos mantaua de pe umeri o așeză peste femeie, ferindu-și privirea când aceasta își ridică ochii spre el îmbujorată.

— Cică se ceartă pe o carte, îi răspunse lui Neil.

Dezamăgit de informația banală, Neil reveni la focul de tabără.

— Ce ți-e și cu nobilii ăștia!, oftă el.

— Nu-i mai ascultați pe stăpâni!, îi apostrofă domnișoara Scott, care apoi continuă să îl privească pe Hans.

Într-adevăr, Hans se conformă; singura ființă care exista acum pentru el se părea că era domnișoara Scott. Dar Neil, care vedea în acea fată o făptură comună, ridică din umeri și continuă să se holbeze la stăpâni până ce aceștia dispărură în pădure.

*

Aprinsese focul mai încolo, legându-și calul de un copac și hrănindu-l, ca în vremurile bune. Asta îi amintea perfect de zilele în care călătoriseră spre Guilford, deși Hillary căzuse de acord să se oprească la un han și să închierieze o trăsură. Între timp, Benjamin îi oferi din merindele pe care le luase după el și care aveau să atenueze efectul alcoolului asupra minții sale, deși nu era exclus să îi fie mâine rău.

—Îmi place să cred că bebelușul nostru e atât de aventurier, încât te împinge să faci toate lucrurile astea, dar cred că mă înșel. Hillary pufni și se refugie în brațele ei, pe pătura întinsă pe jos. Așa ești tu.

O sărută pe frunte în timp ce îi mângâia spatele pentru a o încălzi. Aveau să doarmă foarte puțin, dar măcar acum putea să se asigure că avea un oarecare confort. Prin urmare, nu voia să o culce în sânul acelor oameni. Voia să o aibă doar pentru el.

— Și cum aveai de gând să le faci pe măicuțe să te primească înapoi? Nu numai că nu mai ești fecioară, mo ghaol, dar mai ești și însărcinată.

— Nu m-am gândit prea mult la asta, ridică ea din umeri, cu ochii somnoroși închizându-i-se. Se întinse pe perna pe care Ben o compusese pentru ea, simțindu-l cum o ia în brațe. Devenea nostalgică acum, iar lacrimile amenințau să o cotropească din nou.

— Mai este ceva, Larry..., îl auzi șoptindu-i.

— Hm?

— Voi o luați spre nord când Kent e în sud.

Sigur că asta făceau! Acum își amintea că pădurea Warwick nu era în sudul lui Southam, ci în nord.

— Trebuie neapărat să mă înveți cum să mă orietentez, îi șopti, sărutându-i bărbia.

— Și cum să ții o spadă!, râse acesta. Ținea-i cuțitul ăla cum ții o batistă. Mă faci de râs! Să umblii cu tâlharii și să nu știi tu cum se mânuieșe un cuțit?

Râdea de ea acum, dar nu o deranja. Doar zâmbi, entuziasmată de faptul că avea să fie învățată să se bată. Unei doamne îi prindea bine, dacă stătea să se gândească.

— Când ajungem în Kent, insistă.

— Mda.

— Promite-mi!, îl prinse de haină, simțindu-i tonul ironic.

— Promit!

Dar zâmbetul său o făcu să îi zică:

— Mincinosule!

Și îl sărută. Cumva avea să îl convingă că era bine ca ea să știe cum să țină o armă, cum să se lupte, cum să se apere, chiar dacă o doamnă nu ar fi trebuit să se pună în poziția de a fi nevoită să se apere singură.

Totuși, înainte de a adormi, insistă asupra unui subiect care părea că îl îmbătrânise pe Benjamin cu ani buni, ceva ce simțea că se lupta în sufletul soțului ei.

— Acum, spune-mi ce e cu Esther.

2774 de cuvinte