Când vorbi în cele din urmă cu Esther, care se afla în casa contelui de Lovejoy, soțul ei acum, Benjamin se simți un om bătrân care avusese prea multă răbdare în tinerețe și căruia acum nu îi mai rămăsese nici măcar puțină. De fapt, el avea să afle mai târziu în acea zi, când va fi primit o scrisoare de la vicarul din Southam, că nu îi mai rămăsese nici măcar puțină răbdare, darămite pentru Hillary, care era acum la a treia sau a patra fugă de el. Acum însă stătea înaintea surorii sale, fetița pe care și-o amintea și acum speriată, îngrozită de ce putea să îi facă un adult bolnav, agățându-se de umerii lui și plângând. Își amintea momentele în care o hrănise cu mâinile lui, când el și George o spălaseră, o culcaseră, inventaseră povești numai pentru ea. Aceeași fată crescuse acum doar ca să facă o greșeală oribilă: se întorvărășise cu un bărbat care nu o merita.

Contesa de Lovejoy stătea liniștită în salon, cu soțul ei într-un colț. Rochia din muselină albastră îi evidenția talia, părul îi era prins într-un coc serios și avea în mână o broderie asupra căreia nu se mai putuse concentra încă de când slujitorul anunțase prezența lui Benjamin. Nicholas era la fel de agitat; conștient că trebuia să înfrunte mânia bărbatului care îi distrusese viața, Lovejoy alesese să bea câteva guri din cel mai fin coniac pe care și-l permisese. Și își permisese multe de când se căsătorise cu o fată a cărei dotă acoperea majoritatea datoriilor sale. Singura problemă în căsnicia lor era aceea că Esther făcea pe stăpânul casei, când el ar fi trebuit să cânte în ogradă.

Benjamin își luă privirea de la Nick imediat ce intră, dezgustat de faptul că acesa o sedusese pe Esther. Totuși, când privi poziția celor doi în salon, contele conștientiză că era posibil să fie invers; Esther să se fi dus la Lovejoy, ea să fi plănuit totul. Nick era un animal; nu avea creier suficient să acționeze.

— Esther, ai făcut o greșeală, îi zise el imediat, cu pumnii strânși, simțind nevoia să îl ia la bătaie pe cel vinovat de toate.

Ajunsese în Londra într-o zi în care nu făcuse nicio pauză, era murdar și obosit. Și trebuia să țină seama de faptul că vorbea cu Esther, să nu se răstească prea mult la ea, să nu plângă. Da... Contelui i se rupea inima când își imagina doar că sora lui trebuia să împartă așternutul cu un bărbat care fusese o brută cu Mary. Înnebunea știind că Esther avea să îi crească copiii, să îi fie alături până ce moartea îi va despărți și asta pentru că ea fusese atât de revoltată de căsătoria lui, încât alesese să facă prostia asta. Prostie pe care se îndoia că o putea rezolva.

— Amuzant, își ridică ea ochii din lucrul. Și eu am zis același lucru despre contesa ta.

Iar asta! Până unde putea merge gelozia lui Esther?

— Hillary nu e o greșeală, îi zise calm, apoi îl indică pe Nick. Bărbatul ăsta este. Îl observă pe Lovejoy cum zâmbește și se abținu să nu îl lovească. Ce a fost în mintea ta când...?

— Eu și Nick ne potrivim!, sări aceasta în picioare. Avem țeluri comune.

— Nu mi-l imaginez pe Lovejoy fiind pentru pacea în lume, dădu el batjocoritoe din cap.

Ochii ei luciră, iar Ben spera că era de nervi, nu de lacrimi. Își încrucișă brațele la piept și se răsti la el:

— Ce mai vrei, Benjamin?

— Te-a atins, Esther?, o întrebă aproape șoptit. Pe drum spre Londra îi venise în cap ideea de a anula căsătoria, dar acest lucru era posibil doar dacă nu fusese consumată. În mintea lui spera asta, dar calculând roșeața de pe chipul lui Esther, își pierdu speranța. Putem încă..., începu, când Nick sări în picioare și zise:

— Nici să nu te gândești, Guilford!

Privindu-l, Benjamin îi spuse lui Esther:

— Atunci, surioară, vreau să știi adevărul despre monstrul care ți-a devenit soț!

Nick dădu din cap neîncrezător și pufni, așezându-se din nou și privind cearta.

— Adevărul e că ești gelos!, i-o tăie Esther.

— Gelos?, izbucni Benjamin, pentru că așa ceva era de neconceput. Nu era gelos, era îngrijorat de soarta ei.

— Da!, insistă Esther și îl împunse cu degetul în piept. Nu mai sunt exclusiv a ta acum, nu-i așa?

Părea foartă mândră de ceea ce făcuse, drept care Ben oftă cu lacrimi în ochi. Esther făcuse toate astea pentru a-i atrage atenția. Speranța ei cum că el ar fi luat în considerarea separarea de Hillary pentru a fi cu ea nu murise nici acum, când amândoi erau căsătoriți. Câteva minute o privi și se întrebă unde greșise, în copilăria ei, pentru că ce se întâmpla acum cu Esther nu putea fi decât vina lui Benjamin Mont.

— A mea? Esther... ești sora mea..., aproape că se bâlbâi, fiind cuprins de emoții.

— Nu am fost niciodată sora ta!, îl prinse ea de reverele hainei și își înclești maxilarul. Știi bine ce am vrut eu să fiu!

Prinzându-i mijlocul, încercă să o îndepărteze de el, să îi propună să discute în altă parte, pentru că inamicul său asista la un spectacol pe cinte.

— Nu te iubesc așa, îi șopti.

— Acum nici eu nu o mai fac.

Și se desprinse din îmbrățișarea lui, revenind la scaunul său și așezându-și broderia pe picioare. Dar mâinile îi tremurau și mai avea puțin și izbucnea în lacrimi.

— Esther..., oftă acesta și dădu să se apropie de ea, când glasul femeii explodă:

— Te vom vizita în iunie, Benjamin.

Ideea că și Nick avea să îl viziteze în iunie îi producea greață, motiv pentru care îi zise:

— El nu e binevenit în casa mea!

— Asta înseamnă că nu mai sunt nici eu?, și își ridică ochii spre el, ochii ei frumoși, ochii pe care îi prețuise atât de mult, pentru care își dorise să nu cunoască niciodată tristețea.

— Știi bine că în Kent vei avea mereu o casă, o asigură blând, dorind să îi atingă obrazul, să îi sărute fruntea, să îi spună că va fi bine; trebuia doar să coopereze, să facă așa cum zicea el.

— Bine, atunci. Esther își drese glasul și îi spuse: Poți pleca.

Dar nu putea pleca așa ușor, nu până ce ea nu înțelegea în ce se băgase. Se lăsă pe vine în fața ei și îi cuprinse brațele:

— Esther, vreau să știi...

Fata încercă să îl îndepărteze, luptându-se cu strânsoarea lui:

— Nu!

Dar Benjamin insista:

— ... că omul acesta care se uită acum la noi...

— I-ai omorât fratele, Ben!, îl întrerupse din nou, întrucât Lovejoy se asigurase că ea îi cunoștea povestea, motivele ce-l făceau să îl urască atât de mult.

— ... este cel care...

Relizând ce avea să spune și observând cum Esther izbucnise în lacrimi și se agita, Lovejoy se apropie de conte și încercă să îl îndepărteze de aceasta, spunându-i că era de ajuns, că trebuia să plece. În continuare, contesa îl întrebă pe Ben:

— Cum vrei să se comporte cu tine când ești un bărbat nedrept?

— ... a violat-o pe Mary!

Și încleștarea de voci și mâini se opri. Esther privea spre Benjamin fără să-și creadă urechilor ceea ce tocmai auzise. Putu doar să întrebe uimită:

— Ce?

Lovejoy reușise să îl îndepărteze pe Ben, care se scutură numaidecât de atingerea acestuia. Nu voia să îl lovească, nu înaintea lui Esther. Se îndepărtă câțiva pași, urmărind cum Esther își aținti privirea asupra lui Nick și cum acesta înghite în sec încercând să nege:

— Nu am violat-o!, zise el. Și ea a vrut!

Clasica scuză a bărbaților înguști la mine!, gândi Benjamin care adăugă ironic:

— Nu cred că vrea cineva să fie violat.

Nicholas era pregătit să îi răspundă cu o obrăznicie inimaginabilă:

— Toată lumea...

— Un cuvânt, Lovejoy, și ne vedem în zori!, îl întrerupse Ben. Nu îi păsa că se căsătorise cu Esther, nu îi păsa că era posibil ca femeia să îi poarte acum copilul, nu îi păsa de nimic! Lovejoy nu avea să declare că Mary era cea care își dorise să fie umilită și nici nu putea să îngâime înaintea lui că femeile se arucă de fapt în astfel de incursiuni. Nimic din asta nu era adevărat.

Realizând că situația putea degenera, Esther se ridică și îi făcu semn lui Ben:

— Tu du-te la soția ta! Bucură-te de ea, Ben, cât încă mai poți, și îi zâmbi.

Cuvintele ei îl loviră ca un satâr în moalele capului. Clipi îngrețoșat spre Esther, care părea încă șocată de vestea pe care el i-o dăduse, și o întrebă scurt:

— O ameninți, Esther?

— Ea e prima care m-a amenințat când ți-a furat inima!, mușcă aceasta din cuvinte cu o ură de care el nu crezuse că era capabilă. Aceasta nu putea fi fata pe care o apărase și pe care o crescuse. Tânăra dinaintea lui nu putea fi Esther.

— Nu știu pe cine am crescut..., își dădu frâu liber gândurile. Așezându-și pălăria pe cap, se închină înainte celei care, în ciuda tuturor celor zise și făcute, avea un loc special în inima lui până în momentul în care va muri. Totuși, în acea zi alese să plece.

În urma lui, Esther îl țintui pe Nicholas cu privirea:

— Nu mi-ai spus că ai... ei bine... pe lady Mary.

— Ce mai contează acum?, se răsti acesta.

Mary, chiar dacă îi era soră lui Hillary, fusese mereu preferata ei. Mary Leigh nu putuse urî niciodată pe nimeni, fusese blândă, bună... perfectă pentru George, deși o detestase tocmai pentru că îl acceptase pe acesta. Totuși, nimeni nu merita să fie brutaliza, cu atât mai puțin Mary despre care știa că îl îndrăgise odată pe acest bărbat care îi era acum soț.

— Contează, Nick!, se repezi la el, strângând haina pe care o purta.

Prinzându-i mâinile și ținând-o lângă el până se liniști, Nicholas îi șopti în ureche:

— Încetează! Nu te știam o mironosiță! Încet, Esther își reveni, trăgându-și nasul și simțind căldura corpului său. Îi mângâia încheieturile, iar gestul ăsta o deranja mai mult ca oricând acum. Nu o deranjase atunci, bineînțeșes. O deranja acum. Ascultă, mai vrei să dispară sau nu?, îl auzi întrebând-o.

Iar acum toate motivele pentru care Hillary trebuia să nu mai existe în viața lui Ben îi reveneau vii în amintire și păleau în timp ce îngâima:

— Vreau, da...

Dar Nick se temu că aceasta nu mai vorbea serios, chiar dacă pentru a o liniști o sărută.

*

— Nu-mi place pădurea aceasta, milady, bălmăji pentru a treia oară domnișoara Scott.

Adevărul era că nu își amintea drumul spre Warwick astfel. În memoria ei zăcea o pădure, da, dar pe aceasta o parcursese doar de câteva ori, cu tata – nu cu tata, cu bărbatul care se dăduse drept tatăl ei, din milă pentru o orfană –, dar asta se întâmpla numai dimineața, când crengile copacilor nu păreau gheare pregătite să te doboare, iar animalele sălbatice nu umblau atât de înfometet prin prejur. Era posibil să se fi pierdut, cum companionii ei, Neil, Hans și domnișoara Scott, nu păreau să cunoască împrejurimile și cel puțin bărbații din spate se prefăceau că nu știau să citească semnele naturii pentru a se ghida în noapte. Posibil să se fi învârtit în cerc. Și obosise. Coapsele o dureau din cauză că stătuse atât de mult pe spatele unui cal care părea că avea un maxim de pași pe zi și refuza să se mai miște după ce îi îndeplinea. Era schilod, iar oasele lui îi împungeau dureros fundul. Capul o durea chiar acum, îi era foame și sete, se simțea murdară. Prin urmare, era așa cum nu se întâmplase când Benjamin fusese ghidul aventurilor ei și asta pentru că Hillary nu se pricepea deloc la pribegie.

— Ți-am spus să nu vii cu mine, domnișoară, îi zise ea enervată. Nici ei nu-i plăcea că trebuiau să se învârte prin pădurea întunecoasă până ce aveau să revadă drumul principal, dar nu putea abandona pur și simplu călătoria.

— Nu vă pot lăsa singură! Stăpânul nu m-ar ierta niciodată!

Și domnișoara Scott privi în jur la cerul care părea să se miște. Înghiți în sec, neputându-și ascunde tremurul mâinilor.

— Sentimentele lui îmi sunt indiferente acum!, o apostrofă Hillary, pentru că nu voia să se gândească nicidecum la el. Fugea de Benjamin pentru că era clar că o mințise din nou, că ascunsese de ea un secret pe care era îndreptățită să-l afle. Ea una nu avea să mai tolereze nicio clipă minciuna, cu toate că ar fi putut lua trăsura dacă ar fi avut destulă minte să își dea seama că se înhămase la o călătorie pe care nu o putea susține.

— Nu vorbiți serios, se bosumflă domnișoara Scott.

Hillary nu putu spune nimic.Așa era. Doamne! Nu putea să vorbească serios spunând că nu îi păsa de sentimentele lui. Îi păsa. Chiar acum se întreba cum decursese întrevederea cu Esther, dacă mai puteau salva ceva, dacă o mai puteau salva pe fată. În sufletul lui trebuia să fie o furtună și o alta avea să se declanșeze când va afla că Hillary fugise din nou.

Călătorea de trei zile deja, prin urmare era posibil ca bărbatul să fi aflat deja că nu mai era în custodia preotului, ci că hoinărea cu doi mercenari și o servitoare prin sălbăticiunile din Warwick. Prin urmare, trebuia să se grăbească, să nu fie prinsă din urmă și convinsă cumva să renunțe la ce îi trecuse prin cap. Hillary se hotărâse să se ducă în Kent să recupereze cartea pe care Benjamin i-o furase și pe care o considera o parte din ea. Nu voia să îi lase nicio amintire de-a ei. Își mușcă buzele, amintinud-și că după aceea intenționa să se îndrepte spre mănăstire, spre Ipfwhiche. Poate dacă implora aveau să o primească înapoi.

— Va trebui să pleci la un moment dat, domnișoară Scott. Se uită spre bărbații din urma ei, care nu păreau că simt foamea, somnul sau frigul. Neil și Hans te vor însoți până la...

— Nu vă părăsesc!, aproape că țipă femeia, atrăgând dezaprobarea însoțitorilor. Aveau dreptate; orice se putea ascunde în această pădure, iar ei nu doreau să fie ținta lui.

— Trebuie să ai grijă de fiul tău, încercă să o convingă.

— Ned este bine în grija mamei mele.

Dar copilul ei era bine în grija ei? Atingându-și abdomenul, Hillary înghiți în sec. Își dăduse seama prea târziu că era însărcinată. Să fi avut cât? Două luni? Trei? Nu știa. Acest copil apăruse în viața ei fără să se gândească măcar la posibilitatea ca ea să devină mamă și acum era blocat cu ea într-o aventură pe care probabil nu și-o dorea. Era nesăbuită. Putea să pățească orice, iar copilul... copilul putea piere. Își strânse mâinile pe hățuri și încercă să își potolească lacrimile.

Gândul ei păru că atrage necazurile, pentru că brusc, dintre copaci, se auzi un foșnet. Toți patru încremeniră, privind frunzele verzi și respirând îngroziți. Putea fi un urs, un lup, un hoț, un criminal. Putea fi toți patru, pregătiți să îi atace. Încleștându-și mâna pe abdomen, Hillary gemu, dorind să îi comunice lui Neil, cel mai aproape de ea, teama ei. Bărbatul însă își ridică mâna și o reduse la tăcere:

— Milady, sst!

Dar nu putea sta cu mâinile în sân. Hillary vedea clar de aici strălucirea unei lame, în tufa dinaintea lor.

— Neil... e cineva aici...

Nu apucă să zică toate astea că din pădure răsăriră bandiții. Cel puțin asta trebuiau să fie, pentru că aveau capetele acoperite cu saci, aveau cuțite în mâini și scoteau zgomote infernale. Erau trei oameni, dar frica celor patru – Hans și Neil se temeau ca milady să nu fie rănită, domnișoara Scott își făcea griji pentru viața ei și a contesei, ia Hillary se temea pentru toți, inclusiv pentru copil – îi îngenunche rapid. Fură legați și așezați înaintea cailor, în timp ce u individ, extrem de familiar lui Hillary, se plimba țanțoș înaintea lor și îi ieși înainte. Până și lui îi păru cunoscută, pentru că îi ridică fața, își mări ochii și izbucni în râs:

— Să fiu al naibii! Mary? Nevasta lui Ben?

Îl recunoscu imediat; era individul din hanul Sfânta Maria, bărbatul care o pipăise, dar care fusese imediat recunoscut de Benjamin și îmblânzit. Era un hoț, un huligan. Era prietenul soțului ei.

— Chiar eu..., oftă Hillary spășită.

— Ei, dar dă-i drumul!, i se adresă el unui băiat. Mary, petrecem împreună în seara asta!

Cei trei camarazi ai ei o priviră uimiți, dar se mulțumiră că erau liberi și nevătămați. Pentru ei o făcuse mai mult, căci, în momentul de față, Hillary prefera să fie jefuită decât să petreacă printre prietenii soțului ei care îi aminteau atât de bine de momentele petrecute împreună.

*

Contele de Guilford primise scrisoarea vicarului, cum că soția lui plecase fără prea multe bagaje, luând drumul sudului, și pornise pe urmele ei încă din Londra. Nu zăbovise nicio secundă, ci acum, călărind zi și noapte, ajunsese în această pădure din Warwick, cel mai apropiat punct de Southam, crezând că probabil Hillary ajunsese undeva prin Oxford. Totuși, îi era dat să vadă cum Hillary dansa cot la cot cu hoții, cu fostul lui amic din anii de pribegie.

Ei, dar soția lui nu numai că avea o orientare defectuoasă, ci și o conduită nepotrivită pentru o contesă.

Mușcându-și buzele amuzat, se apropie de focul de tabără. Avea să fie interesant dialogul dintre Ben și Larry, călători neobisiți, aventurieri epici.

Am răcit. 

2892 de cuvinte