Mă privesc în oglindă pentru a-mi face ultimele retușuri înainte să merg în trecere la firmă. Azi n-ar trebui să fiu acolo, dar am nevoie de un motiv pentru a-l vedea deoarece încă mă simt datoare față de el din cauza cadoului primit, chiar dacă i-am mulțumit deja.

        De când mi-a așezat brățara pe încheietură, este prezent în mintea mea în fiecare secundă. El își face loc în toate colțurile minții mele, câștigă tot controlul, iar eu nu pot face nimic pentru a-l împiedica.  Asemenea unei înțepături de scorpion, veninul său se răspândește prin tot organismul meu și nu există niciun antidot pentru a-l împiedica. Pentru că e prea rapid, prea fatal și necunoscut pentru a ști exact de ce ai nevoie pentru a-l învinge.

          Nu realizez când parchez în dreptul firmei pentru că am fost prea prinsă în gândurile mele pentru a mai conștientiza ceva din jurul meu. Cobor cu atenție, urmând să pășesc cu inima în dinți spre ușă. Dar fiecare pas devine mai greu, aerul mai sufocant, iar inima începe să-mi bată neregulat. Zâmbesc la paznicul care-mi deschide ușa și intru, dând ochii cu câțiva angajați pe care trebuie să-i salut. Pot vedea confuzia lor, pot vedea curiozitatea din ochii lor, dar aleg să tac și aleg să încerc să nu bag în seamă. E normal să fie așa deoarece nimeni din familia mea nu se află astăzi aici.

           Mă asigur că-mi mențin postura dreaptă cât timp mă rog să mă țină picioarele până la ușa biroului său. Oricât aș încerca să fiu ca mama și tatăl meu și să nu mă las influențată de privirile pline de critici, nu pot. Nu pot pentru că n-aș vrea să-i dezamăgesc vreodată pe părinții mei, nu pot pentru că n-aș vrea să-mi fac niciodată familia de rușine. Părerea oamenilor contează când nu vrei să-ți rănești familia. Deoarece ce nu ajunge la urechile tale, ajunge la urechile părinților tăi. 

          Poate pe mine nu m-ar afecta dacă aș auzi tot felul de invenții, dar pe părinții mei da. Niciun părinte n-ar putea să nu se lase afectat când aud zvonuri pline de venin despre copii lor. Și știu deja că zvonurile despre mine ar fi foarte veninoase și asta doar pentru că Daniel este implicat.

         Deși eu sunt fascinată de misterul din jurul lui, ceilalți îl urăsc. Îl urăsc pentru că nu e previzibil, îl urăsc pentru că nu poate fi controlat.

          O caut cu privirea pe Nicoleta, dar probabil este în pauza de prânz. Suspin, apucându-mi geanta mai bine. Trebuie să o fac și pe asta, pot s-o fac și pe asta. Apăs clanța ușii, iar ea îmi răspunde imediat, deschizându-se în mai puțin de câteva secunde. E atât de ironic, biroul lui este atât de luminat din cauza geamurilor imense, iar el este atât de întunecat. Totul din jurul lui este în contradicție chiar cu el însuși. Chiar și eu. 

          Își ridică privirea, scanându-mă din cap până în picioare și nu spune nimic. Se întoarce la dosarele lui, privindu-mă cu coada ochiului pentru un răspuns. Însă eu nu pot vorbi pentru că nu știu ce aș putea să spun. Liniștea pe care el o creează îmi golește mintea, lăsându-mă să mă sufoc în neputința mea. Un singur impuls pune stăpânire pe mine și închid ușa, iar asta îi atrage complet atenția. Își rezemă spatele de scaun în timp ce ochii lui se uită curioși. Înaintez, apropiindu-mă de biroul lui.

         — Vom vorbi sau doar ne vom uita unul la altul? îl întreb în timp ce mă așez pe fotoliul din fața lui, iar el își arcuiește o sprânceană.

         — Alegerea e numai a ta.

         — Într-un dialog este nevoie de două persoane, Daniel.

         Pufnește amuzat imediat ce aude cum numele său se strecoară printre buzele mele. 

          — Ce este? 

          Curiozitatea se observă pe fața mea, iar el oftează. Se ridică de pe scaunul său doar pentru a veni să se așeze pe fotoliul din dreapta mea, dar nu înainte să-l tragă în așa fel încât să mă vadă mai bine. Acțiunile lui mă nedumiresc însă încerc să nu-i arăt asta. Dar simțul său al observării este unul demn de lăudat pentru că el știe chiar și înainte ca eu să conștientizez ceea ce simt. 

          — Îmi place când îmi spui pe nume. De fiecare dată îl spui pe un ton diferit, mărturisește, îndreptându-și privirea în ochii mei.

          Mă privește intens, iar întunericul din ochii săi se extinde, răpindu-mi respirația. Ar trebui să plec, să fug de un om ca și el, dar eu rămân, dorindu-mi să mă sărute încă o dată. El îmi privește ochii, dar eu aleg să-i privesc buzele și asta doar pentru a-mi aminti ziua aceea. Ziua în care a lăsat scutul jos, chiar dacă a fost pentru puțin timp.

          — Ar trebui să plec acasă, programul meu s-a terminat, spune, iar privirea îmi revine în ochii săi.

          — A trecut atât de repede timpul, nici măcar n-am apucat să spun ce aveam de spus! rostesc cât timp el își îmbracă paltonul.

           Mă ridic de pe fotoliu, mergând lângă ușă. Pășește spre mine, făcându-mi inima să bată cu fiecare pas mai aproape, oprindu-se chiar în fața mea, aranjându-și paltonul. Se asigură că sunt atentă la el și nu rupe contactul vizual nici măcar o fracțiune de secundă după ce termină să-și facă ultimele retușuri.

            — Ai spus mai multe decât crezi, Laura.

            Rămân surprinsă cât timp el așteaptă un răspuns din partea mea, dar tot ce pot face e să mă asigur că nu mi s-au șifonat hainele.

           — Vrei să te duc acasă?  întreabă, iar eu îmi ridic rapid privirea.

           — Bine, dar sper că vei vorbi, spun, iar el începe să râdă.

           — Voi face un efort, rostește. surprinzându-mă apoi deschide ușa făcându-mi semn să merg înaintea lui.

            Mă urmează imediat după ce închide ușa, ignorându-i total pe cei din jurul nostru. În schimb, eu mă asigur că nu trec fără să le fac un semn sub formă de salut chiar dacă știu că ei n-au intenții la fel de bune ca ale mele, ci doar vor să bârfească. Îl privesc și pot vedea atât de clar încrederea lui în sine. Sunt impresionată, dar și oarecum geloasă pe nepăsarea lui. Poate că aș fi vrut și eu să fiu așa într-o oarecare măsură, dar educația pe care am primit-o nu-mi permite asta.

            Ajungem la mașină, iar unul dintre șoferii firmei îmi deschide portiera. Daniel urcă lângă mine pe bancheta din spate la scurt timp, făcându-mă mai nedumerită decât sunt deja. De ce nu mergem cu mașina lui? Îmi întorc privirea spre el, analizându-l cât timp el butonează telefonul.

            — Te pot vedea, rostește, iar eu mă încrunt.

           — Nu mă uitam în telefonul tău, spun după ce realizez la ce se referă.

            Își întoarce chipul spre mine, făcându-mă să înghit în sec când ochii noștri se întâlnesc. 

            — Știu, răspunde scurt în timp ce-mi analizează ochii.

            Aleg să nu mai spun nimic pentru că simt cum respirația mi s-a îngreunat din cauza tensiunii pe care a ridicat-o în aer cu bună știință. Îmi aranjez mai bine paltonul, încercând să-mi iau gândul de la anxietatea pe care o simt, iar el observă. Se încruntă, probabil fiind surprins de reacția mea, apoi îmi apucă mâna. Inima mi se oprește pentru o secundă și tot ce pot face este să-mi încrețesc fruntea din vina acțiunii sale. Nu m-aș fi așteptat la asta din partea lui niciodată.

          — Oprește lângă faleză, îi ordonă șoferului, iar eu îmi îndrept chipul spre el.

           L-aș fi întrebat ce plănuiește, dar deja am ajuns la destinație. Coborâm din mașină și în mai puțin de câteva secunde el apare lângă mine. Îmi cuprinde mâna cu a sa, privindu-mă direct în ochi.

           — Știu cum te simți, vino cu mine, rostește, iar eu îmi ridic sprâncenele, urmându-l.

            Nu este posibil să știe ce trăiri am atât timp cât eu nu i-am spus, dar pare atât de sigur pe sine încât mă face să mă îndoiesc chiar și de ceea ce credeam că nu se poate.

          Îmi eliberează mâna când briza mării se simte din ce în ce mai puternică. Își așază mâinile pe balustradă și-și închide ochii, inspirând tot aerul curat pe care-l oferă marea. Amintirea mamei îmi revine în minte, și ea făcea același lucru de fiecare dată când mergeam la plajă. Își deschide ochii, expirând zgomotos de parcă s-ar fi eliberat de cea mai mare piatră de pe inimă, urmând să-și axeze atenția asupra mea.

         — Când simțeam ce ai simțit tu, veneam aici și mă linișteam, mărturisește în timp ce-l ascult cu atenție.

         — Credeam că în ochii tăi marea ascunde doar lucruri rele și suferință, reamintesc ce a spus, iar el zâmbește amar pentru câteva momente.

         — Nu, am zis că ascunde mai multă suferință decât bucurii. Nu doar suferință.

         — Ei bine, părinții mei m-au învățat să văd doar partea plină a paharului, spun, iar el pufnește.

         — Sunt sigur de asta, nu trebuia să mi-o spui.

        Oftez, așezându-mă în aceeași poziție ca a sa.

        — Te pot învăța și pe tine s-o vezi, Daniel, rostesc, iar de data asta pufnește amuzat.

        Se apropie de chipul meu, făcându-mă să simt cum deja mă pierd în ochii săi. Am crezut că mă va săruta din nou, dar păstrează o distanță între chipurile noastre.

        —  Pentru unii oameni nici nu mai există paharul. Pentru unii oameni s-a spart de mult. Nu mă poți învăța să văd nicio parte pentru că paharul nu mai există pentru mine. 

          Întunericul din ochii săi se intensifică și realizez că am declanșat amintiri care nu-i aduc nimic pozitiv stării sale. Înghit în sec și-mi fac curaj pentru a-l întreba ceva ce ar putea să-i declanșeze furia sau tristețea. 

          — Ce ți s-a întâmplat în trecut?

           Cum aude întrebarea, ochii lui devin demonici, iar tot chipul său se închide la culoare, asemenea unui nor care se așază în fața soarelui. Se îndepărtează și-l pot vedea cum se chinuie să-și mențină controlul cu atâta determinare și teamă. De ce pot simți că-i este teamă? De ce i-ar fi teamă să-și piardă controlul? Fac un pas spre el și-mi face semn să mă opresc.

           — N-am vrut să-ți fac asta, nu știam că-ți va provoca rău, încerc să mă scuz, dar el își îndreaptă poziția, revenind la chipul său inexpresiv.

          — Nu mi-a făcut nimic, dar nu poți întreba despre trecutul unui om și să speri că-ți va spune adevărul. Nu fi naivă, spune de parcă nu s-a întâmplat nimic.

          — Te-am întrebat pentru că știam că tu vei fi sincer, rostesc, iar el își îndreaptă atenția în ochii mei.

          — Nu există oameni sinceri.

          — Atunci înseamnă că m-ai mințit până acum? îl întreb, iar el își arcuiește o sprânceană.

         — Nu te-am mințit pentru că am evitat întrebările care m-ar face să te mint, spune, iar eu îl aprob printr-o mișcare a capului.

         — Deci... m-ai minți? 

         — Da, spune, privindu-mă direct în ochi, făcându-mă să rămân fără cuvinte.

         — Atunci ești un om sincer, Daniel. Un mincinos n-ar fi recunoscut așa ceva niciodată.

        — De ce te încăpățânezi să faci un personaj pozitiv din mine în mintea ta?

        — Pentru că te plac mai mult decât am prevăzut.

        Își ridică sprâncenele, privindu-mă surprins, iar eu profit de ocazie pentru a mă apropia mai mult de el.

        — Oricât ai încerca să mă faci să cred că ești un personaj negativ, n-ai cum. Sunt sigură că ești o persoană bună, Daniel. Încetează să te mai judeci atât de aspru.

         Mă ascultă cu atenție și deși ar trebui să spună ceva, alege să tacă. Suspin, urmând să-l înconjor cu brațele mele într-o îmbrățișare, dar el nu reacționează în niciun fel, rămâne nemișcat cu mâinile pe lângă corp. 

         — Haide să mergem, spune, iar eu îl eliberez din strânsoarea mea.

        Îl aprob tăcută, urmând să mergem la clădirea unde locuiesc fără să scoatem niciun cuvânt pe tot parcursul drumului. Înainte să cobor îl privesc, iar el îmi face un îndemn cu capul pe care-l imit și eu. Privesc cum mașina se îndepărtează și oftez zgomotos. I-am întrecut limitele, dar am ajuns să-l cunosc mai bine. Facem progrese și asta este tot ce contează. Apelez numărul firmei și le spun să-mi aducă mașina, apoi închid și merg în apartamentul meu.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

Bun, voi începe prin a vă cere scuze pentru că ați așteptat atât de mult capitolul, dar am avut foarte multă treabă! Am foarte multe proiecte, teste și tot timpul liber a fost acaparat de acestea, îmi pare rău!

Voi încercă să postez mai des și tot ce pot spune sigur este că următorul capitol este început și probabil va apărea ori miercurea viitoare, ori pe 15!

Sper să vă placă și melodia pe care am pus-o mai sus și să ascultați versurile cu atenție. De acum voi încerca să las câte o melodie care cred eu că se potrivește cărții și personajelor.

Pe data viitoare, dragii mei!