— Deci fratele meu suferea și de sifilis, o boală care se ia...

— Da,oftă Ben, mutându-și greutatea de pe un picior pe celălalt în fața geamului. Se lăsase întunericul, iar cum ei nu puteau pleca din Southam până ce trupul lui Jeremy nu era îngropat creștinește, servitoarea și valetul le pregătiseră un dormitor de oaspeți. În ceea ce privea totul, casa arăta groaznic, nu exista dubiu. Nu se mai ocupase cineva de ea cum trebuia de foarte mult timp, ceea ce îl făcea să se întrebe dacă Jeremy se bucurase nopțile, în singurătate, că făcuse un astfel de târg cu el. Credea probabil că l-a înșelat.

Hillary se dezbărcase și peste cămașa de noapte purta acum un halat. În Southam eram mai frig decât în casa lor din Londra, dar asta pentru că nimeni nu își bătuse capul să facă focul. Contesa nu plânsese deloc, ci era mai degrabă șocată, cu părul negru căzându-i pe umeri și sporind paloarea obrajilor.

— Știai de asta?, îl întrebă.

Îngrozit de posibilitatea ca el să fie învinuit de ascunderea unui alt aspect de care nu avusese nici el habar, Benjamin se apropie de ea și se ghemui la picioarele ei, așezându-și mâinile pe genunchii femeii.

— Nu, Hillary!

— Înțeleg..., înghiți în sec și își așeză degetele peste mâinile lui, privindu-l fix: Mary nu tebuie să afle asta, bine?

Bineînțeles, în ochii tinerei femei fratele ei trebuia să moară ca un erou, nu ca un păcătos care avusese un comportament deviant și care plătise pentru asta cu viața. Întinzându-se pentru a-i săruta fruntea, îi spuse:

— Nu va afla! Apoi, îi mângâie obrazul: Îl vom îngropa mâine.

Nu voia să fie el insensibilul aici, dar nu voia să o rețină în Southam mai mult decât trebuia. Nu credea că era optim pentru ea să-și petreacă nopțile într-o casă în care era frig ca în peșteri și fără o bucătăreasă, mâncând doar lucruri reci care puteau fi aduse de la hanurile din apropiere.

— Atât de curând?, clipi în direcția lui și pentru prima dată de când Hillary aflase că Jeremy era mort el putu observa strălucirea lacrimilor în ochii ei.

— Ce vrei să mai așteptăm?, încercă să o întrebe blând. Dar ea nu voia să răspunsă. Își lăsase capul în jos, cu buza inferioară tremurându-i. Ochii i se înroșiseră și amenințau să izbucnească în lacrimi care să exteriorizeze în sfârși emoția pierderii unei persoane dragi. Larry..., o strigă, el însuși încruntat și simțind că avea să izbucnească în lacrimi. Deși amândoi știau că acest moment avea să vină, niciunul nu era pregătit; Hillary nu era pregătită să îl piardă pe Jeremy în favoarea pământului, iar Ben nu era pregătit să o vadă jelind un frate care nu o meritase. Știu că te doare..., îi șopti.

— Nu mă doare!, dădu aceasta negativ din cap, încercând să îi împingă mâinile, să nu o mai dădăcească, să nu îi vadă mila în privire.

— E fratele tău și e normal să îl plângi, insistă acesta, cu degetele ferme prinzându-i chipul.

— Nu îl plâng! și izbuti să îl îndepărteze de ea, ridicându-se în picioare. Oftând, Benjamin se ridică și el, încrucișându-și brațele la piept.

— Ești dificilă, o informă.

Hillary nu îl auzi, ci se duse spre ceea ce părea o crăpătură în tavan. Camera era situată la al doilea etaj, deasupra lor fiind podul. În geam se putea auzi ploaia care cădea supărată și ataca lemnul șubred, amenințând să le dărâme acoperișul. Ben spera că așa ceva nu avea să se întâmple, cel puțin nu în timp ce ei dormeau. Asta dacă avea cineva să doarmă în seara asta, cu un mort în casă, așezat chiar la parter, în salon, pe o masă al cărei picior se legăna. Contesa inspectă gaura și o privi cum înghite în sec. Știa exact ce urma.

— Uite ce a făcut cu locul ăsta, Ben!, atinse marginile acoperișului ros probabil de vreme, dar exista posibilitatea să fie vorba și de alte dăunătoare care se puteau strecura oricând în camera acesta. Contele se cutremură, nedorind să se gândească la faptul că un șoarece putea să sară pe picioarele lor în noaptea aceasta în voie. Asta e o cameră pentru invitați, iar baronul de Southam, se știe, avea grijă de oaspeții lui, îi trata ca pe niște regi. Îl privi de parcă el era vinovat de șubrezimea locuinței. Dar nu știu cât de bine vom dormi noi, stăpânii casei, aici! Oh, și auzi ploaia?, își închise ochii apoi întinse palma, câteva picături căzându-i în palmă din gaura de mai devreme. Eu o și văd!

Southam avea probleme, într-adevăr, iar cel care așezase o găleată acolo știa că asta se întâmpla de câte ori se strica vremea.

— Mă voi ocupa de Southam..., îi promise el, încercând să o atragă în brațele lui, să o mângâie, să o sărute, să o facă să uite că asta fusese casa ei pentru foarte mult timp. Voia să o ajute să doarmă, pentru că nu se odihnise prea bine în ultimele săptămâni, iar cearcănele de sub ochii ei i se păreau un semn de alarmă.

Nervoasă pe tot ce vedea și pe calmul lui Ben, Hillary își pocni mâinile de coapse și zise:

— Mai bine îi cedam pământurile lui Lovejoy! Și așa i-ai distrus viața...

Își lăsă capul în jos, reflectând la ceea ce zisese, nefiind tocmai mândră de ocara care îi ieșise pe gură. Contele nu era prea fericit de ceea ce auzise, oricum. Chipul îi deveni și lui palid și înghiți în sec. De când îi povestise motivul pentru care Nick voia să i-o plătească, Hillary nu spusese nimic, ba se comportase ca întotdeauna. Acum era prima dată când auzea cu adevărat părerea ei despre implicarea lui în soarta bărbatului care îl crescuse o bună parte din viața lui, iar aceasta îi strângea inima ca într-o menghină.

— Ce ai spus?, o întrebă pentru a se asigura că auzise bine.

Când îi răspunse, glasul ei era mai blând, înțelegând că nu fusese deloc bine ce spusese:

— Ben, bărbatul acela, Samuel, i-a ucis tatăl!

— Dar eu nu am..., începu acesta, uimit de durerea pe care o simțea în suflet.

Îngrozită de direcția pe care o lua conversația, Hillary izbucni:

— Vreau să fiu singură, acum! Clipi în direcția lui: Pot?

Ben își strânse pumnii, luă o gură mare de aer și dădu afirmativ din cap:

— Sigur!

Își luă haina și ieși, fără să se uite înapoi. Nu voia ca Hillary să îi observe durere, conștient că se confrunta ea însăși cu propria nenorocire. Știuse dintotdeauna că așa va fi. La urma urmei, el nu era decât un tâlhar care avusese șansa să devină un conte. Alminteri, ar fi sfârșit ca baronul de Southam.

*

În salonul acesta mama obișnuia să organizeze serate. Își amintea și acum zgomotul estompat pe care ea îl auzea din camera ei. Niciodată nu văzuse cu adevărat cum era o serată, copil fiind, ci doar își imaginase asta. Iar Hillary avea o imaginație bogată; își imaginase rochiile doamnelor învârtindu-se pe modelul marmurei, pantofiorii cu toculețe, mici, perucile imaculate și fețele pudrate, de multe ori rujate și împopoțănate. Se imaginase și pe ea aranjată astfel, părând o altă persoană în spatele măștii pe care societatea o impunea cu atâta plăcere. Trebuie să fi fost jocul luminilor cel care îmbia dansatorii să mai stea și gustul alcoolului cel care îi făcea să râdă. Acum, în locul în care candelabrul atârna lipsit de viață, pe o măsuță pe care obișnuiau să ia micul dejun, Jeremy era așezat pe masa din hol, în coșciugul care fusese achiziționat mai devreme anul acesta. Jeremy știuse că îi venea sfârșitul și nu făcuse nimic pentru a-și liniști sufletul vinovat.

Hillary stătea pe un scăunel, lateralul frateluis său, strângând halatul pe lângă ea în încercarea de a se încălzi.

— Ai distrus viața unei fete, Jeremy, șopti cu lacrimile blocate în gât. Cine știe cui i-ai mai făcut-o? Apoi dădu glas celei mai mari temeri a sa: Uneori mă întreb dacă ce i s-a întâmplat lui Mary nu e pur și simplu pedeapsă divină, dacă nu e din vina ta...

Îl privea ca pe un străin. Acesta nu putea fi bărbatul care o vizitase la mănăstire și care îi promisese că va avea grijă de ea, care o sărutase pe frunte și care îi zâmbise chipeș la ieșire. Foarte mult timp, în mintea ei, căutase un bărbat care să îi semene. Se gândise că viitorul ei soț trebuia să arate și să se comporte exact ca Jeremy. Cât de perfide sunt dorințele! Nemaiputându-și ține în frâu lacrimile, lăsă ca aceastea să curgă și să se strângă în jurul bărbiei, de unde să picure într-o lacrimă mai mare pe mânecile halatului. În gând îi răsună glasul lui, de când erau copii, de când se ascundeau de hoții care pătrunseseră în casa lor. Crezuse că era o idee proastă să se ascundă în dormitorul lui, pentru că acolo domneau umbrele. Își amintea abia acum că fratelui ei îi era frică de întuneric, iar aici, în salonaș, numai luna lumina calea celor vii, iar o singură lumânare, așezată la căpătâiul mortului tremura pentru suflete. În jurul său fuseseră așezate în suporturi mai multe lumânări pe care însă nimeni nu se îndurase să le aprindă. Cine știe? Poate acelea erau ultimele lumânări din Southam. Oftând, se întinse să aprindă lumânările din jurul fratelui ei, gândind că aceasta avea să fie ultima ei vizită în conacul baronilor. Numele avea să moară odată cu Jeremy, iar ea nu avea să facă nimic pentru a-l salva. Nu merita salvat.

Ridicându-se în picioare și aruncând o ultimă privire chipului care se zbârcise, Hillary își șterse lacrimile și șopti:

— Totuși, vreau să îți mulțumesc pentru că mi l-ai dat pe Ben.

Și ieși din cameră, ducându-se să își caute soțul pe care știa că îl jignise. Normal că nu credea nicio clipă că Benjamin era de vină pentru ce i se întâmplase lui Lovejoy, iar asta nu îl scuza pe Nick de viol. Ben făcuse tot ce putuse pentru a supraviețui unei copilării dure, iar ea nu avea niciun drept să îl judece. La urma urmei, Hillary crescuse în perne umplute cu puf, iar el dormise probabil în păduri, pe pământul tare, sau printre ruine. Totuși, îngrozită de puterea de iertare a soțului ei, în seara aceea dorise să îl rănească, să vadă vicleană dacă sufletul lui putea să se mai refacă. Putea Ben să o ierte că îl judecase pe nedrept?

Sigur că putea. Ben era Ben. Ben nu era ca Jeremy, nu era nici măcar precum tatăl ei. Contele de Guilford cel care îi făcuse hatârul de fiecare dată era cel mai bun bărbat care se născuse vreodată pe Pământ și, în momentul ăsta, își permitea să privească cerul gri și să spună că Ben era dumnezeul pe care îl alesese. Oftă, simțind aerul cum intră pe o fereastră pe jumătate aprinsă, pierzându-se pe coridoarele conacului care scârțâia din temelii din cauza furtunii.

În urma ei, Hillary nu văzu că lumânarea își întindea brațul de foc spre coșciugul din lemn pentru a lumina pentru ultima dată drumul lui Jeremy spre lumea pe care o merita.

*

Sub șopronul în care Ben se adăpostise, ploaia nu reușea să treacă. Această construcție improvizată părea, de fapt, mai sigură decât toată casa în care o lăsase pe Hillary. La urma urmei, vântul bătea aici la fel de tare ca în casă. Își îndoise piciorul sub el, așezat pe lemnul tare și privind cerul cum își descărca furia. Mâine avea să fie o zi mai bună. Știa asta. În copilărie, nu prea își amintea când intuiția lui fusese corectă, dar gândul că mâine trebuia să fie mai bine decât azi îl ajutase să nu repete greșeala milioanelor de femei și de bărbați care se lăsau pradă disperării și alegeau să trăiască printre stele în loc de oameni. Contele se îndoia însă că stelele erau mai prietenoase. Poate în curând cineva avea să vină cu o teorie uluitoare, cum că acestea erau mingi de foc sau chiar bucăți de pământ care pluteau în derivă. Oftă, gândindu-se la Hillary. Ar fi dat orice numai să nu îi vadă sufletul sfâșiat astfel. Știa ce o făcuse să se simtă atât de prost; faptul că el aflase că Jeremy fusese un păcătos fără seamăn. Mai întâi domnișoara Scott, apoi boala venerică și probabil ea își închipuia că avea să o desconsidere, judecând după greșelile lui Jeremy.

Numai că el nu era așa. Nu putea fi așa.

În întuneric, o umbră se mișcă și recunoscu curând silueta unei femei. Știa că nu era Hillary de când o văzu, chiar dacă sperase ca ea să fie. Chipul palid al domnișoarei Scott i se alătură, rămânând în picioare la o distanță considerabilă de el. Ben înghiți în sec, cerându-și atunci iertare acelei fete care își distrusese viața din cauza lui. Dacă nu l-ar fi găzduit atunci pe Jeremy, tânăra aceasta ar mai fi avut o șansă la o viață frumoasă, cu un soț și cu un copil pe care și-i dorise.

— Ești bine, domnișoară Scott?, o întrebă.

— Da, milord, dădu aceasta din cap. Apoi, după câteva secunde, își ridică mâna și spuse: Vreau să știți că datorită Domniei Voastre am reușit să trec peste tot ce mi s-a întâmplat atunci. Înghiți în sec, neștiind dacă să adauge sau nu cuvintele următoare: Sunteți foarte bun, milord, incredibil de bun...

— Din cauza unuia ca mine ți s-a întâmplat rușinea aceea, zâmbi el într-o parte, trist, sperând că avea să o facă pe domnișoara Scott să îl urască măcar câteva minute. Ar fi fost fericit dacă arunca cu ceva în el sau dacă se repedea să îl strângă de gât chiar atunci.

— Nu, nicidecum!, făcu aceasta un pas înainte. Nu sunteți deloc ca ei, știți? Vă gândiți mai mult la cel care nu are decât la cel care are.

Ben oftă, sătul să audă cât de bun era când Hillary probabil considera altfel. Pentru a trăi avea nevoie de admirația unei singure persoane, nu a întregii lumi.

— Trebuie să se gândească cineva și la asta, ridică din umeri nepăsător.

Ploaia cădea acum mai blândă, semn că în curând avea să se oprească. Atunci trebuia să intre în casă și să privească ochii lui Hillary ca să poată citi în ei răspunsul pe care îl căuta. Ca și cum i-ar fi citit gândurile, domnișoara Scott bălmăji:

— Milady vă iubește, știți asta, nu?

— Știu, spuse aproape fără să gândească.

— Nu puneți la suflet cuvintele unei femei care nu vrea să se arate rănită, continuă aceasta, unindu-și mâinile și frângându-și-le.

— Nu voi pune, nu îți face griji pentru stăpâna ta.

Ideea că era rănită îl speria mai mult decât aceea că îl ura pentru că asistase la moartea fratelui lui Nick Lovejoy. De când auzise că era închisă într-o mănăstire inima i se oprise, știind prea bine că viața printre călugărițe nu putea fi ușoară. Admirația lui pentru femeile care alegeau să se izoleze de lume, ci nu să o înfrunte era scăzută, mai ales că intuia cum trebuia aceastea să le chinuiască pe cele care aveau chiar și o urmă de civilizație în ele. Iar Hillary, când îi mirosise cărțile din dormitor, era fata care deborda de așa ceva.

— Mai este ceva ce vreau să vă spun, îngâimă domnișoara Scott.

— Te ascult, se încruntă acesta în direcția sa.

Femeia privi în stânga și în dreapta, ca și cum era un secret pe care el nu ar fi trebui să îl știe. Apoi începu să spună cu un glas șoptit:

— Camerista stăpânei a observat, dar fiind foarte ocupată, la doamnă mă refer, nu a vrut să o deranjeze cu asta acum. Sigur că milady nu a observat! A fost ocupată, știți? Nunta surorii ei și...

Iar rămășițele acelui secret se pierdură în noapte cu cât îi erau relevate lui Ben.

*

Căutându-l pe Ben se pierduse printre amintirile acestor coridoare largi. Pașii o purtase spre fostul ei dormitor, unde nimic nu se transormase. Intrând în acesta i se păruse că se poate vedea pe ea, capul unui copil cu ochii mari și negri, într-adevăr la fel de negri precum piatra pe care i-o dăduse soțul ei, în patul îngust, citind pe nerăsuflate tot ce apuca. De fapt, pe rafturile pe care tata le instalase în cameră pentru a-i face propria bibliotecă, separată de lucrările pe care el le citea de obicei, toate cărțile erau acolo, prăfuite, șterse cu ani buni în urmă. O fericire de nedescris în cuprinse sufletul în timp ce punea mâna pe o lucrare. Se trezi că mâinile îi tremurau, lăsând la o parte fobia de insecte și deschizând cartea cu încântare. Fusese incredibil de tânără când se îndrăgostise nu de lucrarea lui Pierre Bayle, „Dicționar istoric și cristic", ci de cuvintele și informațiile din ea. Să fi avut șapte ani, anii în care o guvernantă se plânsese că milady știa deja să citească. Explicația fusese imediat descoperită: tata o învățase încă de la cinci ani alfabetul. Își mușcă buzele și trecu mai departe, la o altă lectură pe care o adorase: „Filozofia carteziană" de Bekker. Încet își redescoperea pasiunile, până și pe cele care înfloriseră după ce îl întâlnise pe Ben. Poeziile lui Shakespeare tronau mândre pe raftul al doilea, unde ajungea fără rezerve și acum.

Totuși, ceva nu era bine în seria ei de romane intelectuale sau mai puțin din acest gen. Lipsea o carte, una pe care Jeremy nu ar fi citit-o niciodată. Unde era „Pasiunile sufletului" de Descartes? Tata o procurase destul de greu pentru ea și o citiseră împreună. Ea nu înțelesese atunci mare lucru din ea, dar contase că tata i-o citise. Atunci, dacă Jeremy nu o citise, iar Mary nu era genul de persoană îndrăgostită de așa ceva, cine să îi fi luat, fără aprobare, cartea?

Era aici, nervoasă, încercând să rezolve misterul cărții dispărute, când fusese clar că locuința era cuprinsă de flăcări.

Cineva țipase în casă, dăduse alarma, făcând-o pe Hillary să se încrunte și să iasă din cameră, urmărind glasul îngrozit. Dăduse să coboare și observă că ieșirea era blocată într-o parte. Focul cuprinsese rapid casa, mai ales că totul fusese construit din lemn. Misterul cărții trebuia pus de-o parte, pentru că altul apărea: cum luase casa foc? Căutând o ieșire, realiză că putea să treacă pe lângă un stâlp care se prăbușise primul când locuința începuse să se fărâmițeze, mistuită de foc. Oh, la naiba! Își strânse pumnii, gândindu-se că nu putea pleca momentan. Ben ieșise, asta știa, întrucât acesta nu era nicărieri prin casă, dar nu știa dacă domnișoara Scott apucase să o facă. Era totuși târziu și se putea să doarmă. În sinea ei se rugă să fi auzit alarma și să fi plecat, iar rugăciunile îi fură ascultate; verifică dacă domnișoara Scott mai era în camera ei, iar aceasta nu se afla acolo. Părăsind aripa servitorilor, observă că fata în casă, unica din această casă, ieșise deja, urlând isteric pe scări.

— Hei!, strigă spre ea, încercând să o calmeze, dar aceasta nici nu privi în urmă.

Abia când se întoarse și urmă același traseu își dădu seama că se dezmeticise prea târziu și acum era prinsă într-un Iad și se blocă. Nimic nu mai semăna cu ce fusese, iar ea nu știa pe unde să o mai apuce.

De cealaltă parte a poveștii, soțul ei nici nu se gândi de două ori înainte de a sări în flăcări, când vizitiul lui strigă îngrozit că locuința luase foc. Disperarea îl cuprinse, realizând că soția lui era încă acolo, pentru că nu era printre cei care se evacuaseră. În timp ce o strigă preț de câteva minute, se învinovăți că nu rămăsese cu ea și își imagină că aceasta avea să fie descoperită printre dărămături sau poate avea să îi mai fie adusă cenușa ei. În cele din urmă, din furie glasul răsună până ce răzbătu flăcările.

Hillary clipi și îi observă silueta strecurându-se printre flăcări. Plină de funingine și cu ochii înroșiți din cauza fumului, Hillary reuși să îl prindă de mână și fu luată în brațe. Ben nu arăta mai bine decât ea, ba chiar traversă casa cu ochii aproape închiși, încercând să o salveze. O feri dibaci de flăcări, fiind cuprins de mușcătura focului pe o parte din braț.

Ajunși afară, bărbatul o lăsă jos, înaintea locuinței. Îngrozită de focul care continua să urce pe soțul ei, Hillary strigă după ajutor. Vizitiul lor, care în acea clipă devenea angajatul lunii, se pregătise pentru o astfel de situație din momentul în care îl observase pe stăpân avântându-se în flăcări. Sări numaidecât cu o pătură și îl înfășură în aceasta, oprind focul, în timp ce Hillary strângea înnebunită pătura în jurul umerilor săi. Plângea, chiar dacă Ben o ruga să tacă.

— Ben?, îi șopti în agitația care se crease, oamenii încercând să stingă flăcările, Îmi pare rău!, urlă, ridicându-se pe vârfurile picioarelor și lipindu-și fruntea de a lui. Nu trebuia să îți spun că tu ești de vină și că...

— La naiba, femeie, ești bine?, o întrerupse, neînțelegând pentru ce erau scuzele. Hillary nu era prea coerentă printre lacrimi, iar corpul îi tremura puteric. Mușcându-și buzle, contesa aprobă. Continuând să o strângă în brațe, Benjamin își înălță capul și strigă: Toată lumea a ieșit?

Glasurile se înălțară peste scâncetul neputincios al casei, când Hillary, privind ușa ce se prăbușea, trăgând în adâncuri munca deceniilor întregi, articulă șocată:

— Da, mai puțin mortul.

3551 de cuvinte