În salonul lui Hillary era o dezordine de nedescris. Totul era acoperit cu foi, pătat cu cerneală, câteva eșarfe zăceau pe un divan și peste tot descopereai câte un pahar cu apă sau o cană cu ceai. Se părea că femeia își luase în serios rolul de organizatoare a unei recepții de nuntă, deoarece partea ușoară fusese deja făcută, aceea de a vorbi cu preotul. De dispensă se ocupa Benjamin, care o asigura că o va avea înainte de ultima zi de pregătire. În timp ce stătea la măsuță, Mary, care venise mai devreme în acea dimineață, se așezase pe canapea, iar Ned, care o asista pe stăpână în orice făcea, își pusese capul în poala ei. Se părea că micuțul o cucerise și pe Mary, mai ales când aflase că trebuia să fie soția lui George. Micuțul adormise în cele din urmă, iar sora ei rămăsese cu privirea la chipul băiețelului ce promitea să fie extrem de chipeș.

— Nu ți se pare că Ned seamănă cu Jeremy când era mic?, întrebă aceasta dintr-o dată.

Contesa își ridică un ochi spre ștrengar și oftă.

— Categoric!, spuse Hillary care era mai degrabă ocupată cu verificarea invitațiilor de nuntă. Nu crezuse niciodată că era atât de greu să organizezi ceva și cumva gândul îi zbura la Esther care se lăudase cândva cu cele mai frumoase petreceri din Kent. O imită în mintea ei și își dădu ochii peste cap. Abia aștepta să o vadă la recepția de nuntă! Își țuguie buzele mândră de sine și puse în plic ultima invitație, pe care o completase chiar ea. Mâna amenința să îi rămână în poziția de scris pentru eternitate.

— Hillary?, se auzi din nou glasul lui Mary. Chiar crezi că Jeremy va muri?

Asta o făcu să își ridice privirea. Lăsă penița într-o parte și își întinse spatele, care pocni, eliberând-o de tensiune. Adevărul era că nu se mai gândise deloc la fratele ei, încă din momentul în care acesta aproape că o alungase din Southam. Fusese prea ocupată cu propria căsnicie, apoi cu Mary și contele, încât ideea că avea un frate muribund îi suna complet străină.

— Va mai trece ceva timp până la asta..., o asigură, dar își dădu seama că se asigură pe sine. Încă nu și-l putea închipui pe Jeremy decedat, nu atât de tânăr. Era doar cu un an mai mic decât ea.

— Atunci, nu văd de ce trebuie să grăbim căsătoria, bolborosi Mary, întorcându-și atenția spre băiețel.

De când o anunțase că în două săptămâni avea loc ceremonia, Mary se albise și se comporta ciudat. Spera doar să nu mai fie ceva la mijloc, ceva îngrijorător, ceva oribil. Unindu-și degetele, care, după ore întregi de scris păreau că nu mai voiau să stea drepte, Hillary o întrebă:

— Vrei sau nu să te căsătorești cu domnul Ethel?

— Vreau!, fu răspunsul vehement al surorii ei. Strălucirea din ochii acesteia îi spuse că nu putea minți. Atunci, care putea fi problema? Ei una îi trecea prin cap o singură variantă căreia îi și dădu glas în cele din urmă:

— Mary, știu că nu voiai să mai vorbești despre asta, dar... îl iubești pe domnul Ethel?

Urmări reacțiile lui Mary, de la mușcatul buzei, la îmbujorare și apoi la zâmbetul amar, când o întrebă:

— Cum se simte iubirea?

Ah, iubirea... Hillary își închise ochii. Dar era convinsă că iubirea dintre ea și Benjamin nu semăna cu nimic din ce avea restul lumii. Iubirea lor era năbădăioasă, era pasională. Ea nu își imagina existența fără acest bărbat, deși, de multe ori, prefera să îl arunce de la balcon, pe când Benjamin era cel mai vesel îndrăgostit, ironic din calea-afară, pregătit mereu să facă o glumă acolo unde nu era cazul. Iubirea lor era specială tocmai pentru că era spontană. Imprevizibilul avea să o facă se îmbolnăvească de inimă, într-o bună zi, pe când pe el îl albea înainte de vreme.

Dregându-și glasul, Hillary îi răspunse:

— Mă tem că nu sunt bună la poezii. Dacă vrei o poezie, du-te la Benjamin.

Și asta era adevărat. Benjamine era omul imaginației, al literaturii. Și-l imagina poet sau trubadur. Hillary, în schimb, ar fi administrat fericită moșia în numele său, fără să mai audă un cuvânt de dragoste sau să caute un sens ezoteric pentru aceasta. Spre deosebire de el, nu se imagina cântând iubirea prin codrii, cu plete, în jurul unui foc.

— Știi că nu aș putea face asta, se încruntă Mary.

Asta îi atrase atenția cu privire la reticența surorii ei de a fi în proximitatea cumnatului său. Cunoscând faptul că acesta nu era străin de ce îi făcuse Nick, Mary se rușina și acum să apară înaintea lui, ceea ce o îngrijora pe Hillary. Benjamin era un confident de nădejde, putea să o sfătuiască oricând pe Mary. Nu voia ca aceasta să îl evite pentru totdeauna și să se priveze de înțelepciunea sa.

— Ben nu te judecă pentru cele întâmplate, o asigură. Poți vorbi cu el liniștită, oricând.

Ridicându-se de la măsuță, își dădu seama că îi înțepeniseră picioarele. Uitase când intrase aici, uitase când luase ultima dată masa.

— Hillary?

— Hm?

Se apropie de locul în care Mary și Ned erau așezați. Într-adevăr, copilul era de o frumusețe nobilă. De la mama lui moștenise prea puține, ceea ce însemna că trăsăturile trebuiau să-i revină tatălui. Un fior îi străbătu inima, gândind că Jeremy era bărbat și că locuise destul timp în Londra. Prin urmare, trebuie să fi avut servitori. Își mușcă buzele, convinsă că Benjamin nu ar fi putut ascunde așa un aspect de ea, dacă acesta ar fi fost adevărat.

— Lady Rivershade mi-a scris, o informă Mary.

— Și?

— Dată fiind căsătoria mea peste două săptămâni, m-a rugat să îi sugerez o nouă protejată.

Bineînțeles! Lady Rivershade trebuia să își găsească o protejată, iar asta cât mai curând, dacă voia să păstreze tradiția. Nu se arătase însă supărată că Mary și George se căsătoreau mai repede, din contră, fusese fericită de ideea că așa putea deveni mai repede nașa copiilor celor doi.

— Și?, se încruntă Hillary.

— I-am spus de lady Esther.

— Așa ai făcut?, își încolăci brațele la piept,un val de căldură cuprinzând-o.

— A fost bună cu mine, atunci, în grădină, își justifică Mary alegerea.

Dar Hillary nu voia să îi spună ce credea Esther despre căsătoria lui George cu ea. Fata se aruncase în toate petrecerile pentu a uita de fericirea fratelui său sau mai degrabă de faptul că avea să se căsătorească și el cu o Leigh. Esther nu era deloc mulțumită de această uniune, bănuind că ascundea o rușine, dar niciodată găsind-o. Toți membrii familiei căzuseră de acord că era mai bine ca Esther să nu cunoască necazul lui Mary, chiar dacă Hillary știa că soțului ei îi venea greu să ascundă lucruri de protejata sa.

Clipind rapid, o idee îi înflori în minte. Ea una se săturase oricum de această protejată capricioasă, prin urmare nu regreta că trebuia să paseze responsabilitatea pe umerii lui lady Rivershade, oricât de mult o îndrăgea pe cea din urmă.

— De fapt, draga mea, îți mulțumesc că ai recomandat-o pe Esther!, zise, iar zâmbetul îi reapăru pe chip. Asta înseamnă că mă pot retrage în sfârșit!

Și doar își imagina cum avea să alerge liberă, pe câmpiile din Kent, cum ar fi fost să înoate sau să privească pur și simplu cerul de pe dealuri, fără toată această aglomerație și dramă nesfârșită pe care o descoperise în Londra.

— Vrei să te retragi?, o întrebase uimită Mary.

— M-a obosit Londra, oftă femeia.

Sora ei dădu înțelegătoare din cap. Ei îi plăcuse dintotdeauna orașul, deși o evadare era oricând binevenită.

— Eu și George plecăm la Liverpool pentru luna noastră de miere, o informă, iar Hillary zâmbi, mulțumită să audă asta. Ducele de Cumberland i-a oferit pământuri acolo. Apoi, după câteva minute, după ce fata își mușcă buzele și se încruntă, o întrebă pe sora ei: De ce crezi că a făcut asta?

— Mărinimie?, propuse Hillary, care se așezase pe masa dinaintea lui Mary și acum se întindea să îi atingă părul lui Ned. Într-adevăr, acest gest îi amintea de cel pe care îl făcea adesea cu fratele ei, când erau copii. Sigur că era absurdă această idee pe care Mary i-o implantase în minte, totuși nu se putu abține să nu pună chiar ea o întrebare:

— Uneori mă întreb de ce soțul meu i-a permis unei servitoare necăsătorite să rămână cu copilul ei în casa lui...

— Mărinimie?, îi spuse Mary, care era convinsă că Benjamin era un bărbat generos.

Nu mai voia să vorbească despre asta, oricum. Se învârteau în cerc. Își drese glasul și, fără să-și ia ochii de la Ned, o întrebă pe Mary:

— Ce ziceai de Jeremy?

— Seamănă, atât, reveni aceasta la acel gând absurd. Apoi, privind spre cele câteva imagini pictate cu natura dintr-un colț, un zâmbet cald îi îmbrățișă chipul. Îmi aduc aminte de ochii fratelui nostru, de părul lui și gropițele astea cu care mă necăjea... Aș vrea să îl vizitez, știi? Nu a fost dintotdeauna așa retras, continuă aceasta, pentru că Hillary nu răspunse. Contesa își amintea ea de ziua în care își vizitase fratele și credea că asta era suficient, că nu avea să îl mai poată vedea vreodată. Obișnuia să stea în Londra sau la Paris, oftă Mary. Îl vedeam rar, dar de fiecare dată vesel, bucurându-se de tot ce îi dădea viața.

— Mda... Până ce viața i-a dat tuberculoză, se gândi Hillary.

Nu se așteptase ca Mary să mai spună ceva despre el, dar, când o făcu, îi atrase atenția:

— Poate că popularitatea îl schimbase puțin.

— În ce sens?, se încruntă.

— Avea accese de mânie, dădu ea din cap negativ.

— A lovit pe cineva?, vru Hillary să înțeleagă pe deplin ce voia să spună sora ei.

— Două femei. Atât am văzut eu, cât a stat cu mine, aici. Erau două servitoare care au făcut câteva greșeli.

Informația asta o șoca. Jeremy fusese crescut de tatăl lor în spiritul respectului la adresa femeilor. Nu era posibil ca el să uite atât de tare învățăturile fostului baron și să trateze atât de prost sexul frumos.

— Nimic nu e impardonabil, Mary!, clipi ea în direcția surorii sale. Asta e îngrozitor!

— Știu, oftă sora ei, în timp ce mângâia pe braț băiețelul.

Un timp, amândouă rămaseră cu privirea la copil, fiecare cu gândurile lor, până ce lacheul își drese glasul. Nici nu sesizase când intrase în salon, dar îi atrase atenția contesei prin mesajul pe care venise să îl anunțe.

— Milady, un pictor se recomandă din partea soțului dumneavoastră!

— Pictor?, întrebă încurcată Hillary.

— Da!, bărbatul își drese glasul. Spune că trebuie să lucreze la portretul Domniei Voastre!

*

— Așa e cel mai bine, ai dreptate, oftă George, așezat pe scaunul dinaintea biroului lui Benjamin. Contele privea afară în timp ce își asculta prietenul. Lui îi spusese adevăratul motiv pentru care nunta era accelerată și, deși amenințase să îl omoare pe Lovejoy, amândoi știau că nu se va întâmpla. Lovejoy era prea laș pentru a-i mai aborda, râca lui fiind, în fond, cu Benjamin. Și oamenii vor crede că am grăbit nunta doar pentru că Jeremy este bolnav, continuă George. Apoi, își drese glasul; era prima dată când aduceau în conversație numele fratelui lui Mary, iar asta îl făcea anxios. Vorbind de baron... știe?

Ben nu mai primise vorbă de la Jeremy de foarte mult timp și, de asemenea, nu voia să îi vorbească. El unul știa mai multe lucruri despre baron decât întreaga lui familie, iar pentru asta îl disprețuia.

— Nu încă.

— Cum crezi că va reacționa?

Îi înțelegea fâstâceala. Părea bărbatul nepotrivit pentru Mary; prea mare, fără rang și deloc pe seama frumuseții sale, George ar fi putut arăta oricând ca un vânător de zestre. Contele nu se îndoia că astfel îl va numi Jeremy când va auzi despre această uniune. Nici lui, nici lui George nu le-ar fi convenit să afle că Esther să însoțise cu un bărbat pe care ei îl găseau o greșeală în viața ei.

— Va fi furios, spuse acesta.

— Și?, insistă George.

— Nu dau doi bani pe furia lui, oftă Benjamin. Singura care o interesase fusese Hillary, nu fratele, nu sora ei. Prin urmare, pe Jeremy îl găsea dizgrațios, iar pe Mary, o copilă naivă.

În timp ce ei doi purtau conversația asta, Benjamin auzi pașii pe hol. Știa că soția lui este acasă, cu Mary, în cealaltă cameră, dar nu se aștepta să îl viziteze atât de curând. De altfel, îi cunoștea mișcările. Nu fu deloc uimit să o vadă intrând. După incidentul cu Benjamin, îi explicase de ce s-ar fi lepădat de Southam, pentru reputația lui Mary, pentru că, deși Jeremy îi promisese moșia, pentru el aceasta nu însemna nimic. Asta nu o făcuse mai puțin furioasă; totuși, în furia ei îi reamintise de ce îl iubea: pentru sufletul lui bun. Iar Ben își continuase bunătatea, oblojindu-i degetele rănite. Adevărul era că soția lui nu dădea cu pumnul ca o fetiță. Ar fi fost interesant să o vadă în ring. În rochia pe care o purta acum, sânii i-ar fi ieșit și la cea mai mică respirație, prin urmare, nu se putea. Ar fi avut nevoie de o cămașă. De fapt, ardea de nerăbdare să o vadă într-una din bluzele lui. Poate în seara asta...

— Ce a fost în mintea ta să îmi trimiți un pictor pe cap când trebuie să mă ocup de nunta surorii mele?

Glasul ei scandalizat îl aduse la realitate. Clipi în direcția ei, întrebându-se câteva momente despre ce era vorba. Apoi își aminti; cu o lună în urmă comandase un pictor și crezuse că avea să vină la fel de repede. Asta nu se întâmplase, bărbatul călătorind tocmai din Franța. Oftă. Dacă ar fi știu atunci că ar fi rămas fără băutură, l-ar fi rugat pe francez să îi aducă puțină din patria lui.

— Ah, pictorul? A ajuns?, întrebă uimit.

— Da!

— Trebuia să vină de o lună, dar au avut probleme pe mare. Zâmbi, imaginându-și portretul cu soția lui. Cel mai frumos ar fi fost să pozeze nud, dar nu voia ca un altul să se holbeze la trupul ei. Trebuia să se mulțumească cu o poză cuminte, cu Hillary într-un decor artificial.

— Ben!, strigă ea observându-l pierdut în gânduri.

— Cred că eu voi pleca, se ridică George de pe scaun, înțelegând că soții Mont aveau din nou o discuție în contradictoriu.

Observându-l cum pleacă, Hillary își aminti că o lăsase pe Mary în salon, alături de Ned, și îl rugă pe bărbat:

— Domnule Ethel, o poți însoți pe sora mea acasă la mătușa noastră?

— Sigur că da!, iar el se închină înaintea sa, aplecându-și capul asupra mâinii sale.

Ieși grăbit și îl lăsă să certe în voie. Bine că el și Mary nu aveau așa o relație năbădăioasă.

*

În trăsura pe care George și-o comandase cu mult timp în urmă, devenind a lui, Mary era așezată pe bancheta dinainte, iar el putea urmări jocul luminii pe chipul său palid. Înghiți în sec; în ultimul timp, ieșiseră mult și realizase că fetei îi plăca compania sa, ba chiar nu se temea de el, cum se așteptase, dată fiind experiența ei cu străinii. Se hotărî să converseze pe subiectul cel mai important din viața amândurora:

— Ești mulțumită cu nunta?

— Da, sunt!, Mary îi zâmbi. George descoperea că zâmbetul femeii era cel mai frumos lucru pe care îl văzuse vreodată și nu înțelegea cum cineva putea răni vreodată o ființă ca ea. Asta îl dezgusta la maximum. Observând că voia să îi mai spună ceva, îi acordă toată atenția lui. Am recomandat-o pe sora ta să fie protectoarea contesei de Rivershade, acum că eu nu mai am nevoie de una.

— Esther îi va scoate peri albi, râse acesta, imaginându-și-o pe fată vorbind cu contesa.

— Poate, ridică aceasta din umeri.

Sigur că nu voia să o vorbească pe Esther de rău, mai ales că ea credea cu adevărat că aceasta este sora lui. Într-o zi trebuia să îi spună adevărul. Poate că până vor ajunge la casa mătușii sale se va destăinui. Sau poate că nu. Teama cum că ea ar putea rămâne oripilată de vechea lui îndeletnicire îi răpea orice urmă de fericire.

— Sora ta se ocupă cu atâta sârguință de nuntă, încât nici nu știu cum să îi mulțumesc, adăugă George.

— Mda..., apoi o văzu oftând. Mă simt vinovată, știi?

— De ce?, o întrebă acesta.

— Nu cred că ar trebui să îți spun...

Dar fâstâceala ei îi spunea totul. Zâmbind, se aplecă spre ea și îi prinse mâinile înmănușate, încântat de atingerea sa delicată și de roșeața obrajitor.

— Ce să îmi spui, Mary, că Hillary nu e, de fapt, sora ta?

*

Pe un scaun maroniu, într-un colț al casei în care lumina amurgului atingea pielea palidă a lui Hillary, fuseseră așezase niște cărți, un ceainic și câteva cești, o eșarfă care fusese prinsă dintr-un colț într-altul și, la cererea contesei, o cruce din lemn, care fusese prinsă de ceainic. Înaintea ei, pictorul își întinsese pânza și acuarelele. Bărbatul avea o înfățișare hazlie; cu mustăți mari, cu părul lung, mic și îndesat, acesta bombănea de fiecare dată când Hillary respira. Starea femeii se înrăutățea, devenea din ce în ce mai iritată cu cât Ben, care se afla la câțiva pași de pictor și urmărea mișcările acestuia, comenta la fiecare tușă.

— Benjamin?

Pe ea o interesa altă discuție. Fusese mai degrabă obligată să pozeze. Știa acum că Benjamin o manipulase, spunându-i destul de clar că bărbatul acesta aproape că fusese răpit de corsari doar ca să vină aici, în Londra, să îi realizeze ei o pictură, una neprețuită, în care părul ei negru să strălucească peste generații – chiar așa! – ca nepoții, strănepoții și alte rubedenii să nu uite chipul femeii care îi furase inima unui biet hoț. Acum vedea clar asta: fusese manipulată. Și sărutul din final... Îi venea să îl strângă de gât și acum, dacă nu ar fi auzit mereu că dacă era bună la pozat avea să termine pictura într-o săptămână.

Ce o interesa pe Hillary era paternitatea lui Ned. I se părea absurd ce voia să îl întrebe pe Benjamin, dar gândul ăsta nu îi dădea pace, nu când îl auzea pe Ned jucându-se atât de aproape.

— Soția mea are sânul ăsta mai mic, îi indică el pictorului în timp ce mesteca o boabă de strugure. Soțul ei avea un întreg platou în colț, îmbrăcat într-o cămașă crem cu pantaloni de căprior maro și cizme. Era cu adevărat încântat de ce vedea, deși Hillary nu înțelegea de ce insista să primească un tablou cu ea.

— Dar, milord, perfecțiunea..., protestă pictorul.

— Fă-o reală, nu perfectă!, îi porunci acesta artistului.

— Îți mulțumesc pentru că m-ai făcut diformă! Ben!, îi zâmbi malițioasă Hillary.

Nebăgând-o în seamă, Ben indică din nou un aspect:

— Aici are un rid, între sprâncene. Când se încruntă se vede. Își ridică privirea din tablou și zise: Larry, scumpo, vrei să te mai încrunți o dată?

Francezul își drese glasul auzind alintul, iar ea roși. Îl rugase să nu îi mai spună așa, cel puțin nu în public. Strângând din dinți, îi răspunse:

— Aș vrea să îmi spui cum l-ai întâlnit pe fratele meu.

Benjamin își coborâse deja privirea spre tablou. Încerca să o ignore, iar asta nu scăpă neobservat de Hillary. Dumnezeule... Ben ascundea ceva! Din nou.

— Am jucat, ridică acesta din umeri. Apo redeveni atent la pictură, deși mintea îi zbura la altceva. Aici, chiar acolo, i se observă mai tare clavicula.

— Ce?, insistă Hillary.

— Tu ce crezi?, își ridică el o sprânceană.

— Cărți?, sugeră ea.

— Exact!

Ceva îi spunea femeii că putea să spună orice joc de noroc pe care îl cunoștea, iar el ar fi avut același răspuns.

— Cum v-ați împrietenit?, fu curioasă.

— Nu voiam ca Jeremy să fie prietenul meu, voiam ca tu să fii soția mea, își înălță privirea spre ea. Era încruntat.

— M-ai vânat, deci!, nu se putu abține Hillary să remarce.

— N-ai habar, iar el îi zâmbi într-o parte.

Dacă ar fi fost atenți la pictor, ar fi observat că bărbatului îi tremurau mâinile auzind o astfel de conversație neobișnuită între soți.

— Ți-a plăcut fratele meu?

— Sincer, nu, ridică el din nou din umeri.

— De ce nu?

Înțelegând că nu îi va da pace, Ben lăsă ciorchinele pe platou și răspunse:

— Jeremy mi s-a părut un tinerel care descoperise puterea. Și dădea în stânga și în dreapta cu ea.

— Mary mi-a zis ceva asemănător, oftă femeia, uitând să țină capul drept și alegându-se cu o nouă grimasă din partea pictorului.

— Atunci de ce mă mai întrebi?

— Pur și simplu am observat ceva ce m-a făcut să rămân fără respirație, își mușcă aceasta buzele. Glasul lui Ned îi răsuna în urechi mai puternic ca niciodată.

— Ai observat că arăt mai bine în crem decât în alb?, îi sugeră el și găsi puterea de a zâmbi, deși era vizibil tulburat.

— Nu. Își luă inima în dinți și rosti adevărul pe care fusese atât de oarbă să nu îl observe până acum: Am observat că Ned seamănă incredibil de tare cu fratele meu.

— Nu știu despre ce vorbești, zise instantaneu contele, dar se înecase deja cu strugurii, iar prin asta îi spuse lui Hillary totul, chiar dacă încercă să dreagă situația cu o glumă: Cred că ar trebui să ne oprim și să continuăm mâine. Pictorul începu să strângă fericit instrumentele. Soția mea a început să delireze, și îi zâmbi înainte de a se face nevăzut pe hol.

În momentul de față, Ben își dorea nebunește o gură din cel mai veritabil coniac al său.

Bă, se complică treaba :)

3575 de cuvinte